PYSSON c. BELGIQUE

PYSSON c. BELGIQUE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38543/03 prezentate de Jan PYSSON împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 1 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președinte, L. Loucaides, mei F. Tulkens, E. Steiner, domnii K. hagiyev, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecători, domnul S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 decembrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Jan Pysson, este un resortisant belgian, născut în 1965. El este agricultor. El este reprezentat în fața Curții de Justiție D. Dubois, avocat în Bruges. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl Debruulle, directorul Serviciului Public al Justiției. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 25 septembrie 1995 a fost inițiată o anchetă penală privind unul dintre frații reclamantului, L. P. Potrivit declarațiilor adunate de poliția judiciară, L. P. administra substanțe hormonale ilicite animalelor. La rândul său, reclamantul susține că ancheta nu se referea numai la fratele său, ci și la întreaga sa familie, tatăl său, cei doi frați ai săi. În cursul anchetei, Parchetul obține de la Ministerul Agriculturii 250 000 de documente privind exportul de animale de către societăți care au o legătură directă sau indirectă cu una dintre persoanele suspectate, G. P. Printre acestea se numărau 5 210 documente privind boii pe care reclamantul și o societate al cărei administrator era, societatea A., îi exportaseseră în Franța și, respectiv, în Țările de Jos. din 18 noiembrie 1997 că 47 de bovine, a căror dată de naștere fusese falsificată, fuseseră exportate ilegal în Țările de Jos; a fost întocmită o listă cu ultimii proprietari cunoscuți ai acestor animale; numele reclamantului figura acolo; la 4 martie 1998, procurorul regelui Furnes a însărcinat, prin apostilă, jandarmeria să audă fiecare dintre persoanele menționate în această listă. Printr-o altă apostilă din 4 martie 1998, el a informat cu privire la faptul că este efectuată la audierea aprofundată a reclamantului, în calitate de administrator al societății A., invitând în special să răspundă la întrebarea cine era responsabil de exporturile de animale și de cardurile de identificare. De asemenea, a solicitat să se facă o percheziție cu consimțământ la sediul societății A. La 17 martie 1998-1400, reclamantul a fost ascultat de investigatori, în aceeași zi la 15 00 s-a efectuat o percheziție, cu consimțământul său, la sediul societății A. și la domiciliul privat al acesteia. La 17 martie, întotdeauna, la 18 10, anchetatorii au consimțit că au falsificat, la cererea reclamantului și a unei terțe părți, aproximativ douăzeci și cinci de documente. La 18 martie 1998, reclamantul a fost ascultat din nou. S La 9 aprilie 1998, procurorul general al regelui a solicitat o nouă examinare a tuturor documentelor referitoare la bovine exportate de societatea A între 1 ianuarie și 1 august 1996. În ultimele 11 luni, șapte sute cincizeci și nouă de animale au fost livrate Țărilor de Jos fără certificatul de sănătate prevăzut de legislație și, în special, destinate să combată epidemia de ESB (encefalita spongiformă bovină). 754 documente de însoțire transmise de Ministerul Agriculturii și confruntarea acestora cu cele obținute în special în timpul percheziției au permis, de asemenea, să se constate că 17 bovine au fost de fapt livrate unui abator belgian. În urma unei noi examinări ordonate la 23 aprilie 1998 pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1996 și 1 Ianuarie 1997, o listă de 740 de animale a fost întocmită la 5 mai 1998. La 2 iunie 1998 a fost întocmit un prim proces-verbal de sinteză, iar investigatorii au fost apoi informați cu privire la un proces-verbal pentru fiecare certificat de sănătate falsificat. În perioada mai-iulie 1998 au fost întocmite șase procese-verbale. Într-un proces-verbal din 29 iulie 1998 s-a menționat descoperirea a patru cazuri. Douăzeci și trei de cazuri noi de export ilegal și trei de falsificare a documentelor. Anchetatorii au emis un proces-verbal specific pentru fiecare infracțiune constatată. În august și septembrie 1998 au fost întocmite procese-verbale care prezentau investigații suplimentare. La data de 2 februarie 1999, procurorul general al regelui l-a sesizat pe reclamant, precum și pe soția sa, în lumina noilor elemente descoperite de la audierea sa din 18 martie 1998. Aceste audieri au avut loc la 3 martie 1999. Investigatorii au fost apoi însărcinați, la 15 aprilie 1999, să întocmească un proces-verbal pe care l-au finalizat și l-au efectuat la data de 19 aprilie 1999. La 28 octombrie 1999, ei au întocmit un proces-verbal care a identificat cei trei suspecți și și-a rezumat declarațiile. Un raport a fost întocmit de procurorul general al regelui cu privire la dispozițiile naționale și europene de reglementare a chestiunii și a acestui document, cuprinzând 5 pagini și 5 anexe, depus la 9 noiembrie 2000. La 17 mai 2001, reclamantul și alți doi inculpați au fost acuzați de o citație în fața tribunalului corecțional din Furnes pentru a răspunde pentru prevenirea falsificării în scris (prevenții privind 436 bovin) și d a exportat de animale fără certificatele de sănătate necesare (prevenire referitoare la cel puțin 759 de bovine). Acest citat, emis de procurorul regelui Furnes, a avut data de 3 mai 2001 A la sonda 5 iunie 2001, cauza a fost repusă pe seama stării de sănătate a unuia dintre cei trei inculpați. Prin hotărârea din 4 decembrie 2001, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare cu suspendare și la o amendă. Ca răspuns la un argument conform căruia procedura a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 din convenție, instanța a considerat că este vorba despre un dosar foarte voluminos cu privire la fapte complexe pentru care a fost efectuată o anchetă uriașă care implică o muncă de refacere a benedictinului. Nu se putea considera că cauza a devenit simplă din cauza mărturisirii reclamantului, acestea fiind parțiale. Necesitatea de a elimina orice îndoială a determinat procuratura să solicite, pe bună dreptate, o anchetă pe scară largă. Prin Hotărârea din 9 ianuarie 2003, instanța de apel a lui Gand a confirmat în esență condamnarea. Ca răspuns la un argument conform căruia procedura a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 din convenție, aceasta a trebuit să efectueze o anchetă foarte amplă și aprofundată, în cursul căreia s-a efectuat, printre altele, verificarea a peste 10 000 de documente referitoare la export pentru a verifica în ce cazuri au fost comise exact falsurile. Projustia În cele din urmă, la 9 noiembrie 2000, procurorul public și-a redactat citatul într-un termen foarte rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei. În cele din urmă, Tribunalul a considerat că reclamantul nu putea fi urmărit atunci când susținea că mărturisirea sa din 18 martie 1998 permitea închiderea rapidă a anchetei. Prin hotărârea din 10 iunie 2003, Curtea de Casație a respins recursul. GRIEF Invocă art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa. Expus că ancheta a început în 1995 și că a mărturisit în 1998, el susține că durata acestei proceduri, de aproape opt ani, nu poate fi considerată rezonabilă; el arată în special că mai mult de trei ani își separă mărturisirea de prezentarea sa în fața tribunalului corecțional. Potrivit reclamantului, durata procedurii și, în special, perioada de timp care separă mărturisirea sa din 18 martie 1998 de prezentarea sa în fața instanței corecționale nu îndeplinește cerința Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul pârât, pe baza jurisprudenței Curții (a se vedea Lavents c. Letonia, nr 58442/00, § 85, Hotărârea din 28 noiembrie 2002 Hozee c. Țările de Jos, Hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 III, § 45), susține că punctul de plecare care trebuie luat în considerare este data de 17 martie 1998, data la care a fost pentru prima dată interogat. Înainte de această dată, nu s-a făcut nici o reproșare că a comis o încălcare a dreptului comunitar, nici prin notificare oficială, nici prin orice altă măsură care implică o astfel de reproșare și care are un impact semnificativ asupra situației sale. Perioada în litigiu, care se încheie la 10 martie 2003 la data hotărârii Curții de Casație, este, prin urmare, de cinci ani, două luni și douăzeci de ani. 4 zile. În ansamblu, durata acestei proceduri, în cursul căreia trei instanțe au trebuit să se pronunțe, trebuie considerată rezonabilă, conform guvernului, în sensul art. 6 din Convenție, având în vedere complexitatea cauzei și comportamentul autorităților competente. numărul impresionant de documente care au fost examinate și numărul mare de martori care au fost audiați tehnicii documentelor care au fost examinate numărul și natura particulară a infracțiunilor care au necesitat o lungă muncă de refacere a faptelor, de colectare a probelor și de determinare a sarcinilor faptului că este vorba despre urmăriri atente ale liderului de afaceri care implică mai multe societăți și mai multe persoane; complexității, prin natura lor, a unei anchete privind falsurile în scris și dificultatea de a aduna dovezile. Guvernul susține, de asemenea, că cei trei ani care au separat audierea reclamantului și citația sa la 5 iunie 2001 se explică nu printr-o lipsă de diligență, ci prin preocuparea autorităților competente de a acționa în conformitate cu principiul bunei administrări a justiției. În special, el subliniază că mărturisirea reclamantului a fost doar parțială și că continuarea anchetei a permis colectarea de probe de la reclamant, pe care nu le-a mărturisit și că ancheta a mai cunoscut evoluții după august 1998, spre deosebire de solicitant. Reclamantul contestă faptul că data de 17 martie 1998 ar putea fi punctul de plecare al perioadei care trebuie luată în considerare, argumentând că ancheta deschisă la 25 septembrie 1995 viza întreaga sa familie și nu doar unul dintre frații săi, reclamantul stabilește la această dată începutul perioadei care trebuie luată în considerare, care s-a încheiat la 10 iunie 2003. Reclamantul subliniază că cea mai mare parte a anchetei privind prejudiciul este mai întâi ascultată la 17 martie 1998; numărul impresionant de documente examinate de guvern pentru a demonstra complexitatea cauzei nu poate explica perioada care a trecut între audiere și audierea sa în fața instanței corecționale. În mod similar, tehnicitatea acestor documente nu i-a împiedicat pe anchetatori să le controleze într-o perioadă extrem de scurtă de timp. De asemenea, trebuie remarcat faptul că procedura a fost efectuată numai împotriva societății A. și rolul fiecăruia dintre cei trei suspecți, inițiatori, intermediari și falsificatori a apărut în mod clar de la începutul anchetei și a fost confirmat de audierile din 17 și 18 martie 1998. : falsificarea a 367 de documente comise de cei trei suspecți, precum și utilizarea a 63 de certificate de sănătate care nu corespund numărului de vaci exportate, a 6 certificate care nu corespund cu țara exportatoare și exportul a 759 de bovine fără certificate de sănătate, a infracțiunilor comise de singurul solicitant. Pe de altă parte, ancheta a cunoscut diferite perioade de inactivitate, nimic nu s-a întâmplat între 7 septembrie 1997 și 3 martie 1998, la 28 octombrie 1999 și 9 noiembrie 2000. Pe de altă parte, procesele-verbale din 19 iulie 1999 și 28 octombrie 1999 nu au adus nimic nou anchetei, în timp ce raportul din 9 noiembrie 2000 nu a adus nimic nefolositor. Curtea amintește că, în materie penală, perioada care trebuie luată în considerare în temeiul articolului 6 alineatul (1) începe imediat ce o persoană este acuzată oficial sau atunci când suspiciunile cu care este supusă au un impact semnificativ asupra situației sale, din cauza măsurilor luate de autoritățile de urmărire penală (a se vedea Eckle c. Germania, Hotărârea din 15 iulie 1982, seria A n 33, p. 73. Astfel, poate avea loc o dată anterioară sesizării instanței de judecată, cea în special (...) a arestării, a inculpării sau a inițierii anchetelor preliminare (...). În cazul în care acuzația în sensul art. 6 alin. (1) se poate defini, în general, ca fiind notificarea oficială a autorității competente, a reproșului că a comis o infracțiune, aceasta poate, în anumite cazuri, să conțină alte măsuri care implică o astfel de reproșare și să aibă, de asemenea, consecințe importante asupra situației suspectului (a se vedea Corigliano c. Italia. , Hotărârea din 10 decembrie 1982, seria A n 57, p. 13, § 34). Potrivit Curții, data de 25 septembrie 1995 înaintată de solicitant nu poate fi luată în considerare. Într-adevăr, reclamantul nu a fost afectat de ancheta efectuată în acest moment. Nu a fost afectat direct de procedură decât la 17 martie 1998, când a fost ascultat de investigatori și când au fost efectuate percheziții cu consimțământul său. Ca și părțile, Curtea este de părere că termenul perioadei care trebuie luată în considerare este hotărârea Curții de Casație din 10 iunie 2003. Durata care trebuie examinată este, prin urmare, puțin mai mică de cinci ani și trei luni. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei procedurii s mai este apreciat în lumina circumstanțelor cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de natura litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII. Curtea consideră că, în speță, avută în vedere în general, termenul de 5 ani și 3 luni nu este rezonabil dacă se iau în considerare cele trei instanțe (tribunal corecțional de Furnes, qué quament de Gand, Curtea de Casație) pe care procedura a avut loc și complexitatea cauzei. Într-adevăr, natura faptelor imputate reclamantului impunea cercetări lungi și importante, în special de fapt, în cursul anchetei anterioare sesizării instanțelor penale. Prin urmare, Curtea consideră că amploarea anchetei și complexitatea dosarului sunt în speă incontestabile, ceea ce poate justifica în mod a priori o durată prelungită a procedurii (C.P. și alte c. Franța, 36009/97, § 30, Hotărârea din 1 august 2000 Lavents c. Letonia , n 58442/00, § 99, Hotărârea din 28 noiembrie 2002. Curtea constată, de asemenea, că Ön Cu toate acestea, etapa de anchetă anterioară a prezentat anumite întârzieri. După cum arată reclamantul, mai mult de un an și jumătate separă ultimele obligații îndeplinite de anchetatori de citația care urmează să fie prezentată, redactată la 3 mai 2001 și mai târziu la 17 mai 2001. Curtea amintește că, în Hotărârile sale Abdoella c. Țările de Jos din 25 noiembrie 1992 (seria A n 248-A, pp. 16-17, §§ 22-24) și Bunkate c. Țările de Jos din 26 mai 1993 (seria A nr. 248-B, pp. 30-31, § 22-23), Comisia a considerat că, chiar dacă durata globală nu era rezonabilă în sine, perioadele cuprinse între 10 și 15 luni pentru transmiterea dosarului au depășit cu mult ceea ce se putea considera rezonabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Cu toate acestea, Curtea consideră că este necesar să se facă distincție între prezenta cauză și situațiile din hotărârile menționate anterior. Pe de o parte, reclamantul în speță, spre deosebire de cele din Hotărârile Abdoella Bunkate menționate mai sus, nu este găsit în niciun moment în detenie, atunci când:înseamnă că este vorba despre un element care trebuie luat în considerare pentru a evalua caracterul rezonabil al unei durate a procedurii ( B.D. c. Țările de Jos (dec.), nr 39357/98, 8 decembrie 1998). Pe de altă parte, acesta nu a acționat, ca și în hotărârile citate anterior, printr-o simplă transmitere a dosarului. La sfârșitul anchetei, ministerul public trebuia să stabilească, în speță, continuarea rezervării și, în cazul în care considera că trebuie să sesizeze instanța corecțională, să redacteze citatul direct. În acest scop, procuratura a fost chemată să efectueze o lungă activitate de refacere a faptelor, de colectare a probelor și de determinare a probelor, precum și a sarcinilor existente pentru fiecare dintre inculpați, chiar dacă această sarcină a fost facilitată de investigațiile efectuate anterior de investigatori. De asemenea, în cazul de față, a trebuit să elaboreze un raport privind dispozițiile naționale și europene care reglementează subiectul, un document care a fost depus la 9 noiembrie 2000. În aceste condiții, termenul menționat poate fi tolerat dacă se apropie, în mod corespunzător, de durata totală a procedurii (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea G., Arena, Andrei și Cormio c. Italia din 27 februarie 1992, seria A n 228-F, § 17, seria A n 228 H, § 17, seria A n 228-G, § 17 și seria A n 228-I, § 17, . Având în vedere considerațiile expuse anterior și durata globală a procedurii în litigiu (a se vedea în special, mutatis mutandis Wejrup c. Danemarca (dec.), n 49126/99, 7 martie 2002 Dürig c. Germania (dec.), n 75379/01, 1 aprilie 2003 Dambreville c. Franța (dec.), 51866/99, 13 mai 2003), Curtea consideră că aceasta din urmă nu era excesivă. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen hristos Rozakis Premier

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

38543/03

présentée par Jan PYSSON

contre la Belgique

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 1

er

juin 2006 en une chambre composée de

:

MM.

C.L. Rozakis,

président,

L. Loucaides,

M

mes

F. Tulkens,

E. Steiner,

MM.

K. Hajiyev,

D. Spielmann,

S.E. Jebens,

juges,

et

de

M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite 1

er

décembre 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Jan Pysson, est un ressortissant belge, né en 1965. Il est agriculteur. Il est représenté devant la Cour par M

e

D. Dubois, avocat à Bruges. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M.

C.

Debrulle, Directeur du Service Public Fédéral de la Justice.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 25 septembre 1995 fut ouverte une enquête pénale visant un des frères du requérant, L. P. Selon des déclarations recueillies par la police judiciaire, L. P. administrait des substances hormonales illicites à des animaux. Pour sa part, le requérant soutient que l’enquête ne visait pas seulement son frère, mais toute sa famille, soit son père, ses deux frères et lui.

Au cours de l’enquête, le parquet obtint du ministère de l’Agriculture 250

000 documents relatifs à l’exportation d’animaux par des sociétés présentant un lien direct ou indirect avec l’une des personnes suspectes, G. P. Parmi ceux-ci figuraient 5

210 documents relatifs à des bœufs que le requérant et une société dont il était le gérant, la société A., avaient respectivement exportés vers la France et les Pays-Bas.

Il ressort d’un «

pro justitia

»

du 18 novembre 1997 que 47 bovins, dont la date de naissance avait été falsifiée, avaient été illégalement exportés vers les Pays-Bas. Une liste des derniers propriétaires connus de ces animaux fut établie. Le nom du requérant y figurait.

Le 4 mars 1998, le procureur du Roi de Furnes chargea, par apostille, la gendarmerie d’entendre chacune des personnes mentionnées dans cette liste. Par une autre apostille du 4 mars 1998, il demanda qu’il soit procédé à l’audition approfondie du requérant, en qualité de gérant de la société A., en l’invitant en particulier à répondre à la question de savoir qui était chargé des exportations d’animaux et des cartes d’identification. Il demandait aussi qu’une perquisition avec consentement soit faite au siège de la société A. et au domicile privé du requérant.

Le 17 mars 1998 à 14

h

00, le requérant fut entendu par les enquêteurs. Le même jour à 15

h

00, une perquisition fut faite, avec son consentement, au siège de la société A. et à son domicile privé.

Le 17 mars toujours, à 18

h

10, les enquêteurs entendirent D. Celui-ci avoua avoir, à la demande du requérant et d’un tiers, falsifié environ vingt

‑

cinq documents.

Le 18 mars 1998, le requérant fut à nouveau entendu. S’il avait la veille nié toute implication dans les falsifications qu’il imputait aux personnes qui lui avaient vendu les bovins, il avoua être à l’origine des falsifications intervenues entre mars et septembre 1996.

Le 9 avril 1998, le procureur du Roi demanda un nouvel examen de tous les documents des bovins exportés par la société A. entre le 1

er

janvier et le 1

er

août 1996.

Il apparut qu’en onze mois, sept cent cinquante-neuf animaux avaient été livrés aux Pays-Bas sans le certificat de santé requis par la législation et destiné notamment à lutter contre l’épidémie d’ESB (encéphalite spongiforme bovine). Le dépouillement des 23

754 documents d’accompagnement transmis par le ministère de l’Agriculture et leur confrontation avec ceux notamment obtenus lors de la perquisition permit aussi de constater que 17 bovins avaient en réalité été livrés à un abattoir belge. Suite à un nouvel examen ordonné le 23 avril 1998 pour la période allant du 1

er

janvier 1996 au 1

er

janvier 1997, une liste de 740 animaux fut établie le 5 mai 1998. Après un examen «

back-up PC

» et l’établissement d’une liste des destinataires des exportations, un premier procès-verbal de synthèse fut établi le 2 juin 1998. Les enquêteurs durent ensuite s’attacher à la rédaction d’un procès-verbal pour chaque certificat de santé falsifié. Soixante-trois procès-verbaux furent ainsi rédigés entre mai et juillet 1998.

Un procès-verbal du 29 juillet 1998 fait état de la découverte de quatre

‑

vingt-treize nouveaux cas d’exportation illicite et de trois cas de falsification de documents. Les enquêteurs rédigèrent un procès-verbal spécifique pour chaque infraction constatée. Des procès-verbaux relatant des investigations complémentaires furent établis en août et septembre 1998.

Le 2 février 1999, le procureur du Roi demanda l’audition du requérant, ainsi que de son épouse, à la lumière des nouveaux éléments découverts depuis son audition du 18 mars 1998. Ces auditions eurent lieu le 3

mars 1999.

Les enquêteurs furent ensuite chargés, le 15 avril 1999, d’établir un procès-verbal récapitulatif qu’ils achevèrent et versèrent au dossier le 19

juillet 1999. Le 28 octobre 1999, ils établirent un procès-verbal identifiant les trois suspects et synthétisant leurs déclarations.

Un rapport fut établi par le procureur du Roi sur les dispositions nationales et européennes réglant la matière et ce document, comportant 5

pages et 5 annexes, déposé le 9 novembre 2000.

Le 17 mai 2001, le requérant et deux autres prévenus se virent signifier une citation à comparaître devant le tribunal correctionnel de Furnes pour répondre de préventions de faux en écriture (préventions concernant 436

bovins) et d’exportation d’animaux sans les certificats de santé requis (prévention concernant au moins 759 bovins). Cette citation, émanant du procureur du Roi de Furnes, portait la date du 3 mai 2001.

A l’audience du 5 juin 2001, l’affaire fut remise en raison de l’état de santé de l’un des trois prévenus.

Par jugement du 4 décembre 2001, le tribunal condamna le requérant à deux ans d’emprisonnement avec sursis et à une amende. Répondant à un argument selon lequel la procédure excédait le délai raisonnable prévu à l’article 6 de la Convention, le tribunal releva qu’il s’agissait d’un dossier très volumineux concernant des faits complexes pour lesquels avait été menée une enquête gigantesque impliquant un travail de reconstitution de bénédictin. On ne pouvait considérer que l’affaire était devenue simple du fait des aveux du requérant, ceux-ci étant partiels. La nécessité d’écarter tout doute avait amené le ministère public à exiger, à bon droit, une enquête d’une grande ampleur.

Par arrêt du 9 janvier 2003, la cour d’appel de Gand confirma pour l’essentiel la condamnation. Répondant à un argument selon lequel la procédure excédait le délai raisonnable prévu à l’article 6 de la Convention, elle releva qu’une enquête très étendue et approfondie avait dû être menée, au cours de laquelle il avait notamment été procédé à la vérification de plus de dix mille documents relatifs à l’exportation afin de vérifier dans quels cas exactement des faux avaient été commis. Un «

pro justitia

» avait encore été déposé au dossier le 9 novembre 2000, de sorte qu’il apparaissait que le ministère public avait rédigé sa citation à comparaître dans un délai très raisonnable, compte tenu de la complexité de l’affaire. La cour d’appel considéra enfin que le requérant ne pouvait être suivi lorsqu’il soutenait que ses aveux du 18 mars 1998 permettaient de rapidement clôturer l’enquête.

Le requérant se pourvut en cassation.

Par arrêt du 10 juin 2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

GRIEF

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale dirigée contre lui. Exposant que l’enquête a démarré en 1995 et qu’il a fait des aveux en 1998, il fait valoir que la durée de cette procédure, de près de huit ans, ne saurait être considérée comme raisonnable. Il relève plus particulièrement que plus de trois ans séparent ses aveux de sa comparution devant le tribunal correctionnel.

EN DROIT

Selon le requérant, la durée de la procédure et, plus particulièrement, le laps de temps séparant ses aveux en date du 18 mars 1998 de sa comparution devant le tribunal correctionnel ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Les parties pertinentes de cette disposition sont rédigées comme suit

:

Article 6

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Le Gouvernement défendeur, se fondant sur la jurisprudence de la Cour (voir

Lavents c. Lettonie

, n

o

58442/00, § 85, arrêt du 28 novembre 2002

;

Hozee c.

Pays-Bas

, arrêt du 22 mai 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

III, § 45), fait valoir que le point de départ à prendre en considération est le 17

mars 1998, date à laquelle il fut pour la première fois interrogé –d’abord comme gérant de la société A., puis comme suspect du fait des déclarations de D. – et où des perquisitions furent effectuées. Avant cette date, nul reproche d’avoir commis une infraction n’avait été fait au requérant, ni par notification officielle, ni par une quelconque autre mesure impliquant un tel reproche et entraînant des répercussions importantes sur sa situation. La période litigieuse, qui s’est achevée le 10 mars 2003 à la date de l’arrêt de la Cour de cassation, est donc de cinq ans, deux mois et vingt

‑

quatre jours.

Envisagée dans sa globalité, la durée de cette procédure, au cours de laquelle trois instances eurent à se prononcer, doit, selon le Gouvernement, être considérée comme raisonnable, au sens de l’article 6 de la Convention eu égard à la complexité de l’affaire et au comportement des autorités compétentes. L’affaire était en effet complexe, eu égard

:

-

au nombre impressionnant de documents qui furent examinés et au grand nombre de témoins qui furent entendus

;

-

à la technicité des documents qui furent examinés

;

-

au nombre et à la nature particulière des infractions ayant nécessité un long travail de reconstitution des faits, de rassemblement des preuves et de détermination des charges

;

-

au fait qu’il s’agissait de poursuites diligentées du chef d’infractions à caractère économique impliquant plusieurs sociétés et plusieurs personnes ;

-

à la complexité, par nature, d’une enquête portant sur des faux en écriture et à la difficulté qu’il y avait à rassembler les preuves.

Le gouvernement soutient par ailleurs que les trois années qui séparèrent l’audition du requérant et sa citation à comparaître le 5 juin 2001 s’explique, non par un quelconque manque de diligence, mais par le souci des autorités compétentes d’œuvrer dans le respect du principe d’une bonne administration de la justice. Il relève plus particulièrement que les aveux du requérant n’étaient que partiels et que la poursuite de l’enquête a permis de rassembler des preuves d’infractions que le requérant n’avait pas avouées et que l’enquête a encore connu des développements après août 1998, contrairement à ce qu’affirme le requérant.

Le requérant conteste que la date du 17 mars 1998 puisse être le point de départ de la période à prendre en considération. Arguant que l’enquête ouverte le 25 septembre 1995 visait toute sa famille et non un seul de ses frères, le requérant fixe à cette date le début de la période à prendre en considération, qui s’est achevée le 10 juin 2003. La période litigieuse atteint donc presque huit ans.

Le requérant relève que la plus grande partie de l’enquête s’est déroulée avant qu’il ne soit entendu le 17 mars 1998. Le nombre impressionnant de documents examinés, dont fait état le Gouvernement pour démontrer la complexité de l’affaire, ne saurait expliquer le délai qui s’est écoulé entre cette audition et sa comparution devant le tribunal correctionnel. De la même manière, la technicité de ces documents n’a pas empêché les enquêteurs de les contrôler dans un temps extrêmement court. Il faut aussi noter que la procédure n’a été menée que contre la société A. et que le rôle de chacun des trois suspects, initiateur, intermédiaire et falsificateur était clairement apparu dès le début de l’enquête et avait été confirmé par les auditions des 17 et 18 mars 1998. Il n’y avait en outre que quatre sortes d’infractions

: la falsification de 367 documents commis par les trois suspects, ainsi que l’utilisation de 63 certificats de santé ne correspondant pas au nombre de vaches exportées, celle de 6 certificats ne correspondant pas avec le pays d’exportation et l’exportation de 759 bovins sans certificats sanitaires, des infractions commises par le seul requérant.

L’enquête a par contre connu diverses périodes d’inactivité, rien ne s’étant passé entre le 7 septembre 1997 et le 3 mars 1998, le 28 octobre 1999 et le 9 novembre 2000. Par ailleurs, les procès-verbaux des 19 juillet 1999 et 28 octobre 1999 n’apportaient rien de neuf à l’enquête, alors que le rapport du 9 novembre 2000 n’y apportait rien d’utile.

1.

Sur la période à prendre en considération

La Cour rappelle qu’en matière pénale, la période à prendre en considération au regard de l’article 6 § 1 débute dès qu’une personne est formellement accusée ou lorsque les soupçons dont elle est l’objet ont des répercussions importantes sur sa situation, en raison des mesures prises par les autorités de poursuite (voir

Eckle c. Allemagne

, arrêt du 15 juillet 1982, série A n

o

51, p. 33, § 73). Ainsi, «

il peut s’agir d’une date antérieure à la saisine de la juridiction de jugement, celle notamment (...) de l’arrestation, de l’inculpation ou de l’ouverture des enquêtes préliminaires (...). Si l’accusation au sens de l’article 6 § 1 peut en général se définir comme la notification officielle, émanant de l’autorité compétente, du reproche d’avoir accompli une infraction pénale, elle peut dans certains cas revêtir la forme d’autres mesures impliquant un tel reproche et entraînant elle aussi des répercussions importantes sur la situation du suspect

» (voir

Corigliano c.

Italie

, arrêt du 10 décembre 1982, série A n

o

57, p. 13, § 34).

Selon la Cour, la date du 25 septembre 1995 avancée par le requérant ne saurait entrer en ligne de compte. En effet, le requérant ne fut pas touché par l’enquête entamée à ce moment. Il n’a été directement affecté par la procédure que le 17 mars 1998, lorsqu’il fut entendu par les enquêteurs et que des perquisitions furent effectuées avec son consentement. C’est à cette date qu’il a eu officiellement connaissance des investigations, qu’il en a ressenti les effets et que l’enquête a eu des répercussions importantes sur sa situation.

Comme les parties, la Cour est d’avis que le terme de la période à considérer est l’arrêt de la Cour de cassation du 10 juin 2003.

La durée à examiner est donc un peu inférieure à cinq ans et trois mois.

2.

Caractère raisonnable de la durée de la procédure

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée de la procédure s’apprécie à la lumière des circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Comingersoll c. Portugal

[GC], n

o

35382/97, § 19, CEDH 2000-IV,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour considère qu’en l’espèce, envisagé globalement, le délai de 5

ans et 3 mois n’est pas déraisonnable si l’on prend en compte les trois instances (tribunal correctionnel de Furnes, cour d’appel de Gand, Cour de cassation) que la procédure a comportées et la complexité de l’affaire. En effet, la nature des faits imputés au requérant nécessitait de longues et importantes recherches, surtout factuelles, lors de l’enquête préalable à la saisine des juridictions pénales. La Cour estime donc que l’ampleur de l’enquête et la complexité du dossier sont en l’espèce incontestables, ce qui peut

a priori

justifier une durée prolongée de la procédure (

C.P. et autres c.

France

, n

o

36009/97, § 30, arrêt du 1

er

août 2000

;

Lavents c. Lettonie

, n

o

58442/00, § 99, arrêt du 28

novembre 2002). La Cour note aussi que le Gouvernement n’a formulé aucune critique quant au comportement du requérant.

Quant au comportement des autorités nationales, la Cour note que la procédure devant les juridictions précitées s’est déroulée en général à un rythme soutenu. Cependant, la phase d’enquête antérieure a présenté certains retards. Comme le relève le requérant, plus d’un an et demi sépare les derniers devoirs accomplis par les enquêteurs de la citation à comparaître, rédigée le 3 mai 2001 et signifiée le 17 mai 2001.

La Cour rappelle que, dans ses arrêts

Abdoella c. Pays-Bas

du 25

novembre 1992 (série A n

o

248-A, pp. 16-17, §§ 22-24) et

Bunkate c.

Pays-Bas

du 26 mai 1993 (série A n

o

248-B, pp. 30-31, §§ 22-23), elle a considéré que même si la durée globale n’était pas déraisonnable en soi, les périodes entre dix et quinze mois pour la transmission du dossier avaient «

dépassé de loin ce que l’on pouvait juger raisonnable aux fins de l’article

6 § 1 de la Convention

».

La Cour estime cependant qu’il convient de distinguer la présente affaire des situations dans les arrêts précités. D’une part, le requérant en l’espèce, contrairement à ceux des arrêts

Abdoella

et

Bunkate

précités, ne s’est trouvé à aucun moment en détention alors qu’il s’agit là d’un élément à prendre en considération pour évaluer le caractère raisonnable d’une durée de la procédure (

B.D. c. Pays-Bas

(déc.), n

o

39357/98, 8 décembre 1998). D’autre part, il ne s’agissait pas, comme dans les arrêts précités, d’une simple transmission du dossier. A l’issue de l’enquête, le ministère public devait encore, en l’espèce, déterminer la suite à y réserver et, au cas où il estimait devoir saisir le tribunal correctionnel, rédiger la citation directe. A cet effet, le ministère public était appelé à effectuer un long travail de reconstitution des faits, de collation des preuves et de détermination des éléments de preuve ainsi que des charges existant pour chacun des inculpés, même si cette tâche était facilitée par les investigations effectuées auparavant par les enquêteurs. Il a aussi dû, dans la présente affaire, établir un rapport sur les dispositions nationales et européennes réglant la matière, un document qui fut déposé le 9 novembre 2000. Dans ces conditions, ledit laps de temps apparaît tolérable si on le rapproche, comme il se doit, de la durée totale de la procédure (voir,

mutatis mutandis

, les arrêts

G.,

Arena, Andreucci et Cormio c. Italie

du 27 février 1992, série A n

o

228-F, § 17, série A n

o

228

‑

H, § 17, série A n

o

228-G, § 17 et série

A n

o

228-I, § 17, respectivement).

Eu égard aux considérations exposées ci-avant et à la durée globale de la procédure litigieuse (voir notamment,

mutatis mutandis

,

Wejrup c.

Danemark

(déc.), n

o

49126/99, 7 mars 2002

;

Dürig c. Allemagne

(déc.), n

o

75379/01, 1

er

avril 2003

;

Dambreville c. France

(déc.), n

o

51866/99, 13

mai 2003), la Cour considère que celle-ci n’était pas excessive.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable, tous moyens de fond réservés.

Søren

Nielsen

C

hristos

Rozakis

Greffier

Président