PHSEROWSKY c. BELGIQUE

PHSEROWSKY c. BELGIQUE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 52436/07 prezentată de Paul PHSEROWSKY împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 7 aprilie 2009 într-o cameră compusă din Ireneu Cabral Barreto, președinte, Françoise Tulkens, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători și Sally Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 noiembrie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Paul Phserowsky, este un cetățean britanic, născut în 1959 și rezident la Londra. El este reprezentat în fața Curții de către Lambert, avocat la Bruxelles. Guvernul belgian (adică, . . .) este reprezentat de agentul său, Daniel Flore, director general la Serviciul public federal de justiție. Informat cu privire la dreptul său de a participa la procedură [art. 36 alineatul (1) din Convenție și art. 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură], guvernul britanic a declarat că nu dorește să intervină în procedură. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Suspicios de a participa la spălarea de bani provenind dintr-un trafic de droguri, reclamantul a făcut obiectul unui mandat de arestare la 17 decembrie 2002 printr-o ordonanță din 20 decembrie 2002. La 30 ianuarie 2003, camera de acuzare a instanței judecătorești din Bruxelles a confirmat această ordonanță, dar a decis că reclamantul putea fi eliberat temporar, printre altele, cu o cauțiune de 250 000 EUR. Printr-o ordonanță din 18 februarie 2003, instanța a impus anumite condiții suplimentare pentru executarea mandatului de arestare. Această ordonanță de măsuri alternative suplimentare a fost prelungită de mai multe ori până la 14 noiembrie 2003. În august 2003 și aprilie 2004, reclamantul a depus cereri de eliberare a confiscărilor efectuate în conturi bancare și în bunuri confiscate în timpul perchezițiilor, dar acestea au fost respinse de instanța de judecată și de camera de punere sub acuzare. La 2 decembrie 2004, reclamantul a depus o cerere de restituire a cauțiunii menționate anterior. Camera Consiliului, apoi camera de reclamații, au respins această cerere la 7 decembrie 2004 și, respectiv, 13 ianuarie 2005. O a doua cerere din 25 aprilie 2005, având același obiect, a fost respinsă de aceleași autorități la 6 mai 2005 și 7 iunie 2006. O nouă cerere, depusă la 2 decembrie 2005, a fost respinsă la 20 decembrie 2005 și la 12 ianuarie. 2006. La 22 februarie 2007, reclamantul a înaintat o nouă cerere, în principal, pentru restituirea integrală a cauțiunii și, în subsidiar, pentru reducerea sumei acesteia. La 27 februarie 2007, camera Consiliului a refuzat să o acorde. La 10 aprilie 2007, camera de reclamații a declarat cererea inadmisibilă pe motiv că plata unei cauțiuni nu constituie o condiție care poate fi retrasă sau modificată de către persoana acuzată, în conformitate cu art. 36 alineatul (1) al.4 din Legea privind detenția preventivă. Acesta susținea, printre altele, că, declarând cererea inadmisibilă, hotărârea atacată refuza reclamantului dreptul de a solicita o modificare a măsurii alternative sau a valorii garanției, atâta timp cât cauza se afla în etapa de judecată, fără a fi luat în considerare nici durata acesteia, nici cu privire la depășirea termenului rezonabil pe care trebuia să îl aibă orice anchetă preliminară fazei de judecată. Astfel, hotărârea atacată a încălcat dreptul la audierea cauzei într-un termen rezonabil. La 20 iunie 2007, Curtea de Casație a considerat inadmisibil recursul formulat de reclamant. Comisia a considerat că plata prealabilă a unei sume de bani nu era o condiție în sensul articolului 35 alineatul (1) că hotărârea care declara inadmisibilă o hotărâre care urmărea să fie restituită Ö înainte de închiderea Õ procesării nu constituia o decizie care să poată menține detenția preventivă sau să stabilească condițiile impuse pentru eliberarea Õ și nici hotărârea atacată Õ nu era o decizie definitivă în sensul articolului 416 al. 1 din Codul de procedură penală. Curtea de Casație a concluzionat că nu mai era necesar să se pronunțe asupra motivului reclamantului. Dreptul și practica internă relevantă 1. Codul de procedură penală de la intrarea în vigoare a Legii din 12 martie 1998 de modificare a codului de procedură infracțională, articolele 136 și 136a se citesc astfel Art. 136a. Camera de acuzații controlează din oficiu cursul instrucțiunilor, poate solicita din oficiu rapoarte privind situația de afaceri și poate lua cunoștință de dosare. (...) În cazul în care declarația nu este închisă după un an, camera de punere sub acuzare poate fi sesizată printr-o cerere motivată adresată grefei instanței judecătorești judecătorești de către persoana acuzată sau de către partea civilă. Camera de punere sub acuzare acționează în conformitate cu lit. precedent și cu art. 136a. În cazul în care, în urma unei cereri depuse în temeiul alineatului (1) din prezentul articol, se consideră că cererea este depusă în conformitate cu procedura prevăzută la art. 136 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 sau cu art. 136 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 sau cu art. 136 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 sau cu art. 136 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 sau cu art. 136 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 sau cu art. 136 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, se aplică art. 136a din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului. Procurorul general prezintă procurorului general toate cazurile în care camera de consiliu nu ar fi avut loc într-un an de la prima rechiziție. În orice moment, procurorul general ia toate măsurile prevăzute la articolele 136, 235 și 235a pentru buna desfășurare a procedurii, legalitatea sau regularitatea procedurii. În acest caz, camera de punere sub acuzare poate, chiar și din oficiu, să ia măsurile prevăzute la articolele 136, 235 și 235a. Procurorul general este ascultat. Camera de acuzații poate să audieze instanța de judecată în raportul său, în afara prezenței părților, dacă consideră util și poate să audieze și partea civilă, acuzată și consilierea acestora, la convocare, care le este notificată de grefier, prin fax sau prin scrisoare recomandată poștal, cel târziu cu 48 de zile înainte de data la care a fost prezentată cererea. Câteva hotărâri ale Camerei pentru punerea sub acuzare de la Bruxelles au declarat admisibile, pe teren, art. 136a , acțiuni introduse de persoane considerate inculpate. Reclamantul trebuie asimilat, în ceea ce privește drepturile sale, unei persoane acuzate, deoarece, în cadrul acestei instrucțiuni, a făcut obiectul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 59 alineatul (2) din Constituție, astfel încât să poată fi exercitate în privința sa măsuri de constrângere La Tribunal din 28 mai 2002. Prevăzând că recurenta este o persoană cu privire la care acțiunea publică este angajată în cadrul procedurii judiciare; întrucât cererea sa este admisibilă în ceea ce privește forma și termenul limită la care se face referire la 25 iunie 2002 arată că reclamantul, care a făcut obiectul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 59 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 2 din Constituție, astfel încât aceste măsuri de constrângere să poată fi exercitate asupra sa în cadrul procedurii legale, are calitatea de a sesiza instanța, camera acuzațiilor, în temeiul art. 136 din Codul de procedură penală Recursul în casare introdus împotriva acestei hotărâri a fost respins la 6 noiembrie 2002: Art. 21b din legea din 17 aprilie 1878 care conține titlul preliminar al Codului de procedură penală, introdus prin Legea din 30 iunie 2000, este redactat după cum urmează Dacă durata urmăririi penale depășește termenul rezonabil, judecătorul poate pronunța condamnarea prin simpla declarație de vinovăție sau poate pronunța o pedeapsă mai mică decât pedeapsa minimă prevăzută de lege. În cazul în care judecătorul pronunță condamnarea prin simpla declarație de vinovăție, acuzatul este condamnat la plata cheltuielilor și, dacă este cazul, la restituire. Confiscarea specială se pronunță. Curtea de Casație a fost sesizată cu privire la problema dacă convenția impunea sau nu ca instanța de judecată să aibă competența de a verifica, în curs de pregătire, dacă termenul rezonabil a fost depășit sau nu și, dacă este cazul, de a acorda despăgubiri în fața instanței inculpate. Într-o hotărâre din 8 noiembrie 2005, Curtea de Casație a judecat astfel În principiu, acesta este judecătorul care se pronunță cu privire la caracterul întemeiat al acțiunii penale, care decide dacă cauza este tratată într-un termen rezonabil și, în caz de depășire a acestui termen, stabilește reparația adecvată că motivul care deduce că repararea pentru încălcarea art. 6.1 CEDO trebuie, de asemenea, să poată fi obținut pentru judecătorii care nu se pronunță asupra caracterului întemeiat al acțiunii penale, eșuează în drept; (...) printr-o hotărâre din 21 martie 2006 (în cauza P.051517N), Curtea de Casație a stabilit data de începere a termenului rezonabil în cazul Curtea de Casație și-a exprimat punctul de vedere în acest sens. În cazul în care judecătorul constată, cu ocazia unei aprecieri de fapt, că diferitele infracțiuni cu care este sesizat constituie manifestarea succesoare și continuă a aceleiași intenții neloiale, termenul rezonabil de judecată a tuturor infracțiunilor începe să curgă numai în ziua în care persoana acuzată este obligată să se apere împotriva ultimului fapt care constituie manifestarea acestei intenții. În speță, judecătorii au constatat că faptele vizate de diferitele acuzații constituie o manifestare a aceleiași intenții neloiale, astfel încât până la 1 În iulie 1998 inclusiv, numai o infracțiune a fost comisă. În consecință, ei au considerat în mod legitim că reclamantul a trăit sub amenințarea unei urmăriri penale care începe la 11 iulie 1998, data citatului, care a dus la expirarea termenului rezonabil 2. Codul civil Articolele 1382 și 1383 din Codul civil se citesc astfel Art. 1382 din Codul civil. Orice fapt al omului, care le cauzează altora o pagubă, îl obligă pe cel prin care a ajuns, să - l repare. art. 1383 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l - a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sa sau prin imprudența sa. O serie de hotărâri judecătorești din fond au salutat principiul răspunderii civile a statului de drept ca urmare a depășirii termenului rezonabil într-o procedură cu caracter civil. În special, o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles din 6 noiembrie 2001 în cauza Ferrara Jung (J.T. ., 2001, 865) a condamnat la plata unei sume cuvenite pentru întârzierea pronunțată asupra unei erori medicale, din cauza deficienței din partea legiuitorului și a puterii executive de a adopta dispozițiile legale și de reglementare necesare bunei funcționări a instanțelor sale, reamintind că acestea din urmă trebuie să adopte dispoziții indispensabile pentru respectarea principiului termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenție Curtea de apel din Bruxelles a confirmat hotărârea și, printr-o hotărâre din 28 septembrie 2006, Curtea de Casație a confirmat hotărârea instanței judecătorești. Comisia a afirmat că nerespectarea obligației sale de a organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele să poată garanta dreptul de a primi o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil a constituit o abatere în sensul art. 1382 și 1383 din Codul civil. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de depășirea termenului rezonabil al procedurii. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa unei căi de atac pe lângă o autoritate abilitată să acorde restituirea sau cel puțin reducerea sumei cauțiunii atunci când durata procedurii penale este anormal de lungă. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de posibilitatea de a recupera suma cauțiunii. În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul declară că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. El susține că reclamantul dispunea de o cale de atac, de care nu a făcut uz, pe baza următoarelor dispoziții: : articolele 136 și 136a din Codul de procedură penală, articolele 1382 și 1383 din Codul civil și art. 21b din Codul de procedură penală. În primul rând, guvernul subliniază că camerele de punere sub acuzare declară admisibile acțiuni în temeiul articolelor 136 și 136a introduse de persoane considerate a fi acuzate, cum ar fi reclamantul care, după cum reiese în mod explicit din Ordonanța din 14 mai 2004, avea acces parțial la dosarul de judecată. Acuzațiile prevăzute de aceste articole sunt efective, întrucât măsurile pe care le poate lua camera de contestații sunt de natură să remedieze în mod direct situația de care se plânge reclamantul. În al doilea rând, guvernul susține că articolele 1382 și 1383 din Codul civil se aplică în ceea ce privește durata procedurilor penale și au șanse rezonabile de succes. În cele din urmă, instanța corecțională ar putea, după ce a recunoscut depășirea termenului rezonabil, să aplice art. 21b din Codul de procedură penală și pronunțând în sarcina reclamantului o pedeapsă mai mică decât cea minimă legală. Reclamantul susține că Tribunalul Depaw c. Belgia, pronunțată de Curte la 15 mai 2007, privește numai eficacitatea acțiunilor în răspundere împotriva statului, referitoare la durata procedurilor civile și nu a procedurilor penale. Este de competența guvernului să demonstreze eficacitatea acțiunii în temeiul articolelor 1372 și 1383 în cazul în care durata unei proceduri penale este în discuție. Cu toate acestea, guvernul nu citează nicio cauză în care s-ar fi aplicat jurisprudența Ferrara Jung a Curții de Casație, în ceea ce privește persoanele care fac sau au făcut obiectul unei inculpțiuni de lungă durată. În ceea ce privește acțiunile întemeiate pe articolele 136 și 136a În sfârșit, în ceea ce privește art. 21b, în ceea ce privește art. 21b , se referă numai la etapa hotărârii și nu este vorba decât de o simplă posibilitate pentru judecător și nu de o obligație. Curtea amintește că, în materie de termen rezonabil 1 din Convenție, o acțiune pur indemanabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Broca și Texier Micault Franța (dec.), nr 27928/02 și 31694/02, 21 octombrie 2003). La art. 35 alin. (1) din Convenție se prescrie însă epuizarea doar a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile cât și adecvate. Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite. În acest caz, trebuie adăugat faptul că, în principiu, epuizarea căilor de atac interne este apreciată la data depunerii cererii în fața Curții, adică, în speță, la 4 februarie 2005 (a se vedea, de exemplu, Stoeterij Zangersheide N.V. și alte Belgia (dec.), nr. 47295/99, 27 mai 2004 Zutter France (dec.), nr. 30197/96, 27 iunie 2000 Van der Kar și Lissaur van West France (dec.), nr. 44952/98 și 4493/98, 7 noiembrie 2000 și Malve France (dec.), nr. 46051/99, 20 ianuarie 2001). din Codul de procedură penală, Curtea amintește că, în Hotărârea De Clerck și în celelalte Belgia 34366/02, 25 septembrie 2007), Curtea a concluzionat că acțiunea prevăzută la aceste articole nu constituie o acțiune efectivă în sensul articolului 13 din convenție. În special, în Hotărârea sa din 8 noiembrie 2005, Curtea de Casație a confirmat că este de competența judecătorului din fond, și nu a instanței judecătorești, să judece dacă cauza a fost tratată într-un termen rezonabil și, în cazul depășirii acestui termen, să determine reparația adecvată. În ceea ce privește acțiunea întemeiată pe articolele 1382 și 1383 din Codul civil, Curtea reamintește că, în decizia sa în cauza Depaw Belgia , Comisia a considerat că acțiunea consacrată prin hotărârea Curții de Casație din 28 septembrie 2006, în cauza Ferrara Jung, ar trebui să fie epuizată în sensul articolului 1 din convenție. În cauza Depauw, Curtea a considerat, de asemenea, că hotărârea Curții de Casație a dobândit un grad suficient de certitudine în cursul primului trimestru al anului 2007, în special începând cu 28 martie 2007, astfel încât reclamantului, care a sesizat Curtea cu mult înainte de această dată, nu i s-a putut reproșa că nu a recurs în temeiul articolului 1382 din Codul civil. Desigur, după cum subliniază pe bună dreptate reclamantul, decizia Depaw se referea la o durată de procedură civilă. Cu toate acestea, din punctul de vedere al Curții, nu există niciun obstacol în calea aplicării hotărârii Curții de Casație menționate anterior în ceea ce privește durata procedurilor penale. Faptul că guvernul nu emite nicio hotărâre judecătorească în sensul hotărârii Curții de Casație se datorează, fără îndoială, faptului că a trecut puțin timp de la data adoptării acesteia și a deciziei Depaw. În plus, Curtea amintește că a aplicat deja jurisprudența Depaw în materie penală în decizia Beheyt Belgia ((dec.), nr 41881/02, 9 octombrie 2007). Or, la data la care a depus cererea în fața Curții, adică la 22 noiembrie 2007, reclamantul trebuia să cunoască, începând cu 28 martie 2007, jurisprudența Curții de Casație și să încerce o acțiune în temeiul articolelor 1382 și 1383 din Codul civil. Presupunând chiar că acesta ar fi putut avea îndoieli cu privire la aplicabilitatea acestei jurisprudențe în materie penală și la șansele reale de succes pe care aceasta ar fi putut să le ofere, acesta este un aspect care ar fi trebuit să fie supus instanțelor interne ele însele chiar înainte de a fi în fața Curții. În concluzie, recurentul nu a acordat instanțelor belgiene posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) din convenție să aibă ca scop de a dispune, în principiu, de un stat contractant: cea de a adresa, și anume de a preveni sau de a remedia încălcarea dreptului comunitar care este invocată împotriva acestui stat (a se vedea, printre altele, Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 1980, § 72, seria A n 39, și Carcot c. Franța, 19 martie 1991, § 36, seria A n 200. L 1 din Convenție, Curtea consideră că reclamantul nu are nici un mai mult decât un motiv întemeiat în sensul art. 13 din Convenție. Prin urmare, acest ′ este vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În cele din urmă, Curtea arată că tărâmul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost invocat nici în esență în fața Curții de Casație. Prin urmare, există neobosirea căilor de atac în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 alin. (1), 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dolleu Ireneu Cabral Barreto Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITE

de la requête n

o

52436/07

présentée par Paul PHSEROWSKY

contre la Belgique

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 7 avril 2009 en une chambre composée de

:

Ireneu Cabral Barreto,

président,

Françoise Tulkens,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 novembre 2007,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Paul Phserowsky, est un ressortissant britannique, né en

1959 et résidant à Londres. Il est représenté devant la Cour par M

e

P.

Lambert, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Daniel Flore, Directeur général au Service public fédéral de la Justice. Informé de son droit de prendre part à la procédure (articles 36 § 1 de la Convention et 44

§

1 du règlement), le gouvernement britannique a déclaré ne pas souhaiter intervenir dans la procédure.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Soupçonné de participer au blanchiment de capitaux provenant d’un trafic de stupéfiants, le requérant fit l’objet d’un mandat d’arrêt le 17

décembre

janvier 2003, la juge d’instruction prolongea sa détention. Le 30 janvier 2003, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles confirma cette ordonnance mais décida que le requérant pouvait être mis en liberté provisoire moyennant, entre autres, le versement préalable d’une caution de

250

000

euros.

Par une ordonnance du 18 février 2003, la juge d’instruction imposa certaines conditions supplémentaires pour la mainlevée du mandat d’arrêt. Cette ordonnance de mesures alternatives complémentaires fut prolongée plusieurs fois jusqu’au 14 novembre 2003.

En août 2003 et avril 2004, le requérant déposa des requêtes tendant à la mainlevée des saisies pratiquées sur des comptes bancaires et des biens saisis lors de perquisitions, mais celles-ci furent rejetées par la juge d’instruction et la chambre des mises en accusation.

Le 2 décembre 2004, le requérant déposa une requête tendant à la restitution de la caution précitée. La chambre du conseil, puis la chambre des mises en accusation, rejetèrent cette requête les 7 décembre 2004 et 13

janvier 2005 respectivement.

Une deuxième requête du 25 avril 2005, ayant le même objet, fut rejetée par les mêmes autorités les 6 mai 2005 et 7 juin 2006. Une nouvelle demande, déposée le 2 décembre 2005, fut rejetée les 20 décembre 2005 et 12

janvier

février

2007, la chambre du conseil refusa d’y faire droit.

Le 10 avril 2007, la chambre des mises en accusation déclara la requête irrecevable au motif que le paiement d’une caution ne constitue pas une «

condition

» dont le retrait ou la modification peuvent être demandés par l’inculpé, en vertu de l’article 36 § 1, al.4 de la loi relative à la détention préventive.

Le requérant se pourvut en cassation. Il soutenait, entre autres, qu’en déclarant la requête irrecevable, l’arrêt attaqué refusait au demandeur le droit de solliciter une modification de la mesure alternative ou du montant de la garantie, tant que l’affaire demeurait au stade de l’instruction, sans avoir égard ni à la durée de celle-ci, ni à l’éventuel dépassement du délai raisonnable que devait revêtir toute enquête préliminaire à la phase de jugement. Ce faisant, l’arrêt attaqué violait le droit à ce que la cause soit entendue dans un délai raisonnable.

Le 20 juin 2007, la Cour de cassation jugea irrecevable le pourvoi formé par le requérant. Elle jugea que le paiement préalable d’un cautionnement n’était pas une condition au sens de l’article 35 § 1, que l’arrêt qui déclarait irrecevable une requête tendant à la restitution du cautionnement avant la clôture de l’instruction préparatoire ne constituait pas une décision pouvant maintenir la détention préventive ou arrêter les conditions posées pour la libération, et que l’arrêt attaqué n’était pas non plus une décision définitive au sens de l’article 416 al. 1 du code d’instruction criminelle. La Cour de cassation conclut qu’il n’y avait pas lieu de statuer plus avant sur le moyen du requérant.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Depuis l’entrée en vigueur de la loi du 12

mars

1998 modifiant le code d’instruction criminelle, les articles 136 et 136

bis

se lisent ainsi

:

Article 136

«

La chambre des mises en accusation contrôle d’office le cours des instructions, peut d’office demander des rapports sur l’état des affaires et peut prendre connaissance des dossiers. (...)

Si l’instruction n’est pas clôturée après une année, la chambre des mises en accusation peut être saisie par une requête motivée adressée au greffe de la cour d’appel par l’inculpé ou la partie civile. La chambre des mises en accusation agit conformément à l’alinéa précédent et à l’article 136

bis.

La chambre des mises en accusation statue sur la requête par un arrêt motivé, qui est communiqué au procureur général, à la partie requérante et aux parties entendues. Le requérant ne peut déposer de requête ayant le même objet avant l’expiration du délai de six mois à compter de la dernière décision.

»

Article 136

bis

«

Le procureur du Roi fait rapport au procureur général de toutes les affaires sur lesquelles la chambre du conseil n’aurait point statué dans l’année à compter du premier réquisitoire.

S’il l’estime nécessaire pour le bon déroulement de l’instruction, la légalité ou la régularité de la procédure, le procureur général prend, à tout moment, devant la chambre des mises en accusation, les réquisitions qu’il juge utiles.

Dans ce cas, la chambre des mises en accusation peut, même d’office, prendre les mesures prévues par les articles 136, 235 et 235

bis

.

Le procureur général est entendu.

La chambre des mises en accusation peut entendre le juge d’instruction en son rapport, hors la présence des parties si elle l’estime utile. Elle peut également entendre la partie civile, l’inculpé et leurs conseils, sur convocation qui leur est notifiée par le greffier, par télécopie ou par lettre recommandée à la poste, au plus tard quarante

huit

heures avant l’audience.

»

Quelques arrêts de la chambre des mises en accusation de Bruxelles ont déclaré recevables, sur le terrain de l’article

136

bis

, des actions introduites par des personnes assimilées à des inculpés.

L’arrêt du 26 mars 2001 précise expressément ce qui suit

:

«

Le requérant doit être assimilé, en ce qui concerne ses droits, à une personne inculpée puisque dans le cadre de cette instruction, il a fait l’objet d’une procédure engagée sur pied de l’article 59 alinéa 2 de la Constitution pour que puissent être exercées à son égard des mesures de contrainte

».

L’arrêt du 28 mai 2002 souligne

:

«

Attendu que la requérante est une personne à l’égard de laquelle l’action publique est engagée dans le cadre de l’instruction

; que sa requête est recevable quant à la forme et au délai

».

L’arrêt du 25 juin 2002 relève

:

«

Que le requérant, qui a fait l’objet d’une procédure engagée sur pied de l’article

59 alinéa

2 de la Constitution afin que ces mesures de contrainte puissent être exercées à son égard dans le cadre de l’instruction, a qualité pour saisir la cour, chambre des mises en accusation, sur pied de l’article 136 du code d’instruction criminelle

».

Le pourvoi en cassation introduit contre cet arrêt a été rejeté le 6

novembre

2002.

L’article 21

ter

de la loi du 17 avril 1878 contenant le titre préliminaire du code de procédure pénale, introduit par la loi du 30 juin 2000, est rédigé comme suit

:

«

Si la durée des poursuites pénales dépasse le délai raisonnable, le juge peut prononcer la condamnation par simple déclaration de culpabilité ou prononcer une peine inférieure à la peine minimale prévue par la loi.

Si le juge prononce la condamnation par simple déclaration de culpabilité, l’inculpé est condamné aux frais et, s’il y a lieu, aux restitutions. La confiscation spéciale est prononcée.

»

La Cour de cassation a été saisie de la question de savoir si la Convention exigeait ou non que le juge d’instruction soit compétent pour vérifier, en cours d’instruction préparatoire, si le délai raisonnable était dépassé ou non et, le cas échéant, pour accorder réparation à l’inculpé. Dans un arrêt du 8 novembre 2005, la Cour de cassation jugea ainsi

:

«

Qu’en principe, c’est le juge qui se prononce quant au caractère fondé de l’action pénale, qui juge si la cause est traitée dans un délai raisonnable et, en cas de dépassement de ce délai, détermine la réparation adéquate

;

Que le moyen qui allègue que la réparation pour la violation de l’article

6.1

CEDH doit aussi pouvoir être obtenue pour les juges d’instruction qui ne se prononcent pas sur le caractère fondé de l’action pénale, échoue en droit

; (...)

»

Par un arrêt du 21 mars 2006 (dans l’affaire P.051517N), la Cour de cassation a procédé à la détermination de la date de départ du délai raisonnable en cas «

d’unité d’intention liant entre eux différents faits qui constituent des infractions

». La Cour de cassation s’exprima ainsi

:

«

Lorsque le juge, lors d’une appréciation de fait, constate que différentes infractions dont il est saisi constituent la manifestation successive et continue de la même intention délictueuse, le délai raisonnable de jugement de l’ensemble des infractions ne commence à courir que le jour où la personne poursuivie est contrainte de se défendre contre le dernier fait qui constitue la manifestation de cette intention.

En l’espèce, les juges d’appel ont constaté que les faits visés par les différentes inculpations constituent la manifestation d’une même intention délictueuse, en sorte que jusqu’au 1

er

juillet 1998 inclus, seule une infraction avait été commise. En conséquence, ils ont légitimement considéré que le demandeur n’a vécu sous la menace d’une poursuite pénale qu’à partir du 11 juillet 1998, date de la citation, laquelle a fait courir le délai raisonnable

».

Les articles 1382 et 1383 du code civil se lisent ainsi

:

Article 1382

«

Tout fait quelconque de l’homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par lequel il est arrivé, à le réparer.

»

Article 1383

«

Chacun est responsable du dommage qu’il a causé, non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence.

»

Plusieurs décisions de juridictions du fond accueillirent favorablement le principe de la responsabilité civile de l’Etat du fait du dépassement du délai raisonnable dans une procédure à caractère civil.

En particulier, un jugement du tribunal de première instance de Bruxelles du 6

novembre 2001 dans l’affaire Ferrara Jung (

J.T

., 2001, 865) condamna l’Etat au paiement d’un franc provisionnel pour le retard mis à statuer sur une erreur médicale, du fait de la carence fautive du législateur et du pouvoir exécutif à prendre les dispositions législatives et réglementaires nécessaires au bon fonctionnement de ses juridictions, rappelant que ceux

‑

ci «

ont à prendre des dispositions indispensables au respect du principe du délai raisonnable visé par l’article 6 § 1 de la Convention

».

La cour d’appel de Bruxelles confirma le jugement et, par un arrêt du 28

septembre

2006, la Cour de cassation confirma l’arrêt de la cour d’appel. Elle affirma que le manquement de l’Etat à son obligation d’organiser le système judiciaire de telle sorte que les juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil, dans un délai raisonnable, constituait une faute au sens des articles 1382 et 1383 du code civil.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du dépassement du délai raisonnable de la procédure.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence de recours effectif auprès d’une autorité habilitée à ordonner la restitution, ou à tout le moins la réduction, du montant de la caution lorsque la durée de la procédure pénale est anormalement longue.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant se plaint de l’impossibilité de récupérer le montant de la caution.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il prétend que le requérant disposait de recours, dont il n’a pas fait usage, sur le fondement des dispositions suivantes

: les articles 136 et 136

bis

du code d’instruction criminelle, les articles 1382 et 1383 du code civil et l’article 21

ter

du code d’instruction criminelle.

En premier lieu, le Gouvernement souligne que les chambres des mises en accusation déclarent recevables des actions sur le fondement des articles

136 et 136

bis

introduites par des personnes assimilées à des inculpés, telles que le requérant qui, comme cela ressort explicitement de l’ordonnance du 14 mai 2004, avait un accès partiel au dossier d’instruction. Les recours prévus par ces articles sont effectifs car les mesures que peut prendre la chambre des mises en accusation sont de nature à remédier directement à la situation dont se plaint le requérant.

En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que les articles

1382 et

1383 du code civil s’appliquent en matière de durée de procédure pénale et présentent des chances raisonnables de succès. Enfin, le tribunal correctionnel pourrait, après avoir reconnu le dépassement du délai raisonnable, faire application de l’article 21

ter

du code d’instruction criminelle et prononcer à la charge du requérant une peine inférieure au minimum légal.

Le requérant soutient que l’arrêt

Depauw c. Belgique

, rendu par la Cour le 15 mai 2007, ne concerne que l’effectivité des recours en responsabilité contre l’Etat, relatifs à la durée de procédures civiles et non de procédures pénales. Il appartient au Gouvernement de démontrer l’effectivité du recours fondé sur les articles 1382 et 1383 lorsque la durée d’une procédure pénale est en cause. Or, le Gouvernement ne cite aucune affaire dans laquelle il aurait été fait application de la jurisprudence Ferrara Jung de la Cour de cassation, à l’égard des personnes faisant ou ayant fait l’objet d’une instruction pénale anormalement longue.

En ce qui concerne les recours fondés sur les articles 136 et 136

bis

, le requérant affirme qu’il ressort de la jurisprudence de la Cour de cassation que les juridictions d’instruction ne sont aucunement compétentes pour vérifier, en cours d’instruction, le respect du délai raisonnable

;

a

fortiori

pour accorder une réparation à l’inculpé. Enfin, quant à l’article 21

ter

, il ne concerne que la phase du jugement et n’énonce qu’une simple faculté pour le juge et non une obligation.

La Cour rappelle qu’en matière de «

délai raisonnable

» au sens de l’article

6

§

1 de la Convention, un recours purement indemnitaire – tel que le recours en responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice, dont il est question en l’espèce – est en principe susceptible de constituer une voie de recours à épuiser au sens de l’article

35

§

1, même lorsque la procédure est pendante au plan interne au jour de la saisine de la Cour (

Broca et Texier

‑

Micault

c.

France

(déc.), n

os

27928/02 et 31694/02, 21

octobre

2003).

L’article 35 § 1 de la Convention ne prescrit toutefois l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de

certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité

voulues

; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies. A cela, il faut ajouter que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie en principe à la date d’introduction de la requête devant la Cour, soit, en l’espèce, le 4

février

2005 (voir, par exemple,

Stoeterij

Zangersheide N.V. et autre

c.

Belgique

(déc.), n

o

47295/99, 27

mai

2004

;

Zutter

c.

France

(déc.), n

o

30197/96, 27

juin

2000

;

Van

der

Kar et Lissaur van West

c.

France

(déc.), n

os

44952/98 et 44953/98, 7

novembre

2000, et

Malve

c.

France

(déc.), n

o

46051/99, 20 janvier 2001).

En ce qui concerne le recours fondé sur les articles 136 et 136

bis

du code d’instruction criminelle, la Cour rappelle que dans l’arrêt

De Clerck et autres

c.

Belgique

(n

o

34316/02, 25 septembre 2007), elle a conclu que le recours prévu à ces articles ne constituait pas un recours effectif au sens de l’article

13 de la Convention. Elle a notamment relevé que, dans son arrêt du 8

novembre

2005, la Cour de cassation avait confirmé qu’il appartenait au juge du fond, et non au juge d’instruction, de juger si la cause était traitée dans un délai raisonnable et, en cas de dépassement de ce délai, de déterminer la réparation adéquate.

Quant au recours fondé sur les articles 1382 et 1383 du code civil, la Cour rappelle que dans sa décision dans l’affaire

Depauw

c.

Belgique

, elle a estimé que le recours consacré par l’arrêt de la Cour de cassation du 28

septembre 2006, dans l’affaire Ferrara Jung, devait être épuisé aux fins de l’article

35

§

1 de la Convention. Dans l’affaire

Depauw

, la Cour a également considéré que l’arrêt de la Cour de cassation avait acquis un degré de certitude suffisant au cours du premier

trimestre de l’année 2007, et notamment à partir du 28

mars

2007, de sorte que le requérant, qui avait saisi la Cour bien avant cette date, ne pouvait se voir reprocher de ne pas avoir usé du recours fondé sur l’article

1382 du code civil.

Certes, comme le souligne à juste titre le requérant, la décision

Depauw

concernait une durée de procédure civile. Toutefois, de l’avis de la Cour, il n’y a aucun obstacle à ce que l’arrêt de la Cour de cassation précité puisse s’appliquer en matière de longueur de procédure pénale. Le fait que le Gouvernement ne fournisse aucune décision judiciaire statuant dans le sens de l’arrêt de la Cour de cassation est, sans doute dû au peu de temps qui s’est écoulé depuis la date de l’adoption de celui-ci et de celle de la décision

Depauw

. De plus, la Cour rappelle qu’elle avait déjà fait application de la jurisprudence

Depauw

en matière pénale dans la décision

Beheyt

c.

Belgique

((déc.), n

o

41881/02, 9 octobre 2007).

Or, à la date de l’introduction de sa requête devant la Cour, soit le 22

novembre

2007, le requérant était censé connaître, depuis le 28

mars

2007, la jurisprudence la Cour de cassation et tenter un recours sur le fondement des articles 1382 et 1383 du code civil. A supposer même que celui-ci eût pu avoir des doutes quant à l’applicabilité de cette jurisprudence en matière pénale et aux chances réelles de succès qu’elle était de nature à offrir, c’est là un point qui aurait dû être soumis aux tribunaux internes eux

‑

mêmes avant de l’être à la Cour.

En conclusion, le requérant n’a pas donné aux juridictions belges l’occasion que l’article 35 § 1 de la Convention a pour finalité de ménager en principe à un Etat contractant

: celle d’examiner, c’est-à-dire de prévenir ou redresser la violation au regard de la Convention qui est alléguée contre cet Etat (voir, entre autres,

Guzzardi c. Italie

, 6 novembre 1980, §

72, série

A n

o

39, et

Cardot c. France

, 19 mars 1991, § 36, série

A n

o

200). L’exception selon laquelle le recours interne «

effectif

» pertinent n’a pas été exercé est donc fondée.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme irrecevable en application de l’article 35 §§ 1 et 4

in fine

de la Convention.

2.

Compte tenu de sa conclusion précitée pour le grief tiré de l’article

6

§

1 de la convention, la Cour estime que le requérant n’a aucun grief «

défendable

» au sens de l’article 13 de la Convention. Ce grief est donc manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Enfin, la Cour relève que le grief tiré de l’article 1 du protocole n

o

1 n’a pas été soulevé même en substance devant la Cour de cassation. Il y a donc non-épuisement des voies de recours au sens de l’article 35 §§ 1 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, en application de l’article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Sally Dollé

Ireneu Cabral Barreto

Greffière

Président