ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 360/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 360/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 126/P din 5 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a

dispus respingerea cererii de revizuire formulată de Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată

și Terorism – Serviciul Teritorial Oradea - privind sentința penală nr. 1321/P/2006

pronunțată de Tribunalul Bihor, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2952/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a

reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința penală nr. 132/P/2006 a Tribunalului Bihor s-a

dispus, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a

faptei reținute în sarcina inculpatului V.R., din infracțiunea prevăzuta de

art. 13 alin. (1) și (3) din Legea 678/2001 în infracțiunea prevăzuta de art.

13 alin. (1) și (3) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 13 C. pen., iar în

baza acestui text legal inculpatul a fost condamnat la o pedeapsa de 6 ani

închisoare cu executare în regim de detenție și interzicerea drepturilor prev.

de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe durata a 4 ani. De asemenea, instanța de

fond a schimbat încadrarea juridica a infracțiunii de proxenetism din art. 329 alin.

(1) și (3) cu aplicarea art. 4 C. pen. în art. 329 alin. (1) și (3) C. pen. cu

aplicarea art. 4 C. pen. și art. 13 C. pen., texte în baza cărora l-a condamnat

pe inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor

prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, urmare a sesizării organelor

judiciare belgiene, operandu-se verificări cu privire la modalitatea de

părăsire a teritoriului tarii noastre de către minora A.C., s-a stabilit ca în

data de 3 aprilie 2002 minora a părăsit tara îmbarcata intr-un autoturism

condus de către B.J. și F.C.L., toată operațiunea fiind efectuata la solicitarea

inculpatului V.R., care a și găzduit-o pe aceasta timp de o noapte, după care a

vândut-o unui cetățean sârb contra sumei de 1000 Euro.

Prin decizia penala nr. 185/2006, Curtea de Apel Oradea a

desființat sentința apelata și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. a) și d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea

celor doua infracțiuni reținute în sarcina sa. Pentru a pronunța aceasta

soluție, instanța de control judiciar a reținut ca în speța nu rezulta ca

anterior deplasării în Belgia, inculpatul ar fi cunoscut-o pe partea vătămata

sau ar fi avut relații de orice natura cu aceasta sau ca ar fi constrâns-o să

se deplaseze în Belgia cu intenția de a o exploata în vederea obținerii vreunui

profit. Totodată, instanța a reținut ca nu este realizat elementul material al

infracțiunii de proxenetism neexistând nicio legătura intre prezenta minorei în

locuința inculpatului și practicarea de către aceasta a prostituției.

Instanța de recurs, prin decizia nr. 2952/2007 a respins

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea ca nefondat.

În considerente s-a arătat ca din materialul probator administrat în cauza nu

rezulta constrângerea la care ar fi fost supusa victima și nici acțiunea de

racolare. Astfel, din nicio proba administrata nu rezulta ca inculpatul ar fi

recrutat-o pe partea vătămata și ar fi adus-o în Belgia pentru a o vinde.

Reține instanța de fond că chiar dacă în cererea de

revizuire se arată că declarațiile părții vătămate A.C., parvenite ulterior

soluționării cauzei de la organele judiciare belgiene, cuprind „unele relatări

esențiale pentru stabilirea împrejurărilor în care minora a fost găzduită în

Anvers, Belgia și transferată cetățeanului sârb U.G., precum și a

împrejurărilor în care a fost exploatată sexual”, aceste împrejurări nu sunt

noi. Ele au fost avute în vedere în căile de atac ordinare, în considerentele

hotărârilor pronunțate făcându-se referire directă la „probele administrate

atât de autoritățile belgiene cât și de organele de anchetă din România,

coroborate cu cele administrate nemijlocit de către instanță a rezultat în mod

cert că minora A.M.C. a fost transferată din Oradea în Belgia la solicitarea

inculpatului V.A.R. care a găzduit-o o noaptea și ulterior a vândut-o unui

proxenet sârb contra sumei de 1000 Euro”. Numele acestuia este indicat în

continuare – U.G. Faptul că instanțele de control judiciar, procedând la o nouă

interpretare a probelor administrate, au reținut o altă stare de fapt nu

modifică cu nimic aspectul că aceste împrejurări au fost cunoscute. Din

considerentele hotărârilor pronunțate în apel și recurs rezultă că cele două

instanțe de control judiciar au analizat atât hotărârea atacată cât și starea

de fapt reținută, raportându-se la ansamblul probelor administrate.

Verificându-se declarațiile victimei A.M.C., depuse în

susținerea cererii de revizuire, instanța de fond a constatat că toate

aspectele relatate care privesc starea de fapt reținută în cauza a cărei

revizuire se solicită, au fost avute în vedere cu prilejul deliberării de către

instanțe, iar faptele și împrejurările descrise nu au un caracter de noutate.

Astfel, victima a relatat împrejurarea în care R. a dus-o, după circa 15 ore de

la sosirea în Anvers, la barul Josef, unde a rămas cu G., modalitatea în care a

fost determinată să se prostitueze, relația pe care a avut-o cu acest G.,

precum și cu celelalte persoane apropiate acestuia. În aceste declarații, A.M.C.

face referire și la alte fapte și împrejurări necunoscute dar privesc alte

persoane printre care și tatăl său. Cum aceste fapte nu au făcut obiectul

judecății în dosarul penal a cărui revizuire se cere, ele nu pot dovedi

netemeinicia hotărârii de achitare a inculpatului V.R., câtă vreme în sarcina

acestuia s-a reținut doar transferarea minorei A. din România în Anvers,

găzduirea și vinderea sa unui proxenet sârb pentru suma de 1000 Euro, faptele

fiind circumscrise în dispozițiile art. 13 alin. (1) și (3) din Legea 678/2001,

respectiv art. 329 alin. (1), (3) C. pen.

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a

declarat apel

Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism –

Serviciul Teritorial Oradea.

Prin decizia penală nr. 77/A din 20 octombrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,

în dosarul nr. 845/111/2009 s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului

declarat de Parchet.

Instanța de apel a reținut, în esență că Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism –

Serviciul Teritorial Oradea a promovat această cerere de revizuire în

defavoarea inculpatului V.R. întemeindu-și cererea pe cazul prevăzut de art. 394

alin. (1) lit. a) C. proc. pen. care prevede că „revizuirea poate fi cerută

când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță

la soluționarea cauzei”. Această dispoziție se conjugă cu prevederile alin. (2)

din același articol care completează ipoteza de mai sus, precizând că motivul

constituie cauză de revizuire, dacă pe baza „faptelor sau împrejurărilor noi se

poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal

sau de condamnare”.

În ceea ce privește acest caz de revizuire este de precizat

că noi trebuie să fie probele și nu mijloacele de probă prin care se administrează

probe deja cunoscute. În acest sens, în mod constant practica judiciară s-a

pronunțat în sensul că dacă revizuientul, în dovedirea susținerilor, propune

audierea unor martori noi sau a unor declarații noi date de părțile implicate

în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 394 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen., fiind inadmisibil ca pe calea revizuirii să se prelungească

probațiunea prin folosirea de noi mijloace de probă pentru fapte stabilite

anterior. Dacă fapta este cunoscută de instanță, nu poate fi admisă revizuirea

când se tinde folosirea, cu privire la aceasta, a altor probatorii.

În speță, în mod corect și judicios, instanța de fond a

reținut că, chiar în cererea de revizuire se arată că declarațiile părții

vătămate A.C., parvenite ulterior soluționării cauzei de la organele judiciare

belgiene, cuprind „unele relatări esențiale pentru stabilirea împrejurărilor în

care minora a fost găzduita în Anvers – Belgia și transferata cetățeanului sârb

U.G., precum și a împrejurărilor în care a fost exploatata sexual”. Or, aceste

împrejurări nu sunt noi. Ele au fost avute în vedere și la soluționarea cauzei.

Astfel, instanța de fond, a reținut în considerentele hotărârii ca „din probele

administrate atât de autoritățile belgiene cât și de organele de ancheta din

România, coroborate cu cele administrate nemijlocit de către instanța a

rezultat în mod cert ca minora A.M.C. a fost transferata din Oradea în Belgia

la solicitarea inculpatului V.R. care a găzduit-o o noapte și ulterior a

vândut-o unui proxenet sârb contra sumei de 1000 Euro”. Numele acestuia este

indicat în continuare – U.G.. Faptul ca instanțele de control judiciar,

procedând la o noua interpretare a ansamblului probator administrat, au reținut

o alta stare de fapt, decât cea descrisă în actul de sesizare și în hotărârea

instanței de fond nu modifica cu nimic aspectul ca aceste împrejurări au fost

cunoscute. De altfel, din considerentele hotărârilor date în apel și în recurs

rezultă că cele doua instanțe de control judiciar au analizat atât hotărârea

atacată, cât și starea de fapt reținută, raportându-se la ansamblul probator

administrat în cauza.

Totodată, în mod corect s-a reținut de instanța de fond că

din declarațiile victimei A.M.C. depuse în susținerea cererii de revizuire

rezultă că toate aspectele relatate, bineînțeles, dintre cele ce privesc starea

de fapt reținuta în cauza a cărei revizuire se solicita, au fost avute în

vedere cu prilejul deliberării de către instanțe, iar faptele și împrejurările

descrise nu au un caracter de noutate. Astfel, victima a relatat împrejurarea

în care R. a dus-o, după circa 15 ore de la sosirea în Anvers, la barul Jozef,

unde a rămas cu G., modalitatea în care a fost determinata sa se prostitueze,

relația pe care a avut-o cu acest G., precum și cu celelalte persoane apropiate

acestuia. În aceste declarații, A.M.C. face referire, intr-adevăr, și la alte

fapte și împrejurări necunoscute instanței, dar care în mod judicios s-a

apreciat de prima instanță că nu întrunesc cea de a doua condiție prevăzuta de

alin. (2) al art. 394 C. proc. pen., respectiv nu pot dovedi netemeinicia

hotărârii de achitare a inculpatului V.R., câtă vreme în sarcina sa s-a reținut

prin actul de inculpare doar transferarea minorei A. din Oradea în Anvers,

găzduirea și vinderea sa unui proxenet sârb pentru suma de 1000 Euro, iar din

declarațiile victimei reiese că noile aspecte se referă la faptul că aceasta ar

fi fost obligată să se prostitueze și în România de tatăl său și de alte

persoane și că a fost transportată în Austria în acest scop, dar aceste

împrejurări nu fac obiectul judecății acestui dosar. Mai mult, din declarațiile

cetățeanului sârb cu U.G. nu rezultă nici o împrejurare nouă câtă vreme acesta

a negat vreo implicare în cumpărarea și exploatarea sexuală a victimei A.C.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată

și Terorism – Serviciul Teritorial Oradea solicitând casarea acestora și în

rejudecare admiterea în principiu a cererii de revizuire și trimiterea cauzei

pentru judecarea pe fond a cererii de revizuire la Tribunalul Bihor.

În motivele scrise de recurs și în susținerea orală au fost

invocate dispozițiile art. 385

1

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.,

apreciindu-se că instanțele au comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept

consecință pronunțarea unei hotărâri greșite.

Se reține că au fost invocate fapte și împrejurări noi care

nu au fost cunoscute de instanță în căile ordinare de atac, astfel că se impune

admiterea cererii de revizuire, fiind îndeplinite condițiile legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție examinând recursul prin

prisma motivelor invocate dar și din oficiu potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Pentru a da activității de înfăptuire a justiției un

caracter de stabilitate s-a statuat că hotărârile judecătorești definitive sunt

executorii și au autoritate de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat - non bis in idem - este

considerat ca un principiu care nu mai permite declanșarea unei noi judecăți cu

privire la aceeași faptă și aceeași persoană, dacă acestea au făcut obiectul

unei judecăți pentru care există o hotărâre definitivă.

În virtutea acestui principiu, hotărârea judecătorească este

considerată ca o expresie a adevărului (

res indicata pro veritate habetur

).

Stabilitatea hotărârilor judecătorești este necesară și

obligatorie dar nu în detrimentul soluționării juste și legale a unei cauze

penale. De aceea se impune a fi pus în discuție raportul dintre principiul

autorității lucrului judecat, pe de o parte, și principiile legalității și

aflării adevărului, pe de altă parte, legiuitorul stabilind astfel că în

împrejurări excepționale, cauza soluționată definitiv poate fi supusă

reexaminării printr-o procedură cu caracter extraordinar.

Revizuirea, ca și cale extraordinară de atac, este

îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive, scopul acesteia

fiind îndreptarea erorilor judiciare, aceasta neputându-se realiza decât prin

anularea hotărârii care a consacrat eroarea judiciară și înlocuirea ei cu o

altă hotărâre care să reflecte adevărul.

Potrivit dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen. - caz

de revizuire invocat în speța analizată - revizuirea poate fi cerută când „s-au

descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la

soluționarea cauzei”.

Alineatul (2) al aceluiași articol stabilește că acest caz

constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se

poate dovedi „netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului

penal ori de condamnare”.

Din analiza celor două texte rezultă că acest caz de revizuire

subzistă numai dacă sunt îndeplinite două condiții și anume:

a) sunt descoperite fapte sau împrejurări necunoscute de

instanță la soluționarea cauzei;

b)

faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de

achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.

Cu

privire la prima condiție, legea face referire la următoarele sintagme „fapte

sau împrejurări noi”, „s-au descoperit”, „nu au fost cunoscute de instanță”.

Prin

expresia „fapte sau împrejurări noi” se înțelege acele elemente de fapt (probe)

pe baza cărora să se poată stabili eroarea judiciară săvârșită cu ocazia primei

judecăți. În același timp, faptele sau împrejurările noi, să vizeze existența

faptei și vinovăția făptuitorului sau existența unei cauze de încetare a procesului

penal. Prin urmare, faptele sau împrejurările la care face referire art. 394 lit.

a) C. proc. pen., trebuie să facă parte din categoria probelor principale.

A

descoperi un anumit fapt sau o anumită împrejurare înseamnă ca acele fapte sau

acea împrejurare să fie, la un moment dat, pentru prima dată cunoscute. Această

nouă împrejurare înseamnă cunoașterea ei pentru prima dată, după judecarea

definitivă a cauzei iar, pe de altă parte, necunoașterea împrejurării noi să

privească instanța și nu părțile.

În

fine, expresia „nu au fost cunoscute de instanță” reprezintă esența condiției

examinate în cauză și constă în necunoașterea de către instanța care a

soluționat cauza, a unor împrejurări noi descoperite ulterior.

În

cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile

expuse anterior și din această perspectivă, cererea de revizuire formulată de

Parchet în defavoarea inculpatului V.R. nu este neîntemeiată, fiind justificat

respinsă de instanța de fond și confirmată în apel.

Rezultă,

din conținutul cererii de revizuire, că autoritățile judiciare belgiene au

comunicat organelor de urmărire penală naționale declarațiile minorei A.C.M.

care a fost preluată, după 15 ore, de la venirea în localitatea Anvers – Belgia,

de către inculpatul V.R. fiind transportată la barul Iosef din Anvers, unde a

fost transferată cetățeanului sârb U.G.. Cu această ocazie, susține procurorul,

a fost predat și pașaportul minorei care a fost ars de cetățeanul sârb U.G.

Aceste împrejurări nu pot fi însă apreciate ca fiind noi, în

sensul dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., de natură a înfrânge

principiul autorității de lucru judecat.

Pentru cazul de revizuire, prevăzut de art. 394 lit. a) C.

proc. pen., ceea ce este determinant nu este împrejurarea ca faptul pretins nou

să nu fi fost reținut ca dovedit de către instanțe de fond (apel/recurs), ci ca

acel fapt să nu fi fost cunoscut de către instanță și astfel aceasta să nu fi

avut posibilitatea să verifice realitatea lui.

În speță însă, rezultă că audierea părții vătămate A.C. s-a

realizat în faza de urmărire penală, prin comisie rogatorie la data de 5

februarie 2003 (f.62-66 dosar urmărire penală).

Aceste declarații au fost, prin urmare, evaluate de

instanțele de judecată, în căile ordinare de atac în raport cu celelalte probe

administrate, stabilindu-se că acestea nu pot fundamenta o hotărâre de

condamnare, prezumția de nevinovăție nefiind înlăturată.

Pe de altă parte, se observă că declarațiile victimei și ale

cetățeanului sârb U.G., atașate cererii de revizuire - din conținutul

declarației cetățeanului sârb reiese că nu o cunoștea pe minora A.C., nefiind

astfel indicate împrejurări noi în raport de infracțiunea reținută în sarcina

inculpatului V.R. - au fost date de către aceștia în perioada 12 aprilie 2002 -

2 mai 2002 (f.38-100 dosar nr. 462/2008 al Direcției

de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism) iar rechizitoriul prin care s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului a fost întocmit la data de 15 septembrie

2004.

În aceste condiții, organul de urmărire penală avea

obligația, ca anterior întocmirii actului de sesizare al instanței, să se

asigure că au fost administrate toate probele, nefiind permisă, în calea

extraordinară de atac a revizuirii, prelungirea probatoriului.

În același sens, în condițiile în care nu au putut fi

invocate fapte sau împrejurări noi de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de

achitare, nu se poate efectua o nouă analiză a probatoriului administrat în

căile ordinare de atac.

Pe cale de consecință, în raport de considerentele expuse

anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism – Serviciul Teritorial Oradea

împotriva deciziei penale nr. 77/A din 20 octombrie 2009 a

Curții de Apel Oradea, secția penală.

Văzând

și dispozițiile art. 189-192 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial

Oradea împotriva deciziei penale nr. 77/A din 20 octombrie 2009 a Curții de

Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul

condamnat V.A.R.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, rămân în sarcina

statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales pentru intimatul condamnat, în sumă de 50 lei se

va suporta din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 02 februarie 2010.