ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1658/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 861 din 17 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții N.A. și N.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român. Prin acțiunea precizată dedusă judecății, reclamanții au pretins despăgubiri civile în cuantum de 645.000 lei (echivalentul a 150.000 euro), reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sector 1, invocând ca temei juridic răspunderea civilă directă a pârâtului Statul Român pentru fapta ilicită proprie a acestuia cauzatoare de prejudicii.

Reclamanții au arătat că fapta ilicită proprie cauzatoare de prejudicii a pârâtului a constat, pe de o parte, în demararea procesului de înstrăinare abuzivă a unor imobile confiscate de regimul comunist după adoptarea Legii nr. 15/1990, iar, pe de altă parte, în lipsa de reacție a acestuia față de o chestiune stringentă de interes general, respectiv reglementarea corespunzătoare a situației juridice a bunurilor intrate în mod abuziv în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, toate aceste fapte fiind comise cu vinovăție. Reclamanții, beneficiari ai unei asistențe juridice calificate, au arătat că, în speță, nu sunt aplicabile normele de drept intern - art. 998-1003 C. civ.

- ci prevederile Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dispozițiile art. 11, art. 20 și art. 44 din Constituția României și dispozițiile Legii nr. 30/1994. În fapt, tribunalul a reținut cu privire la imobilul în litigiu că acesta a fost transmis reclamanților printr-un act cu titlu oneros de la SC C.G.C. SRL, în urma unui șir de transmisiuni anterioare, bunul regăsindu-se inițial în patrimoniul unei unități economice de stat, reorganizate ca societate comercială pe acțiuni. Ulterior, succesorii fostului proprietar deposedat abuziv de regimul comunist au revendicat în natură acest imobil și au obținut evingerea reclamanților, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 812R din 15 decembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, decizie prin care s-a admis recursul și s-a dispus obligarea reclamanților de a le lăsa, recurenților, în deplină proprietate și liniștită posesie, spațiul în litigiu.

Tribunalul a reținut că România, devenită membră cu drepturi depline a Consiliului Europei din 1993, a ratificat în anul 1994, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mecanismul de control instituit prin Convenție are un caracter subsidiar, ceea ce presupune, conform art. 1 din Convenție, ca drepturile și libertățile garantate de Convenție să fie protejate mai întâi prin dreptul intern. Conform art. 41 din Convenție - dacă Curtea declară că a fost încălcată Convenția sau protocoalele sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante permite doar în mod imperfect lichidarea consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă” - satisfacția echitabilă este singura măsură pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o poate ordona statului responsabil pentru încălcarea Convenției.

Constatând, față de cele expuse mai sus, inexistența unor reglementări internaționale în materie care să constituie cadru legal pentru atragerea răspunderii directe a statului pe plan intern pentru încălcări ale drepturilor omului, și, prin urmare, constatând că sunt vădit neîntemeiate susținerile reclamanților privind inaplicabilitatea în fața acestei instanțe, ca instanță națională, a normelor de drept intern privind condițiile stabilirii răspunderii civile a pârâtului, tribunalul a reținut cu privire la temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății că răspunderea pârâtului pentru faptă ilicită proprie cauzatoare de prejudicii invocată de reclamanți - constând în conduita ilicită mai sus-menționată - nu poate fi stabilită decât prin raportare la dreptul intern.

Reclamanții au în acest sens obligația de a exercita căile interne adecvate și accesibile puse la îndemână de legislația internă pentru apărarea dreptului invocat. Or, potrivit dreptului intern, răspunderea directă a statului poate fi atrasă în conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, raportat la dispozițiile art. 504 C. proc. pen., texte care instituie o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare, lato sensu. În ceea ce privește dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, tribunalul a constatat că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, așa cum reiese din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Prin urmare, nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept - o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, în condițiile art. 998-999 C. civ. - pentru acțiuni ale unor autorități publice sau, mai mult, pentru fapte ale funcționarilor care activează în cadrul acestor autorități conform legii, fapte care, la rândul lor ar trebui să poată fi calificate ca fiind delicte civile, calificare care este esențială pentru a putea atrage o eventuală răspundere a acestor autorități cu personalitate juridică și patrimoniu distinct afectat obiectului lor de activitate întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ. (iar nu a Statului Român). Prin decizia civilă nr. 142 A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere, în esență, aceleași considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță. A reținut totodată că reclamanții au cerut prin acțiune ca instanța de judecată să cenzureze, din momentul adoptării Legii nr. 15/1990 și până în prezent, modul în care Statul român a înțeles să-și exercite puterea legislativă, respectiv ca puterea judecătorească, exercitată de instanțele de judecată, să declare că puterea legislativă este exercitată în mod ilicit de către Parlamentul României, unica autoritate legiuitoare a țării (potrivit dispozițiilor art. 58 din Constituția României). Într-un stat democratic, puterea judecătorească nu poate și nu trebuie să cenzureze modul în care se exercită puterea legislativă, fapt consfințit prin principiul separării puterilor în stat.

Acest principiu este cuprins în art. 1 alin. (4) din Constituția României și prevede independența puterilor în stat din punct de vedere al exercitării atribuțiilor acestora. Instanța a constatat totodată că reclamanții puteau invoca dispozițiile convenționale în cadrul procesului de revendicare în care au fost evinși, puteau invoca în acel proces excepția de neconstituționalitate a legislației în materia proprietății dacă considerau că aceasta este contrară Constituției sau puteau să exercite acțiunea în evicțiune dacă considerau că îndeplinesc condițiile acestei acțiuni, însă nu puteau pretinde pronunțarea unei hotărâri judecătorești cu nesocotirea principiului separației puterilor în stat.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 18 iunie 2010, reclamanții N.A. și N.E., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Instanța de apel, prin raționamentul juridic expus în conținutul deciziei, a încălcat în mod flagrant dispozițiile art. 6 din Convenție, respectiv dispozițiile art. 21 din Constituție și dispozițiile art. 3 C. civ., întrucât singura situație în care o cerere în justiție poate fi respinsă ca inadmisibilă, fără ca normele de drept mai sus arătate să fie încălcate, este cea prevăzută de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., dar care nu sunt incidente în cauza pendinte.

Recurenții-reclamanți au susținut că nu au solicitat încălcarea de către instanțele de judecată a principiului separării puterilor în stat, ci doar constatarea, de către instanța națională legal învestită, a dreptului de proprietate prevăzut de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, pe cale de consecință, pronunțarea unei decizii pe fondul cererii de chemare în judecată, în conformitate cu Recomandarea nr. I a Comitetului de Miniștrii al Consiliului European, adoptat la data de 12 mai 2004, precum și conferirea de către instanța internă a unui remediu adecvat. Aplicarea în speță de către instanțele interne a prevederilor tratatelor internaționale la care România este parte semnatară, precum și a Convenției nu reprezintă nicidecum o încălcare a principiului separării puterilor în stat, așa precum a conchis în mod eronat instanța de apel.

Dispozițiile art. 1 din Convenție prevăd că „Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții”. Dreptul intern este alcătuit, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 30/1994, atât din legile interne stricto sensu , cât și din tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, prioritatea în caz de neconcordanță revenind acestora din urmă. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeana, dreptul intern este constituit atât legile interne stricto sensu cât și tratatele constitutive ale Uniunii Europene.

În cazul în care drepturile și libertățile garantate de Convenție nu sunt protejate de o manieră adecvată de către autoritățile naționale, prin aplicarea dreptului intern stricto sensu, în această situație normele de drept intern în cauză vor fi coroborate și interpretate în conformitate cu dispozițiile art. 11, art. 20, art. 21 si art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, raportat la Legea nr. 30/1994, cu dispozițiile tratatelor internaționale la care România este parte semnatară, prioritatea în caz de neconcordanță revenindu-le acestora din urmă.

Situația ideală și dezirabilă în cazul unui stat semnatar al Convenției ar fi aceea în care instanțele interne, sesizate ca și instanțe europene de remediu (recurs) intern, față de încălcarea Convenției, să se asigure că aceste recursuri sunt efective, în sensul că pot conduce la o decizie pe fondul plângerii și la un remediu adecvat pentru fiecare încălcare constată, fără a mai fi necesar ca demersurile privind încălcarea Convenției să fie continuate în fața Curții de la Strasbourg. Recurenții-reclamanți au precizat și că, actualmente, nu mai pot regresa pentru evicțiune împotriva SC C.G.C. S.R.L., întrucât, la momentul promovării acțiunii, această societate comercială nu mai exista, fiind radiată din registrul comerțului.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Pretenția concretă a reclamanților din acțiunea pendinte a vizat în mod explicit obținerea de despăgubiri civile în cuantum de 645.000 lei (echivalentul a 150.000 Euro), reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sector 1 și a fost întemeiată pe răspunderea directă a pârâtului Statul Român pentru fapta ilicită proprie a acestuia, cauzatoare de prejudicii.

Reclamanții au invocat drept fapte ilicite ale pârâtului, acțiunea acestuia care „prin instituțiile sale legiuitoare a adoptat și promulgat o lege ordinară, respectiv Legea nr. 15 din 07 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale” contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului, acțiunea acestuia care „prin al său legiuitor a comis o gravă eroare de drept în cadrul elaborării și implementării Legii nr. 15/1990” și care prin inacțiunea sa „a perpetuat o legislație civilă ambiguă, deficitară și incertă în materie de proprietate, nerespectându-și obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunilor de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa prin decretele de naționalizare”.

În fapt, instanțele anterioare au stabilit o situație necontestată în cauză cu privire la imobilul în litigiu, anume că acesta a fost transmis reclamanților printr-un act cu titlu oneros de la SC C.G.C. SRL, în urma unui șir de transmisiuni anterioare, bunul regăsindu-se inițial în patrimoniul unei unități economice de stat, reorganizate ca societate comercială pe acțiuni. Ulterior, succesorii fostului proprietar deposedat abuziv de regimul comunist au revendicat în natură acest imobil și au obținut evingerea reclamanților, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 812R din 15 decembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, decizie prin care s-a admis recursul și s-a dispus obligarea reclamanților de a le lăsa, recurenților, în deplină proprietate și liniștită posesie, spațiul în litigiu.

În drept, potrivit dreptului intern, răspunderea directă a statului poate fi atrasă în conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, raportat la dispozițiile art. 504 C. proc. pen., texte care instituie o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare, lato sensu. În mod evident situația de fapt a cauzei pendinte nu se încadrează în ipoteza textului de lege sus-menționat.

În mod corect, în circumstanțele cauzei pendinte, clarificate pe deplin în fața instanțelor fondului, și necontestate, prin raportare la dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale - dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 - tribunalul a constatat că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, respectiv că nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept - o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, în condițiile art. 998-999 C. civ.

- pentru acțiuni ale unor autorități publice sau, mai mult, pentru fapte ale funcționarilor care activează în cadrul acestor autorități conform legii, fapte care, la rândul lor ar trebui să poată fi calificate ca fiind delicte civile, calificare care este esențială pentru a putea atrage o eventuală răspundere a acestor autorități cu personalitate juridică și patrimoniu distinct afectat obiectului lor de activitate întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ. Concluzia firească într-un astfel de context legal este aceea că reclamanții aveau obligația de a exercita căile interne adecvate și accesibile puse la îndemână de legislația internă pentru apărarea dreptului invocat.

Aceasta înseamnă pentru situația cauzei pendinte că reclamanții puteau invoca dispozițiile convenționale în cadrul procesului de revendicare în care au fost evinși, puteau să exercite acțiunea în evicțiune dacă considerau că sunt îndeplinite condițiile acestei acțiuni, eventual puteau invoca în acel proces excepția de neconstituționalitate a legislației în materia proprietății dacă considerau că aceasta este contrară Constituției, însă nu puteau pretinde pronunțarea unei hotărâri judecătorești cu nesocotirea principiului separației puterilor în stat. În raport de toate aceste considerente de fapt și de drept, nu poate fi primită critica conform căreia instanța de apel, prin raționamentul juridic expus în conținutul deciziei, ar fi încălcat dispozițiile art. 6 din Convenție, respectiv dispozițiile art. 21 din Constituție și dispozițiile art. 3 C. civ.

Susținerile recurenților-reclamanți referitoare la protecția dreptului de proprietate prevăzută de prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu-și găsesc justificarea în contextul procedural pendinte, întrucât, pe de o parte, prin efectul unei hotărâri judecătorești irevocabile - decizia civilă nr. 812R din 15 decembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București - deja s-a clarificat situația proprietății imobilului în condiții de contradictorialitate iar, pe de altă parte, a existat o inacțiune a acestor persoane în valorificarea remediului adecvat conferit de legislația națională pentru acoperirea prejudiciului adus patrimoniului propriu - instituția răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

Este motivul pertinent pentru care nu poate fi reținut nici un aspect de nelegalitate al hotărârii atacate prin raportare la Recomandarea nr. I a Comitetului de Miniștrii al Consiliului European, adoptată la data de 12 mai 2004, respectiv la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Deși recurenții-reclamanți au pretins în mod formal că drepturile și libertățile garantate de Convenție nu au fost protejate de o manieră adecvată de către autoritățile naționale, situația de fapt a cauzei pendinte a relevat inacțiunea, lipsa de diligență a reclamanților în demararea procedurilor adecvate, în condițiile legislației naționale, pentru obținerea reparării prejudiciului produs propriului patrimoniu prin efectul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Pentru situația de față a rezultat așadar că nu s-a apelat la remediul adecvat existent în legislația națională pentru pretinsa încălcare reclamată, și nicidecum o lipsă de corelare a dreptului intern cu dispozițiile tratatelor internaționale la care România este parte semnatară. Împrejurarea că la momentul promovării acțiunii de față, societatea comercială vânzătoare nu mai exista, aceasta fiind radiată din registrul comerțului, ceea ce ar înseamna că reclamanții nu mai pot regresa pentru evicțiune, nu poate fi primită drept argument valid pentru reconfigurarea raportului juridic obligațional propus de reclamanți, întrucât acesta nu are fundament nici în legislația națională, nici în cea convențională.

S-a impus, drept urmare, concluzia finală a instanțelor anterioare, conform căreia nu există o reglementare internațională în materie care să constituie cadru legal pentru atragerea răspunderii directe a statului pe plan intern pentru încălcări ale drepturilor omului, ceea ce înseamnă că răspunderea pârâtului pentru faptă ilicită proprie cauzatoare de prejudicii invocată de reclamanți nu poate fi stabilită decât prin raportare la dreptul intern. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.A. și N.E. împotriva deciziei nr. 142/A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.