ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5858/2008

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 30 mai 2006, reclamantul I.M. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Titu anularea dispoziției nr. 13 din 16 februarie 2006 emisă de aceasta. În motivarea contestației, reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 13 din 16 februarie 2006 a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a unor bunuri deținute de bunica sa (și anume un teren intravilan de 25 ha, 5000 mp teren reprezentând curtea conacului ce constituia locuința familiei, gard din lemn de circa 300 ml, două porți duble, 4 căruțe pentru boi, șaretă, o mașină de tocat sfeclă, 2 pluguri cu o brazdă, o grapă de fier, un cultivator, 6 fiare plug pentru tractor, 5 fiare plug mic, o batoză mică, 2 tractoare „FORDSON” și un tractor „CATERPILAR”), întrucât aceste bunuri au fost luate fără drept prin Decretul nr. 187/1945 și nr. 83/1949.

Pârâta a formulat întâmpinare în care arată că notificarea formulată este tardivă și că bunurile solicitate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 și a invocat excepția autorității lucrului judecat (în raport de sentința civilă nr. 494/2005 a Tribunalului Dâmbovița).

Prin sentința civilă nr. 1648 din 15 decembrie 2006 Tribunalul Dâmbovița a respins excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea, cu motivarea că termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării a fost depășit, în condițiile în care contestatorul a depus notificare la 16 februarie 2006, iar termenul limită până la care se putea depune a fost 14 februarie 2002. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, aceasta a fost respinsă cu motivarea că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ., întrucât în hotărârile în baza cărora s-a susținut această excepție pârâta nu a avut calitate de parte și nu există identitate de obiect între cele două cereri ce au întemeiat procesele în discuție.

Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că în mod greșit i s-a respins cererea cu motivarea că nu a fost făcută în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, precum și excepția autorității de lucru judecat, soluția pronunțată încălcând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a normelor de aplicare. În raport de decizia nr. 1411/2005, a Curții de Ploiești, s-a susținut, notificarea nr. 13 din 16 februarie 2006 este depusă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, atunci când persoanei îndreptățite i s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1), curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a respectivei hotărâri.

Or, în cauza de față, data rămânerii definitive și irevocabile a deciziei civile nr. 1411/2005 este data de la care curge termenul pentru depunerea notificării. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 315 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești. S-a reținut în considerentele deciziei că prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 impun persoanei îndreptățite să transmită notificarea, în vederea valorificării drepturilor recunoscute de acest act normativ, înăuntrul unui anumit termen (inițial, de 6 luni, prelungit ulterior de 2 ori, cu câte 3 luni) care s-a împlinit la 14 februarie 2002. Potrivit dispozițiilor legale, nerespectarea termenului de transmitere a notificării este sancționată cu pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a apreciat că nu poate fi primită susținerea reclamantului în sensul că momentul de la care ar curge termenul de depunere a notificării ar fi cel al rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 1411 din 14 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, având în vedere că acesta nu se regăsește în situația reglementată de art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul litigiului nu l-a reprezentat anularea actelor de înstrăinare (astfel cum rezultă din art. 45). În plus, decizia menționată nu conține soluția de respingere a pretențiilor reclamantului, având în vedere că prin aceasta a fost admisă acțiunea, fiind obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 845 milioane lei, reprezentând contravaloarea casei, pentru a influența asupra momentului de transmitere a notificării.

Referitor la terenul intravilan, s-a constatat că acesta nu intra oricum sub incidența Legii nr. 10/2001, întrucât situația sa juridică a fost reglementată de legile fondului funciar (fiind emise asupra acestuia titluri de proprietate). Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), ajungând la consecința eronată că notificarea a fost tardiv formulată. În felul acesta, au fost nesocotite prevederile exprese ale art. 46 alin. (3) din actul normativ menționat, potrivit cărora, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii.

Considerentul instanței de apel potrivit căruia prin respectiva hotărâre nu a fost respinsă acțiunea în revendicare (fiind, de fapt, obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea casei) este eronat, având în vedere că rezultă implicit, caracterul nefavorabil al soluției privind terenul (care nu a fost restituit în natură și nici nu s-au acordat despăgubiri). - Instanța a adăugat în mod nepermis dispozițiilor legale, atunci când a apreciat că transmiterea notificării în condițiile art. 46 alin. (3) depinde de anularea actelor de înstrăinare conform art. 45 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a apreciat eronat că pentru terenul asupra căruia s-au aflat construcțiile ar fi fost emis titlu de proprietate conform legilor fondului funciar, întrucât în realitate, acesta nu a făcut obiect al reconstituirii.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că în mod corect instanțele au apreciat asupra depășirii termenului legal înăuntrul căruia putea fi transmisă notificare și că recurentului i-a fost reconstituită suprafața de teren în limita maximă de 50 ha, reglementată de legile fondului funciar. Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Apreciind că transmiterea notificării de către reclamant la 6 februarie 2006 s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și că aceasta este de natură să atragă decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în condițiile legii speciale [art. 21 alin. (5)], instanțele fondului au făcut o corectă aplicare a normelor de drept material la situația de fapt relevată de probe.

Susținerea recurentului conform căreia termenul de trimitere a notificării trebuia determinat conform art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (respectiv, de la rămânerea irevocabilă a deciziei nr. 1411 din 14 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești), nu poate fi primită. Potrivit deciziei menționate, a fost validată (prin respingerea recursului), soluția conținută în decizia instanței de apel (respectiv, decizia nr. 1496 din 10 mai 2004 a Curții de Apel Ploiești), prin care, evocându-se fondul, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului I.M. și obligat Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească acestuia suma de 843.130.000 lei (reprezentând contravaloarea casei și a anexelor). Totodată, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea privind restituirea unor bunuri mobile și ca neîntemeiată, acțiunea în revendicarea terenului.

Cu privire la pretenția reclamantului asupra terenului, considerentele care au justificat soluția de respingere face referire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de 50 ha, în condițiile art. 3 din Legea 1/2000, cu referire la art. 9 din Legea nr. 18/1991. Rezultă că motivul determinant al respingerii acțiunii privitoare la teren a constat în aceea că reclamantul își valorificase deja dreptul, până la limita maximă admisă, în procedura specială a legilor fondului funciar.

Or, pentru a fi aplicabilă dispoziția art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 invocată de către reclamantul-recurent (ca fiind de natură să deplaseze momentul de la carte începe să curgă termenul de transmitere a notificării) este necesar ca „persoanei îndreptățite să i se fi respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului”, situație în care termenul reglementat de art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii. Ca atare, trebuie să fie vorba de un imobil care să cadă în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, domeniul acesteia excluzându-l pe cel de aplicație a legilor fondului funciar (conform art. 8). Recurentul însuși a menționat că suprafața de teren ce a constituit obiect al notificării a fost inclusă în terenul reconstituit deja, obiecțiile sale purtând asupra amplasamentului imobilului.

În consecință, se constată că hotărârea care s-a pronunțat asupra acțiunii în revendicare a reclamantului nu poate marca momentul de la care să înceapă a curge termenul de comunicare a notificării. Aceasta întrucât, pe de o parte, hotărârea constată cu efecte declarative, că dreptul de proprietate al reclamantului s-a realizat, prin valorificarea lui în cadrul normativ existent, în limita maximă admisă de lege. Pe de altă parte, art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 recunoaște posibilitatea transmiterii notificărilor cu privire la imobile ce intră în sfera de reglementare a legii, atunci când au fost pronunțate soluții nefavorabile în acțiuni având ca obiect astfel de bunuri. Pentru aceste considerente (care vin să suplinească, în parte, argumentele instanțelor fondului), urmează să se constate caracterul neîntemeiat al criticilor formulate.

În condițiile în care nu s-a făcut dovada incidenței la speță a dispozițiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că transmiterea notificării la 16 februarie 2006, s-a realizat într-adevăr, cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1), astfel încât criticile de nelegalitate nu pot fi primite. În consecință, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.I.M. împotriva deciziei nr. 315 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2008.