ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2032/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie 2009 pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanții S.D.I. și R.R. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., să se constate caracterul politic al măsurii luate împotriva mamei lor, R.M.F., prin Decretul nr. 83/1949, prin care a fost strămutată din comuna Jugur, Jud. Argeș și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Câmpulung Muscel, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 980.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de autoarea acestora ca urmare a măsurii administrative abuzive. Prin sentința civilă nr. 1585 din 21 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru R.M.F.

în localitatea Câmpulung Muscel jud. Argeș în perioada 02 martie 1949-16 august 1963 și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei totale de 500 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că familia reclamanților, tatăl, R.R. și mama, R.M.F. au fost strămutați la data de 6 martie 1949 din comuna Jugur, jud. Argeș în Câmpulung Muscel, jud. Argeș unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu. Măsura strămutării și a stabilirii domiciliului obligatoriu a fost luată în baza Decretului nr. 83/1949 și a încetat la 16 august 1963 în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 792766/1963.

S-a mai constatat că actul normativ în baza căruia s-a dispus măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu prevedea această măsură, iar prin art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 221/2009, condamnările în baza dispozițiilor Decretului nr. 83/1949 sunt considerate de drept condamnări cu caracter politic. Pentru aceste considerente, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu al mamei reclamanților a fost admis. Pe cale de consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a concluzionat că reclamanții, în calitate de descendenți de gradul I ai defunctei R.M.F., au dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin luarea măsurii administrative menționate mai sus.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că din actele cauzei nu rezultă că reclamanții ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii luate în perioada 1949-1963, iar pe de altă parte că, la data pronunțării hotărârii, legea stabilea pentru aceste daune un cuantum maxim, dar nu prevedea criterii unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar de exemplu Decretului-lege nr. 118/1990. În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a reținut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale mamei reclamanților la libertate, a fost suficient de gravă încât să nu poată fi considerată suficientă recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva sa, drept reparație morală.

S-a luat în considerare suferința și sentimentul de injustiție trăit de defuncta sus menționată, fiind acordate despăgubiri totale de 500 de euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât părțile din proces, cât și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că în mod greșit instanța de fond a acordat daune morale, în condițiile în care prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituționale, iar în cauze similare s-a făcut aplicarea acestei decizii de neconstituționalitate în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a acțiunilor având drept temei juridic textul legal declarat neconstituțional.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că, dată fiind incidența în cauză a deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale. Reclamanții S.D.I. și R.R. au arătat că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, întrucât strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu au condus la lezarea drepturilor fundamentale ale autoarei lor, respectiv, onoarea, reputația, nume, încrederea acordată în societate, iar traumele psihice provocate de o asemenea măsură pot fi reparate prin acordarea de despăgubiri, cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Referitor la declararea neconstituționalității normei ce a constituit temeiul juridic al acțiunii, reclamanții au arătat că instanța constituantă, nerespectând propriile decizii, nesocotește că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei juridic, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, respectiv, Decretul-lege nr. 118/1990. Reclamanții au mai arătat că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, care au prioritate de aplicare în dreptul intern, conform art. 20 din Constituție.

Principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, ar fi grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii. Practica neunitară este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea, sancționată. Prin decizia civilă nr. 45 din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelurile declarate în cauză și a menținut soluția primei instanțe.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că instanța de fond a apreciat în mod corect că reclamanții, descendenți ai persoanei împotriva căreia a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I. nr. 792766/1963, sunt îndreptățiți a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.

Referitor la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, instanța de apel a reținut că interpretarea potrivit căreia efectul acestei decizii l-ar constitui dispariția temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamanți și respingerea, în consecință, a acesteia, ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv, art. 6 paragraf 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.

Apreciind că aplicarea unei dispoziții cu valoare echivalentă legii la un proces în curs pentru a lipsi de data aceasta de orice temei, iar nu numai pentru a plafona, cererea de despăgubiri, nu poate fi admisă, pentru că ar conduce la o aplicare retroactivă, contrară Constituției României, instanța de apel a constatat că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzei civile de față.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a reținut că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit. Față de aceste criterii, de faptul că autoarea reclamanților a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de faptul că prezenta pricină are ca obiect despăgubirile cuvenite reclamanților în calitate de descendenți pentru prejudiciul suferit de autorii săi, iar nu pentru prejudiciul moral suferit de înșiși reclamanții, suma stabilită de instanța de fond reprezintă o satisfacție echitabilă.

Jurisprudența invocată de pârât nu poate fi reținută, iar împrejurarea că alte instanțe investite cu soluționarea unor acțiuni similare celei deduse judecății, acțiuni ce au fost respinse ulterior pronunțării deciziei Curții Constituționale sus enunțate, nu este de natură a obliga instanța de judecată la aceeași soluționare, întrucât practica judecătorească, cu excepția deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii, nu constituie izvor de drept în dreptul românesc, iar hotărârile altor instanțe de judecată date în spețe similare, nu creează vreo obligație în sarcina judecătorilor ce au și ei de soluționat același gen de litigii. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.D.I., R.R., pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Recurenții-reclamanți S.D.I. și R.R. critică cuantumul daunelor morale în sensul că suma de 500 euro acordată de prima instanță și menținută de instanța de apel nu reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral produs autoarei acestora prin măsura administrativă abuzivă a deportării și stabilirii domiciliului forțat. Cuantumul daunelor morale acordate este în contradicție cu practica judiciară în materie, respectiv, în cauza B. c. României s-au acordat 10.000 euro pentru 3 zile de reținere ilegală, iar în cauza B.A. c. României s-au acordat 7.000 euro pentru 10 zile de reținere ilegală. Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P.

arată că decizia instanței de apel a fost dată prin aplicarea în cauză a unei norme legale declarate neconstituționale, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind încălcată astfel decizia de neconstituționalitate obligatorie pentru instanțe. În speță, legea aplicabilă este cea în forma ulterioară constatării neconstituționalității textului legal arătat, chiar dacă aceasta a intervenit în cursul procesului, iar prin efectul deciziei de neconstituționalitate acțiunea introductivă de instanță a devenit lipsită de suport legal. În mod greșit a apreciat instanța de apel că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 6 C.E.D.O., în condițiile în care, la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale cauza se afla în curs de soluționare în apel, hotărârea primei instanțe nefiind definitivă, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Nu se poate reține existența unei speranțe legitime a reclamanților, întrucât conform jurisprudenței C.E.D.O. „speranța legitimă" trebuie să aibă o bază solidă în dreptul intern, or, o dispoziție legală declarată neconstituțională nu poate constitui o asemenea bază. Declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu reprezintă o intervenție a legiuitorului în actul de justiție, ci este rezultatul unui mecanism ad-hoc, în cadrul unei operațiuni de exercitare a controlului de constituționalitate, astfel încât nu se poate reține că s-ar fi urmat o procedură inechitabilă. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București arată că hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 147 din Constituția României, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Decizia nr. 1358/2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are ca rezultat stingerea efectelor juridice ale textului legal arătat, care nu mai poate astfel constitui temei juridic pentru pretențiile privind acordarea daunelor morale în baza actului normativ de reparație. Încetarea efectului unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității sale nu emană de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma legală își încetează pur și simplu existența, viciul neconstituționalității afectând-o încă de la intrarea ei în vigoare. Decizia de neconstituționalitate produce efecte erga omnes nu contravine tratatelor și pactelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și este în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., contrar considerentelor conținute în hotărârea instanței de apel.

Reclamanții nu au o speranță legitimă în sensul consacrat de normele comunitare în materie, deoarece un act declarat neconstituțional nu poate constitui o bază legală solidă care să fundamenteze o astfel de speranță. Prin declararea neconstituționalității nu s-a realizat o ingerință a statului în actul de justiție, ci s-a înlăturat o eroare de tehnică legislativă de către o autoritate publică independentă, Curtea Constituțională-al cărei scop este garantarea supremației Constituției.

Examinând recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în raport de excepția de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Conform dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ. Din actele și lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispozițiile legale anterior citate, a fost depășit. Astfel, decizia civilă nr. 45 din 31 martie 2011 a Curții de Apel București a fost comunicată Parchetului de pe lângă Tribunalul București la data de 28 aprilie 2011, după cum reiese din dovada de comunicare aflată la dosar apel. La data de 10 mai 2011, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a formulat cerere de comunicare a hotărârii, apreciind că hotărârea trebuie comunicată parchetului din care face parte procurorul care a participat la judecata cauzei, în speță, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Conform dovezii de comunicare aflată la dosar apel, la data de 18 mai 2011, s-a procedat la o nouă comunicare a hotărârii, conform solicitării anterior arătate, recursul fiind declarat la data de 30 mai 2011, conform ștampilei de înregistrare aplicată de instanța de apel pe cererea de recurs. Apelul împotriva sentinței civile nr. 1585 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului București a fost declarat însă de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, căruia în mod corect i s-a comunicat hotărârea pronunțată în cauză, în virtutea calității în care figurat în proces, respectiv, aceea de apelant.

Față de această împrejurare, demersurile Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de solicitare a comunicării hotărârii și de declarare a căii de atac a recursului urmare a reluării procedurii de comunicare, nu au nicio relevanță în calculul termenului de declarare a acestei căi de atac, care a început să curgă de la data de 28 aprilie 2011 (când hotărârea a fost legal comunicată Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București), fiind împlinit la data de 16 mai 2011. În atare situație, se constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc.

civ., deoarece a formulat recursul cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de textul menționat, împrejurare față de care, dată fiind prioritatea soluționării excepției de tardivitate, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din același cod, excepția tardivității fiind o excepție de procedură absolută și peremptorie, ce face de prisos analiza fondului. Pentru aceste considerente, recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București urmează a fi respins, ca tardiv formulat. Recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P. va fi admis, iar recursul reclamanților S.D.I. și R.R.

va fi respins, pentru următoarele considerente comune: În mod greșit instanța de apel a apreciat că decizia de neconstituționalitate nr. 1358/2010 nu ar fi incidență în cauză, în condițiile în care obligativitatea acestei este consacrată de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, iar problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acțiunilor în curs, a fost rezolvată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituționalitate arătate, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale în M. Of. Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 31 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituțional nu își mai poate produce efectele juridice.

Decizia de neconstituționalitate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și dispozițiile art. 6 pct. 1 C.E.D.O., întrucât, așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul legii care a tranșat problema aplicabilității acestei decizii de neconstituționalitate, „dreptul de acces la un tribunal nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică". Pe de altă parte, prin constatarea neconstituționalității unui text de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, nu este afectat procesul echitabil, întrucât acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional ale cărui limite, prin pronunțarea deciziei Curții Constituționale, au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

Referitor la noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă" astfel cum sunt reglementate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, acestea nu sunt incidente în speță, întrucât reclamanții nu aveau, la data adoptării deciziei de neconstituționalitate în discuție, o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.

Prin actul normativ care recunoștea dreptul la despăgubiri, în speță, Legea nr. 221/2009, s-a născut în patrimoniul persoanelor doar un drept de creanță condițional, a cărui concretizare și existență juridică este pendinte de verificarea jurisdicțională, în absența căreia creanța patrimonială nu este susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Aplicarea efectelor deciziei de neconstituționalitate în speță, nu este de natură să încalce principiul nediscriminării și egalității de tratament, ori al neretroactivității legii, chestiuni asupra cărora s-a statuat atât în considerentele respectivei decizii, cât și în cele ale deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, reanalizarea lor în prezenta cauză nemaifiind necesară.

Având în vedere argumentele anterior prezentate, referitoare la incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al solicitării de acordare a daunelor morale, critica recurenților-reclamanți privind cuantumul acestora urmează a fi înlăturată, ca nefondată, potrivit argumentelor deja expuse. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților S.D.I.

și R.R., declarat împotriva deciziei nr. 45 din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale; va respinge, ca tardiv, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii; va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe care o va modifica în parte, în sensul admiterii apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței nr. 1585 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul respingerii cererii privind obligarea la plata despăgubirilor morale, cu păstrarea dispozițiilor din decizie privind respingerea apelului declarat de reclamant și a dispozițiilor din sentință privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.D.I. și R.R., împotriva deciziei nr. 45 din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român, prin M.F.P. Schimbă în parte sentința nr. 1585 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și respinge cererea privind obligarea la plata despăgubirilor morale.

Păstrează dispozițiile din decizie privind respingerea apelului declarat de reclamant și dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.