ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2032/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2032/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 17 decembrie 2009 pe rolul Tribunalul București, secția

a III-a civilă, reclamanții S.D.I. și R.R. au solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român, prin M.F.P., să se constate caracterul politic al măsurii luate

împotriva mamei lor, R.M.F., prin Decretul nr. 83/1949, prin care a fost

strămutată din comuna Jugur, Jud. Argeș și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în

Câmpulung Muscel, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 980.000 euro cu

titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de autoarea acestora ca

urmare a măsurii administrative abuzive.

Prin sentința civilă

nr. 1585 din 21 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis în parte cererea; a constatat caracterul politic al măsurii

administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru R.M.F. în

localitatea Câmpulung Muscel jud. Argeș în perioada 02 martie 1949-16 august

1963 și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei totale de 500 euro

în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că familia reclamanților, tatăl,

R.R. și mama, R.M.F. au fost strămutați la data de 6 martie 1949 din comuna

Jugur, jud. Argeș în Câmpulung Muscel, jud. Argeș unde li s-a fixat domiciliu

obligatoriu. Măsura strămutării și a stabilirii domiciliului obligatoriu a fost

luată în baza Decretului nr. 83/1949 și a încetat la 16 august 1963 în temeiul

Deciziei M.A.I. nr. 792766/1963.

S-a mai constatat că

actul normativ în baza căruia s-a dispus măsura administrativă a stabilirii

domiciliului obligatoriu nu prevedea această măsură, iar prin art. 1 alin. (2)

lit. e) din Legea nr. 221/2009, condamnările în baza dispozițiilor Decretului

nr. 83/1949 sunt considerate de drept condamnări cu caracter politic.

Pentru aceste considerente,

capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al strămutării și

stabilirii domiciliului obligatoriu al mamei reclamanților a fost admis.

Pe cale de

consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul

a concluzionat că reclamanții, în calitate de descendenți de gradul I ai

defunctei R.M.F., au dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul

moral suferit de aceasta prin luarea măsurii administrative menționate mai sus.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că din

actele cauzei nu rezultă că reclamanții ar fi primit alte despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii luate în perioada 1949-1963, iar

pe de altă parte că, la data pronunțării hotărârii, legea stabilea pentru

aceste daune un cuantum maxim, dar nu prevedea criterii unitare și general

aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar de exemplu

Decretului-lege nr. 118/1990.

În aprecierea

cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a reținut că atingerea

adusă drepturilor fundamentale ale mamei reclamanților la libertate, a fost

suficient de gravă încât să nu poată fi considerată suficientă recunoașterea

caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva sa, drept

reparație morală. S-a luat în considerare suferința și sentimentul de

injustiție trăit de defuncta sus menționată, fiind acordate despăgubiri totale

de 500 de euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât părțile din proces, cât și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., a arătat că în mod greșit instanța de fond a acordat daune morale,

în condițiile în care prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a

statuat că dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituționale, iar

în cauze similare s-a făcut aplicarea acestei decizii de neconstituționalitate

în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a acțiunilor având drept temei juridic

textul legal declarat neconstituțional.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că, dată fiind incidența în

cauză a deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, instanța

nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.

Reclamanții S.D.I. și

R.R. au arătat că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, întrucât

strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu au condus la lezarea

drepturilor fundamentale ale autoarei lor, respectiv, onoarea, reputația, nume,

încrederea acordată în societate, iar traumele psihice provocate de o asemenea

măsură pot fi reparate prin acordarea de despăgubiri, cu respectarea

principiului reparării integrale a prejudiciului.

Referitor la

declararea neconstituționalității normei ce a constituit temeiul juridic al

acțiunii, reclamanții au arătat că instanța constituantă, nerespectând

propriile decizii, nesocotește că au fost acordate daune morale consistente în

cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei juridic, Legea nr. 221/2009

nefiind în vigoare la acel moment, respectiv, Decretul-lege nr. 118/1990.

Reclamanții au mai

arătat că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor

Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea

nr. 30 din 18 mai 1994, care au prioritate de aplicare în dreptul intern,

conform art. 20 din Constituție.

Principiul

constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a

autorității judecătorești, ar fi grav afectat dacă în aplicarea unuia și

aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite

și chiar contradictorii.

Practica neunitară

este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și

persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice,

definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de

asemenea, sancționată.

Prin decizia civilă

nr. 45 din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins

apelurile declarate în cauză și a menținut soluția primei instanțe.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a constatat că instanța de fond a apreciat în mod

corect că reclamanții, descendenți ai persoanei împotriva căreia a fost luată

măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I. nr.

792766/1963, sunt îndreptățiți a beneficia de măsurile reparatorii reglementate

de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a acestei măsuri.

Referitor la decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale,

instanța de apel a reținut că interpretarea potrivit căreia efectul acestei

decizii l-ar constitui dispariția temeiului de drept al acțiunii formulate de

reclamanți și respingerea, în consecință, a acesteia, ar determina încălcarea

mai multor dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv,

art. 6 paragraf 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1

adițional la Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat cu Protocolul

12 privind discriminarea.

Apreciind că

aplicarea unei dispoziții cu valoare echivalentă legii la un proces în curs

pentru a lipsi de data aceasta de orice temei, iar nu numai pentru a plafona,

cererea de despăgubiri, nu poate fi admisă, pentru că ar conduce la o aplicare

retroactivă, contrară Constituției României, instanța de apel a constatat că

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot

viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca

neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzei civile de față.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a reținut că mutarea forțată într-o

altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe

criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a

avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în

cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-i afectate, datorită

condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar

sursele de venit.

Față de aceste

criterii, de faptul că autoarea reclamanților a beneficiat de măsuri

reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de faptul că prezenta

pricină are ca obiect despăgubirile cuvenite reclamanților în calitate de

descendenți pentru prejudiciul suferit de autorii săi, iar nu pentru

prejudiciul moral suferit de înșiși reclamanții, suma stabilită de instanța de

fond reprezintă o satisfacție echitabilă.

Jurisprudența

invocată de pârât nu poate fi reținută, iar împrejurarea că alte instanțe

investite cu soluționarea unor acțiuni similare celei deduse judecății, acțiuni

ce au fost respinse ulterior pronunțării deciziei Curții Constituționale sus

enunțate, nu este de natură a obliga instanța de judecată la aceeași soluționare,

întrucât practica judecătorească, cu excepția deciziilor pronunțate în

recursurile în interesul legii, nu constituie izvor de drept în dreptul

românesc, iar hotărârile altor instanțe de judecată date în spețe similare, nu

creează vreo obligație în sarcina judecătorilor ce au și ei de soluționat

același gen de litigii.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții S.D.I., R.R., pârâtul Statul Român, prin

M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurenții-reclamanți

S.D.I. și R.R. critică cuantumul daunelor morale în sensul că suma de 500 euro

acordată de prima instanță și menținută de instanța de apel nu reprezintă o

satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral produs autoarei acestora prin

măsura administrativă abuzivă a deportării și stabilirii domiciliului forțat.

Cuantumul daunelor

morale acordate este în contradicție cu practica judiciară în materie,

respectiv, în cauza B. c. României s-au acordat 10.000 euro pentru 3 zile de

reținere ilegală, iar în cauza B.A. c. României s-au acordat 7.000 euro pentru

10 zile de reținere ilegală.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin M.F.P. arată că decizia instanței de apel a fost dată prin

aplicarea în cauză a unei norme legale declarate neconstituționale, respectiv,

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind încălcată astfel decizia

de neconstituționalitate obligatorie pentru instanțe.

În speță, legea

aplicabilă este cea în forma ulterioară constatării neconstituționalității

textului legal arătat, chiar dacă aceasta a intervenit în cursul procesului,

iar prin efectul deciziei de neconstituționalitate acțiunea introductivă de

instanță a devenit lipsită de suport legal.

În mod greșit a

apreciat instanța de apel că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 6 C.E.D.O.,

în condițiile în care, la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale

cauza se afla în curs de soluționare în apel, hotărârea primei instanțe nefiind

definitivă, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 15 alin. (2) din

Constituție.

Nu se poate reține

existența unei speranțe legitime a reclamanților, întrucât conform

jurisprudenței C.E.D.O. „speranța legitimă" trebuie să aibă o bază solidă

în dreptul intern, or, o dispoziție legală declarată neconstituțională nu poate

constitui o asemenea bază.

Declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu

reprezintă o intervenție a legiuitorului în actul de justiție, ci este

rezultatul unui mecanism ad-hoc, în cadrul unei operațiuni de exercitare a

controlului de constituționalitate, astfel încât nu se poate reține că s-ar fi

urmat o procedură inechitabilă.

Recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București arată că hotărârea

instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii,

respectiv, a dispozițiilor art. 147 din Constituția României, art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale.

Decizia nr. 1358/2010

prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 are ca rezultat stingerea efectelor juridice ale

textului legal arătat, care nu mai poate astfel constitui temei juridic pentru

pretențiile privind acordarea daunelor morale în baza actului normativ de

reparație.

Încetarea efectului

unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității sale nu emană

de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece

norma legală își încetează pur și simplu existența, viciul

neconstituționalității afectând-o încă de la intrarea ei în vigoare.

Decizia de

neconstituționalitate produce efecte erga omnes nu contravine tratatelor și

pactelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte și este în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., contrar considerentelor

conținute în hotărârea instanței de apel.

Reclamanții nu au o

speranță legitimă în sensul consacrat de normele comunitare în materie,

deoarece un act declarat neconstituțional nu poate constitui o bază legală

solidă care să fundamenteze o astfel de speranță.

Prin declararea

neconstituționalității nu s-a realizat o ingerință a statului în actul de

justiție, ci s-a înlăturat o eroare de tehnică legislativă de către o

autoritate publică independentă, Curtea Constituțională-al cărei scop este

garantarea supremației Constituției.

Examinând recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

în raport de excepția de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este

prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său

peremptoriu, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru

următoarele considerente:

Căile de atac și

termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de

ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice

împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici

părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de

la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la

modalitatea în care acestea se calculează.

Conform dispozițiilor

art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile

libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat

de dispozițiile legale anterior citate, a fost depășit.

Astfel, decizia

civilă nr. 45 din 31 martie 2011 a Curții de Apel București a fost comunicată

Parchetului de pe lângă Tribunalul București la data de 28 aprilie 2011, după

cum reiese din dovada de comunicare aflată la dosar apel.

La data de 10 mai

2011, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a

formulat cerere de comunicare a hotărârii, apreciind că hotărârea trebuie

comunicată parchetului din care face parte procurorul care a participat la

judecata cauzei, în speță, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Conform dovezii de

comunicare aflată la dosar apel, la data de 18 mai 2011, s-a procedat la o nouă

comunicare a hotărârii, conform solicitării anterior arătate, recursul fiind

declarat la data de 30 mai 2011, conform ștampilei de înregistrare aplicată de

instanța de apel pe cererea de recurs.

Apelul împotriva

sentinței civile nr. 1585 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului București a fost

declarat însă de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, căruia în mod corect i s-a comunicat hotărârea pronunțată în cauză,

în virtutea calității în care figurat în proces, respectiv, aceea de apelant.

Față de această

împrejurare, demersurile Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, de solicitare a comunicării hotărârii și de declarare a căii de

atac a recursului urmare a reluării procedurii de comunicare, nu au nicio

relevanță în calculul termenului de declarare a acestei căi de atac, care a

început să curgă de la data de 28 aprilie 2011 (când hotărârea a fost legal

comunicată Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București),

fiind împlinit la data de 16 mai 2011.

În atare situație, se

constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ.,

deoarece a formulat recursul cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de

textul menționat, împrejurare față de care, dată fiind prioritatea soluționării

excepției de tardivitate, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu

mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din

același cod, excepția tardivității fiind o excepție de procedură absolută și

peremptorie, ce face de prisos analiza fondului.

Pentru aceste considerente,

recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

urmează a fi respins, ca tardiv formulat.

Recursul pârâtului

Statul Român, prin M.F.P. va fi admis, iar recursul reclamanților S.D.I. și

R.R. va fi respins, pentru următoarele considerente comune:

În mod greșit

instanța de apel a apreciat că decizia de neconstituționalitate nr. 1358/2010

nu ar fi incidență în cauză, în condițiile în care obligativitatea acestei este

consacrată de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, iar problema de

drept privind aplicabilitatea acesteia acțiunilor în curs, a fost rezolvată

prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte

juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării în M. Of.,

cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă a instanței de judecată.

Ca atare, urmare a

deciziilor de neconstituționalitate arătate, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor Curții Constituționale în M. Of.

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 31

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituțional nu își

mai poate produce efectele juridice.

Decizia de

neconstituționalitate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și dispozițiile

art. 6 pct. 1 C.E.D.O., întrucât, așa cum s-a statuat și prin decizia în

interesul legii care a tranșat problema aplicabilității acestei decizii de

neconstituționalitate, „dreptul de acces la un tribunal nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică".

Pe de altă parte,

prin constatarea neconstituționalității unui text de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nune, nu este afectat procesul echitabil, întrucât

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional ale cărui limite, prin pronunțarea deciziei Curții

Constituționale, au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

Referitor la noțiunea

de „bun" și de „speranță legitimă" astfel cum sunt reglementate de

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, acestea nu sunt incidente în

speță, întrucât reclamanții nu aveau, la data adoptării deciziei de

neconstituționalitate în discuție, o hotărâre definitivă care să le fi

confirmat dreptul.

Prin actul normativ

care recunoștea dreptul la despăgubiri, în speță, Legea nr. 221/2009, s-a

născut în patrimoniul persoanelor doar un drept de creanță condițional, a cărui

concretizare și existență juridică este pendinte de verificarea

jurisdicțională, în absența căreia creanța patrimonială nu este susceptibilă de

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aplicarea efectelor

deciziei de neconstituționalitate în speță, nu este de natură să încalce

principiul nediscriminării și egalității de tratament, ori al

neretroactivității legii, chestiuni asupra cărora s-a statuat atât în

considerentele respectivei decizii, cât și în cele ale deciziei în interesul

Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, reanalizarea lor în prezenta cauză

nemaifiind necesară.

Având în vedere

argumentele anterior prezentate, referitoare la incidența în cauză a deciziei

de neconstituționalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit

temeiul juridic al solicitării de acordare a daunelor morale, critica

recurenților-reclamanți privind cuantumul acestora urmează a fi înlăturată, ca

nefondată, potrivit argumentelor deja expuse.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților

S.D.I. și R.R., declarat împotriva deciziei nr. 45 din 31 martie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale; va respinge, ca tardiv, recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

aceleiași decizii; va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe care o va modifica în parte, în sensul

admiterii apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței nr. 1585

din 21 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în

sensul respingerii cererii privind obligarea la plata despăgubirilor morale, cu

păstrarea dispozițiilor din decizie privind respingerea apelului declarat de

reclamant și a dispozițiilor din sentință privind constatarea caracterului

politic al măsurii administrative aplicate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.D.I. și R.R., împotriva deciziei

nr. 45 din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București împotriva aceleiași decizii.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe

care o modifică în parte, în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român, prin

M.F.P.

Schimbă în parte

sentința nr. 1585 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă și respinge cererea privind obligarea la plata despăgubirilor

morale.

Păstrează

dispozițiile din decizie privind respingerea apelului declarat de reclamant și

dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al măsurii

administrative aplicate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012.