ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1658/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1658/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 861 din 17

iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții N.A. și N.E., în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român.

Prin acțiunea precizată

dedusă judecății, reclamanții au pretins despăgubiri civile în cuantum de

645.000 lei (echivalentul a 150.000 euro), reprezentând contravaloarea

imobilului situat în București, sector 1, invocând ca temei juridic răspunderea

civilă directă a pârâtului Statul Român pentru fapta ilicită proprie a acestuia

cauzatoare de prejudicii. Reclamanții au arătat că fapta ilicită proprie

cauzatoare de prejudicii a pârâtului a constat, pe de o parte, în demararea

procesului de înstrăinare abuzivă a unor imobile confiscate de regimul comunist

după adoptarea Legii nr. 15/1990, iar, pe de altă parte, în lipsa de reacție a

acestuia față de o chestiune stringentă de interes general, respectiv reglementarea

corespunzătoare a situației juridice a bunurilor intrate în mod abuziv în

patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, toate

aceste fapte fiind comise cu vinovăție.

Reclamanții,

beneficiari ai unei asistențe juridice calificate, au arătat că, în speță, nu sunt

aplicabile normele de drept intern - art. 998-1003 C. civ. - ci prevederile

Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dispozițiile art. 11, art. 20 și art. 44 din Constituția României și dispozițiile

Legii nr. 30/1994.

În fapt, tribunalul a

reținut cu privire la imobilul în litigiu că acesta a fost transmis

reclamanților printr-un act cu titlu oneros de la SC C.G.C. SRL, în urma unui

șir de transmisiuni anterioare, bunul regăsindu-se inițial în patrimoniul unei

unități economice de stat, reorganizate ca societate comercială pe acțiuni.

Ulterior, succesorii

fostului proprietar deposedat abuziv de regimul comunist au revendicat în

natură acest imobil și au obținut evingerea reclamanților, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 812R din 15 decembrie 2006,

pronunțată de Curtea de Apel București, decizie prin care s-a admis recursul și

s-a dispus obligarea reclamanților de a le lăsa, recurenților, în deplină

proprietate și liniștită posesie, spațiul în litigiu.

Tribunalul a reținut

că România, devenită membră cu drepturi depline a Consiliului Europei din 1993,

a ratificat în anul 1994, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Mecanismul de control instituit prin Convenție

are un caracter subsidiar, ceea ce presupune, conform art. 1 din Convenție, ca

drepturile și libertățile garantate de Convenție să fie protejate mai întâi

prin dreptul intern.

Conform art. 41 din

Convenție - dacă Curtea declară că a fost încălcată Convenția sau protocoalele

sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante permite doar în mod

imperfect lichidarea consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții

lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă” - satisfacția echitabilă

este singura măsură pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o poate ordona

statului responsabil pentru încălcarea Convenției.

Constatând, față de

cele expuse mai sus, inexistența unor reglementări internaționale în materie

care să constituie cadru legal pentru atragerea răspunderii directe a statului

pe plan intern pentru încălcări ale drepturilor omului, și, prin urmare,

constatând că sunt vădit neîntemeiate susținerile reclamanților privind

inaplicabilitatea în fața acestei instanțe, ca instanță națională, a normelor

de drept intern privind condițiile stabilirii răspunderii civile a pârâtului,

tribunalul a reținut cu privire la temeiul juridic al pretențiilor deduse

judecății că răspunderea pârâtului pentru faptă ilicită proprie cauzatoare de

prejudicii invocată de reclamanți - constând în conduita ilicită mai

sus-menționată - nu poate fi stabilită decât prin raportare la dreptul intern.

Reclamanții au în

acest sens obligația de a exercita căile interne adecvate și accesibile puse la

îndemână de legislația internă pentru apărarea dreptului invocat.

Or, potrivit

dreptului intern, răspunderea directă a statului poate fi atrasă în

conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, raportat la

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., texte care instituie o răspundere cu un

evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare,

lato sensu.

În ceea ce privește

dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale,

tribunalul a constatat că statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, așa

cum reiese din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Prin urmare, nu

poate fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept - o

răspundere subiectivă, bazată pe culpă, în condițiile art. 998-999 C. civ. -

pentru acțiuni ale unor autorități publice sau, mai mult, pentru fapte ale

funcționarilor care activează în cadrul acestor autorități conform legii, fapte

care, la rândul lor ar trebui să poată fi calificate ca fiind delicte civile,

calificare care este esențială pentru a putea atrage o eventuală răspundere a

acestor autorități cu personalitate juridică și patrimoniu distinct afectat

obiectului lor de activitate întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ. (iar nu

a Statului Român).

Prin decizia civilă

nr. 142 A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

reclamanților.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere, în esență, aceleași

considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță.

A reținut totodată că

reclamanții au cerut prin acțiune ca instanța de judecată să cenzureze, din

momentul adoptării Legii nr. 15/1990 și până în prezent, modul în care Statul român

a înțeles să-și exercite puterea legislativă, respectiv ca puterea

judecătorească, exercitată de instanțele de judecată, să declare că puterea

legislativă este exercitată în mod ilicit de către Parlamentul României, unica

autoritate legiuitoare a țării (potrivit dispozițiilor art. 58 din Constituția

României).

Într-un stat

democratic, puterea judecătorească nu poate și nu trebuie să cenzureze modul în

care se exercită puterea legislativă, fapt consfințit prin principiul separării

puterilor în stat. Acest principiu este cuprins în art. 1 alin. (4) din

Constituția României și prevede independența puterilor în stat din punct de

vedere al exercitării atribuțiilor acestora.

Instanța a constatat totodată

că reclamanții puteau invoca dispozițiile convenționale în cadrul procesului de

revendicare în care au fost evinși, puteau invoca în acel proces excepția de

neconstituționalitate a legislației în materia proprietății dacă considerau că

aceasta este contrară Constituției sau puteau să exercite acțiunea în evicțiune

dacă considerau că îndeplinesc condițiile acestei acțiuni, însă nu puteau pretinde

pronunțarea unei hotărâri judecătorești cu nesocotirea principiului separației

puterilor în stat.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 18 iunie 2010,

reclamanții N.A. și N.E., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte:

Instanța de apel, prin

raționamentul juridic expus în conținutul deciziei, a încălcat în mod flagrant

dispozițiile art. 6 din Convenție, respectiv dispozițiile art. 21 din

Constituție și dispozițiile art. 3 C. civ., întrucât singura situație în care o

cerere în justiție poate fi respinsă ca inadmisibilă, fără ca normele de drept

mai sus arătate să fie încălcate, este cea prevăzută de dispozițiile art. 111 C.

proc. civ., dar care nu sunt incidente în cauza pendinte.

Recurenții-reclamanți

au susținut că nu au solicitat încălcarea de către instanțele de judecată a

principiului separării puterilor în stat, ci doar constatarea, de către

instanța națională legal învestită, a dreptului de proprietate prevăzut de dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, pe cale de consecință, pronunțarea unei decizii pe fondul cererii de chemare în judecată, în conformitate

cu Recomandarea nr. I a Comitetului de Miniștrii al Consiliului European,

adoptat la data de 12 mai 2004, precum și conferirea de către instanța internă

a unui remediu adecvat.

Aplicarea în speță de

către instanțele interne a prevederilor tratatelor internaționale la care

România este parte semnatară, precum și a Convenției nu reprezintă nicidecum o

încălcare a principiului separării puterilor în stat, așa precum a conchis în

mod eronat instanța de apel.

Dispozițiile art. 1

din Convenție prevăd că „Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane

aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al

prezentei convenții”.

Dreptul intern este

alcătuit, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 30/1994, atât din legile

interne

stricto sensu

, cât și din tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, prioritatea în caz de

neconcordanță revenind acestora din urmă. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeana, dreptul intern este constituit atât legile interne

stricto sensu

cât și tratatele constitutive ale Uniunii Europene.

În cazul în care

drepturile și libertățile garantate de Convenție nu sunt protejate de o manieră

adecvată de către autoritățile naționale, prin aplicarea dreptului intern

stricto sensu, în această situație normele de drept intern în cauză vor fi

coroborate și interpretate în conformitate cu dispozițiile art. 11, art. 20, art.

21 si art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, raportat la Legea nr. 30/1994,

cu dispozițiile tratatelor internaționale la care România este parte semnatară,

prioritatea în caz de neconcordanță revenindu-le acestora din urmă.

Situația ideală și

dezirabilă în cazul unui stat semnatar al Convenției ar fi aceea în care

instanțele interne, sesizate ca și instanțe europene de remediu (recurs)

intern, față de încălcarea Convenției, să se asigure că aceste recursuri sunt

efective, în sensul că pot conduce la o decizie pe fondul plângerii și la un

remediu adecvat pentru fiecare încălcare constată, fără a mai fi necesar ca

demersurile privind încălcarea Convenției să fie continuate în fața Curții de

la Strasbourg.

Recurenții-reclamanți

au precizat și că, actualmente, nu mai pot regresa pentru evicțiune împotriva SC

C.G.C. S.R.L., întrucât, la momentul promovării acțiunii, această societate comercială

nu mai exista, fiind radiată din registrul comerțului.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează:

Pretenția concretă a

reclamanților din acțiunea pendinte a vizat în mod explicit obținerea de

despăgubiri civile în cuantum de 645.000 lei (echivalentul a 150.000 Euro),

reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sector 1 și a fost întemeiată

pe răspunderea directă a pârâtului Statul Român pentru fapta ilicită proprie a

acestuia, cauzatoare de prejudicii.

Reclamanții au invocat

drept fapte ilicite ale pârâtului, acțiunea acestuia care „prin instituțiile

sale legiuitoare a adoptat și promulgat o lege ordinară, respectiv Legea nr. 15

din 07 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii

autonome și societăți comerciale” contrară Convenției Europene a Drepturilor

Omului, acțiunea acestuia care „prin al său legiuitor a comis o gravă eroare de

drept în cadrul elaborării și implementării Legii nr. 15/1990” și care prin

inacțiunea sa „a perpetuat o legislație civilă ambiguă, deficitară și incertă

în materie de proprietate, nerespectându-și obligația pozitivă de a reacționa

în timp util și cu coerență în fața chestiunilor de interes general pe care o

reprezintă restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa prin

decretele de naționalizare”.

În fapt, instanțele

anterioare au stabilit o situație necontestată în cauză cu privire la imobilul

în litigiu, anume că acesta a fost transmis reclamanților printr-un act cu

titlu oneros de la SC C.G.C. SRL, în urma unui șir de transmisiuni anterioare,

bunul regăsindu-se inițial în patrimoniul unei unități economice de stat,

reorganizate ca societate comercială pe acțiuni.

Ulterior, succesorii

fostului proprietar deposedat abuziv de regimul comunist au revendicat în

natură acest imobil și au obținut evingerea reclamanților, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 812R din 15 decembrie 2006,

pronunțată de Curtea de Apel București, decizie prin care s-a admis recursul și

s-a dispus obligarea reclamanților de a le lăsa, recurenților, în deplină

proprietate și liniștită posesie, spațiul în litigiu.

În drept, potrivit

dreptului intern, răspunderea directă a statului poate fi atrasă în

conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, raportat la

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., texte care instituie o răspundere cu un

evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare,

lato sensu.

În mod evident

situația de fapt a cauzei pendinte nu se încadrează în ipoteza textului de lege

sus-menționat.

În mod corect, în

circumstanțele cauzei pendinte, clarificate pe deplin în fața instanțelor

fondului, și necontestate, prin raportare la dispozițiile dreptului comun în

materia răspunderii civile delictuale - dispozițiile art. 25 din Decretul nr.

31/1954 - tribunalul a constatat că statul este persoană juridică în

raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de

drepturi și obligații, respectiv că nu poate fi atrasă o răspundere civilă a

statului ca subiect distinct de drept - o răspundere subiectivă, bazată pe

culpă, în condițiile art. 998-999 C. civ. - pentru acțiuni ale unor autorități

publice sau, mai mult, pentru fapte ale funcționarilor care activează în cadrul

acestor autorități conform legii, fapte care, la rândul lor ar trebui să poată

fi calificate ca fiind delicte civile, calificare care este esențială pentru a

putea atrage o eventuală răspundere a acestor autorități cu personalitate

juridică și patrimoniu distinct afectat obiectului lor de activitate întemeiată

pe art. 1000 alin. (3) C. civ.

Concluzia firească

într-un astfel de context legal este aceea că reclamanții aveau obligația de a

exercita căile interne adecvate și accesibile puse la îndemână de legislația

internă pentru apărarea dreptului invocat.

Aceasta înseamnă

pentru situația cauzei pendinte că reclamanții puteau invoca dispozițiile

convenționale în cadrul procesului de revendicare în care au fost evinși,

puteau să exercite acțiunea în evicțiune dacă considerau că sunt îndeplinite

condițiile acestei acțiuni, eventual puteau invoca în acel proces excepția de

neconstituționalitate a legislației în materia proprietății dacă considerau că

aceasta este contrară Constituției, însă nu puteau pretinde pronunțarea unei

hotărâri judecătorești cu nesocotirea principiului separației puterilor în

stat.

În raport de toate

aceste considerente de fapt și de drept, nu poate fi primită critica conform

căreia instanța de apel, prin raționamentul juridic expus în conținutul

deciziei, ar fi încălcat dispozițiile art. 6 din Convenție, respectiv

dispozițiile art. 21 din Constituție și dispozițiile art. 3 C. civ.

Susținerile recurenților-reclamanți

referitoare la protecția dreptului de proprietate prevăzută de prevederile art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu-și găsesc justificarea în

contextul procedural pendinte, întrucât, pe de o parte, prin efectul unei

hotărâri judecătorești irevocabile - decizia civilă nr. 812R din 15 decembrie 2006,

pronunțată de Curtea de Apel București - deja s-a clarificat situația

proprietății imobilului în condiții de contradictorialitate iar, pe de altă

parte, a existat o inacțiune a acestor persoane în valorificarea remediului

adecvat conferit de legislația națională pentru acoperirea prejudiciului adus

patrimoniului propriu - instituția răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

Este motivul

pertinent pentru care nu poate fi reținut nici un aspect de nelegalitate al

hotărârii atacate prin raportare la Recomandarea nr. I a Comitetului de

Miniștrii al Consiliului European, adoptată la data de 12 mai 2004, respectiv

la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Deși

recurenții-reclamanți au pretins în mod formal că drepturile și libertățile

garantate de Convenție nu au fost protejate de o manieră adecvată de către

autoritățile naționale, situația de fapt a cauzei pendinte a relevat

inacțiunea, lipsa de diligență a reclamanților în demararea procedurilor

adecvate, în condițiile legislației naționale, pentru obținerea reparării

prejudiciului produs propriului patrimoniu prin efectul unei hotărâri

judecătorești irevocabile.

Pentru situația de

față a rezultat așadar că nu s-a apelat la remediul adecvat existent în

legislația națională pentru pretinsa încălcare reclamată, și nicidecum o lipsă

de corelare a dreptului intern cu dispozițiile tratatelor internaționale la

care România este parte semnatară.

Împrejurarea că la

momentul promovării acțiunii de față, societatea comercială vânzătoare nu mai

exista, aceasta fiind radiată din registrul comerțului, ceea ce ar înseamna că

reclamanții nu mai pot regresa pentru evicțiune, nu poate fi primită drept

argument valid pentru reconfigurarea raportului juridic obligațional propus de

reclamanți, întrucât acesta nu are fundament nici în legislația națională, nici

în cea convențională.

S-a impus, drept

urmare, concluzia finală a instanțelor anterioare, conform căreia nu există o reglementare

internațională în materie care să constituie cadru legal pentru atragerea

răspunderii directe a statului pe plan intern pentru încălcări ale drepturilor

omului, ceea ce înseamnă că răspunderea pârâtului pentru faptă ilicită proprie

cauzatoare de prejudicii invocată de reclamanți nu poate fi stabilită decât

prin raportare la dreptul intern.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții N.A. și N.E. împotriva deciziei nr. 142/A din 24

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 februarie 2011.