ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5858/2008

Constată că prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 30 mai 2006, reclamantul I.M. a

solicitat în contradictoriu cu Primăria Titu anularea dispoziției nr. 13 din 16

februarie 2006 emisă de aceasta.

În motivarea contestației,

reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 13 din 16 februarie 2006 a

solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a unor bunuri deținute de

bunica sa (și anume un teren intravilan de 25 ha, 5000 mp teren reprezentând

curtea conacului ce constituia locuința familiei, gard din lemn de circa 300

ml, două porți duble, 4 căruțe pentru boi, șaretă, o mașină de tocat sfeclă, 2

pluguri cu o brazdă, o grapă de fier, un cultivator, 6 fiare plug pentru

tractor, 5 fiare plug mic, o batoză mică, 2 tractoare „FORDSON” și un tractor

„CATERPILAR”), întrucât aceste bunuri au fost luate fără drept prin Decretul

nr. 187/1945 și nr. 83/1949.

Pârâta a formulat întâmpinare în

care arată că notificarea formulată este tardivă și că bunurile solicitate nu

fac obiectul Legii nr. 10/2001 și a invocat excepția autorității lucrului

judecat (în raport de sentința civilă nr. 494/2005 a Tribunalului Dâmbovița).

Prin sentința civilă nr. 1648 din 15

decembrie 2006 Tribunalul Dâmbovița a respins excepția autorității de lucru

judecat și a respins acțiunea, cu motivarea că termenul de 6 luni prevăzut de

art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării a fost depășit, în

condițiile în care contestatorul a depus notificare la 16 februarie 2006, iar

termenul limită până la care se putea depune a fost 14 februarie 2002.

Cu privire la excepția autorității

de lucru judecat, aceasta a fost respinsă cu motivarea că în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 1201 C. civ., întrucât în hotărârile în baza cărora

s-a susținut această excepție pârâta nu a avut calitate de parte și nu există

identitate de obiect între cele două cereri ce au întemeiat procesele în

discuție.

Împotriva acestei decizii a declarat

apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că în

mod greșit i s-a respins cererea cu motivarea că nu a fost făcută în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, precum și excepția autorității de lucru judecat,

soluția pronunțată încălcând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a normelor de

aplicare.

În raport de decizia nr. 1411/2005,

a Curții de Ploiești, s-a susținut, notificarea nr. 13 din 16 februarie 2006

este depusă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 deoarece în conformitate

cu dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse

prin Legea nr. 247/2005, atunci când persoanei îndreptățite i s-a respins prin

hotărâre judecătorească definitivă restituirea în natură a bunului solicitat,

termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1), curge de la data

rămânerii definitive și irevocabile a respectivei hotărâri.

Or, în cauza de față, data rămânerii

definitive și irevocabile a deciziei civile nr. 1411/2005 este data de la care

curge termenul pentru depunerea notificării.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia civilă nr. 315 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești.

S-a reținut în considerentele

deciziei că prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 impun persoanei

îndreptățite să transmită notificarea, în vederea valorificării drepturilor

recunoscute de acest act normativ, înăuntrul unui anumit termen (inițial, de 6

luni, prelungit ulterior de 2 ori, cu câte 3 luni) care s-a împlinit la 14

februarie 2002.

Potrivit dispozițiilor legale,

nerespectarea termenului de transmitere a notificării este sancționată cu

pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

S-a apreciat că nu poate fi primită

susținerea reclamantului în sensul că momentul de la care ar curge termenul de

depunere a notificării ar fi cel al rămânerii irevocabile a deciziei civile nr.

1411 din 14 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, având în vedere că acesta

nu se regăsește în situația reglementată de art. 46 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, deoarece obiectul litigiului nu l-a reprezentat anularea actelor de

înstrăinare (astfel cum rezultă din art. 45).

În plus, decizia menționată nu

conține soluția de respingere a pretențiilor reclamantului, având în vedere că

prin aceasta a fost admisă acțiunea, fiind obligat Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei de 845 milioane lei, reprezentând contravaloarea casei,

pentru a influența asupra momentului de transmitere a notificării.

Referitor la terenul intravilan, s-a

constatat că acesta nu intra oricum sub incidența Legii nr. 10/2001, întrucât

situația sa juridică a fost reglementată de legile fondului funciar (fiind

emise asupra acestuia titluri de proprietate).

Decizia a fost atacată cu recurs de

către apelantul-reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanța a făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

ajungând la consecința eronată că notificarea a fost tardiv formulată.

În felul acesta, au fost nesocotite

prevederile exprese ale art. 46 alin. (3) din actul normativ menționat,

potrivit cărora, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins prin

hotărâre judecătorească definitivă restituirea în natură a bunului solicitat,

termenul de notificare curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a

hotărârii.

Considerentul instanței de apel

potrivit căruia prin respectiva hotărâre nu a fost respinsă acțiunea în

revendicare (fiind, de fapt, obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata de

despăgubiri reprezentând contravaloarea casei) este eronat, având în vedere că

rezultă implicit, caracterul nefavorabil al soluției privind terenul (care nu a

fost restituit în natură și nici nu s-au acordat despăgubiri).

- Instanța a adăugat în mod nepermis

dispozițiilor legale, atunci când a apreciat că transmiterea notificării în

condițiile art. 46 alin. (3) depinde de anularea actelor de înstrăinare conform

art. 45 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a apreciat eronat că

pentru terenul asupra căruia s-au aflat construcțiile ar fi fost emis titlu de

proprietate conform legilor fondului funciar, întrucât în realitate, acesta nu

a făcut obiect al reconstituirii.

Intimatul a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că în mod corect

instanțele au apreciat asupra depășirii termenului legal înăuntrul căruia putea

fi transmisă notificare și că recurentului i-a fost reconstituită suprafața de

teren în limita maximă de 50 ha, reglementată de legile fondului funciar.

Examinând criticile formulate,

Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acestora, potrivit următoarelor

considerente:

Apreciind că transmiterea

notificării de către reclamant la 6 februarie 2006 s-a făcut cu depășirea

termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și că aceasta este de

natură să atragă decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în

condițiile legii speciale [art. 21 alin. (5)], instanțele fondului au făcut o

corectă aplicare a normelor de drept material la situația de fapt relevată de

probe.

Susținerea recurentului conform

căreia termenul de trimitere a notificării trebuia determinat conform art. 46

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (respectiv, de la rămânerea irevocabilă a

deciziei nr. 1411 din 14 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești), nu poate fi

primită.

Potrivit deciziei menționate, a fost

validată (prin respingerea recursului), soluția conținută în decizia instanței

de apel (respectiv, decizia nr. 1496 din 10 mai 2004 a Curții de Apel

Ploiești), prin care, evocându-se fondul, a fost admisă în parte acțiunea

reclamantului I.M. și obligat Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească

acestuia suma de 843.130.000 lei (reprezentând contravaloarea casei și a

anexelor). Totodată, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea privind restituirea

unor bunuri mobile și ca neîntemeiată, acțiunea în revendicarea terenului.

Cu privire la pretenția

reclamantului asupra terenului, considerentele care au justificat soluția de

respingere face referire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra

întregii suprafețe de 50 ha, în condițiile art. 3 din Legea 1/2000, cu referire

la art. 9 din Legea nr. 18/1991.

Rezultă că motivul determinant al

respingerii acțiunii privitoare la teren a constat în aceea că reclamantul își

valorificase deja dreptul, până la limita maximă admisă, în procedura specială

a legilor fondului funciar.

Or, pentru a fi aplicabilă

dispoziția art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 invocată de către

reclamantul-recurent (ca fiind de natură să deplaseze momentul de la carte

începe să curgă termenul de transmitere a notificării) este necesar ca

„persoanei îndreptățite să i se fi respins, prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului”,

situație în care termenul reglementat de art. 22 alin. (1) curge de la data

rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii.

Ca atare, trebuie să fie vorba de un

imobil care să cadă în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, domeniul

acesteia excluzându-l pe cel de aplicație a legilor fondului funciar (conform

art. 8).

Recurentul însuși a menționat că

suprafața de teren ce a constituit obiect al notificării a fost inclusă în

terenul reconstituit deja, obiecțiile sale purtând asupra amplasamentului

imobilului.

În consecință, se constată că

hotărârea care s-a pronunțat asupra acțiunii în revendicare a reclamantului nu

poate marca momentul de la care să înceapă a curge termenul de comunicare a

notificării.

Aceasta întrucât, pe de o parte,

hotărârea constată cu efecte declarative, că dreptul de proprietate al

reclamantului s-a realizat, prin valorificarea lui în cadrul normativ existent,

în limita maximă admisă de lege. Pe de altă parte, art. 46 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 recunoaște posibilitatea transmiterii notificărilor cu privire la

imobile ce intră în sfera de reglementare a legii, atunci când au fost pronunțate

soluții nefavorabile în acțiuni având ca obiect astfel de bunuri.

Pentru aceste considerente (care vin

să suplinească, în parte, argumentele instanțelor fondului), urmează să se

constate caracterul neîntemeiat al criticilor formulate.

În condițiile în care nu s-a făcut

dovada incidenței la speță a dispozițiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, rezultă că transmiterea notificării la 16 februarie 2006, s-a realizat

într-adevăr, cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1), astfel

încât criticile de nelegalitate nu pot fi primite.

În consecință, recursul declarat va

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul I.I.M. împotriva deciziei nr. 315 din 20 iunie 2007 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie

2008.