ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4461/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 2514/120/2008, reclamantele D.I. și F.M.V. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Braniștea, Primăria Titu și Prefectura județului Dâmbovița solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestora de a emite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare terenului și construcțiilor ce au aparținut autorului lor A.G., situate în Titu Gară. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, prin notificarea nr. 69 din 05 noiembrie 2001 transmisă Prefecturii Dâmbovița, au solicitat restituirea prin echivalent a imobilelor preluate abuziv autorului lor, situate pe raza comunei Braniștea, sat Dâmbovicioara - Titu, însă această instituție a înaintat notificarea spre soluționare Primăriei comunei Braniștea.

Au învederat reclamantele că aceasta din urmă a emis adresa nr. 442 din 28 iulie 2006, de respingere a cererii, cu motivarea că bunurile au figurat pe raza orașului Titu, cu toate că imobilele se aflau și se găsesc pe raza comunei Braniștea, iar la 05 septembrie 2006 au cerut explicații Prefecturii Dâmbovița și aceasta prin răspunsul nr. 7498 din 14 septembrie 2006, le-a comunicat că este criticabilă dispoziția Primăriei Braniștea, deoarece nu s-a analizat fondul notificării. În continuare, reclamantele au precizat că, printr-o adresă ulterioară, cu nr. 1652 din 23 aprilie 2007, Prefectura le-a comunicat că notificarea a fost soluționată prin dispoziția nr. 442/2006, fără a ține seama de răspunsul anterior, iar Primăria Orașului Titu le-a înștiințat prin adresa 10650 din 09 octombrie 2007, că a retransmis notificarea Primăriei Braniștea, pentru că bunul nu a intrat niciodată în patrimoniul Orașului Titu.

S-a concluzionat de către reclamante că nici până în prezent nu s-a emis vreo decizie/dispoziție motivată de către autoritatea competentă, deși termenul legal în care există obligația de soluționare a notificării a fost de mult depășit, situație în care s-a impus formularea prezentei acțiuni. Prin Sentința civilă nr. 682 din 12 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița a fost admisă contestația și s-a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la plata despăgubirilor pentru suprafața de 1 ha și 6.556 mp, teren situat pe raza comunei Braniștea, respectiv a orașului Titu, județul Dâmbovița, estimat prin raportul de expertiză la 390.390 RON.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel Primăria Braniștea - prin primar, arătând că sentința este nelegală, deoarece bunurile care au fost preluate abuziv au aparținut orașului Titu și au intrat în patrimoniul acestei unități administrativ-teritoriale, situație ce rezultă din certificatele nr. 86401 din 16 aprilie 1991 și nr. 699 din 27 februarie 1998 emise de Arhivele Naționale în care se menționează foarte clar că imobilul Conacul A.G. era situat în Titu Gară, actualmente oraș Titu, județ Dâmbovița. La data de 4 iunie 2009, Primăria Titu a formulat apel incident împotriva aceleiași sentințe, învederând faptul că instanța de fond, fără a ține cont de ceea ce reclamantele au solicitat și de actele depuse la dosarul cauzei, a decis că acestea sunt îndreptățite la plata despăgubirilor pentru suprafața de 1 ha și 6.556 mp, teren situat pe raza comunei Braniștea, respectiv a orașului Titu, județ Dâmbovița, estimat prin raportul de expertiză la 390.390 RON.

La termenul de judecată din 9 decembrie 2009, instanța de apel din oficiu a pus în discuția părților un motiv de nulitate de ordine publică, respectiv soluționarea cauzei pe fond în lipsa unei părți care nu a fost citată - Primăria Titu - prin primar.

Drept urmare, prin Decizia nr. 229 din 9 decembrie 2009 Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița, reținând că instanța de fond, în ședința publică din 16 octombrie 2008, a luat act de susținerea apărătorului reclamantelor, în sensul că solicită să se judece cu comuna Braniștea - prin primar, potrivit art. 26 din Legea 215/2001 a Administrației Publice Locale și a stabilit a fi conceptată și citată în cauză, în calitate de pârâtă, doar comuna Braniștea - prin primar, însă ulterior acestei ședințe de judecată, nu s-a mai dispus citarea Primăriei Titu - prin primar (deși nu se renunțase la judecată cu privire la aceasta), astfel că hotărârea a fost pronunțată doar în contradictoriu cu comuna Braniștea - prin primar.

În al doilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 2514.2/120/2008; având în vedere că la data de 20 noiembrie 2009 a decedat reclamanta F.M.V., la termenul de judecată din 11 februarie 2010 s-a dispus introducerea în cauză a moștenitoarei acesteia, anume F.A.J.M. Prin Sentința civilă nr. 1774 din 18 octombrie 2010, a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în rejudecare s-a admis cererea, s-a dispus anularea dispoziției nr. 449 din 22 iulie 2006 emisă de Comuna Braniștea - prin primar, s-a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri bănești pentru imobilele teren în suprafață de 1,6556 ha, situat pe raza localității Braniștea și construcții (în prezent demolate), astfel cum au fost specificate în raportul de expertiză și s-a dispus trimiterea dosarului la Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor București, în vederea acordării măsurilor reparatorii.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele D.I. și F.A.J.M., precum și pârâtul Orașul Titu, fiecare dintre părți formulând critici de nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 77 din 16 martie 2011 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat, apelul formulat de reclamantele D.I. și F.A.J.M.; prin aceeași decizie a fost admis apelul formulat de pârâtul Orașul Titu împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte acțiunea, s-a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri bănești pentru imobilele teren în suprafață de 1 ha identificat conform raportului de expertiză E.A., pct. 1 și schița de plan anexă, ca și pentru construcțiile identificate conform raportului de expertiză G.M.

- punctul "în satul Dâmbovicioara" situate în prezent pe raza comunei Braniștea. A fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu Orașul Titu în ceea ce privește terenul în suprafață de 6.556 mp și construcțiile edificate pe acesta, identificate conform raportului de expertiză G.M. - punctul "Gara Titu" și au fost menținute în rest dispozițiile sentinței. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, prevalându-se pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 2143 din 23 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, admițând recursul reclamantelor a casat decizia Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele ce rezultă din cuprinsul deciziei.

Prin Decizia civilă nr. 90 din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pronunțată în rejudecare, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamante, a fost admis apelul formulat de pârâtul Orașul Titu prin primar, sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii reclamantelor, astfel: s-a constatat că acestea sunt persoane îndreptățite la despăgubiri bănești pentru imobilele-teren în suprafață de 1 ha (conform expertizei E.A. pct. 1 și schițele anexă) și construcțiile identificate de expert G.M., situate în pct. "Dâmbovicioara", aflate în prezent pe raza comunei Braniștea; s-a respins acțiunea față de Orașul Titu cu privire la terenul de 6.556 mp și construcțiile de pe acesta, conform expertizei G.M., pct. "Gară Titu"; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin cereri distincte, împotriva aceste decizii, ambele reclamante au formulat recurs la data de 13 februarie 2013 - data poștei, conform mențiunilor de pe plicul de expediere a cererilor de la dosar recurs, recursul fiind întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. Prin memoriul de recurs, recurenta reclamantă D.I. formulează prin apărătorul său (care a semnat și recursul motivat în numele ambelor recurente), cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac, în baza prevederilor art. 103 C. proc. civ., motivat de împrejurarea că apărătorul său, la al cărui sediu a avut domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, s-a aflat în concediu medical și nu și-a putut primi corespondența.

Având în vedere că recurentele reclamante sunt într-un litisconsorțiu procesual activ necesar (coparticipare procesuală activă forțată) decurgând din starea de coproprietate în legătură cu care au formulat pretențiile deduse judecății în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a autorului lor comun, Înalta Curte va analiza cererea de repunere în termenul de recurs cu referire la ambele recurente, chiar dacă această cerere este inserată în mod expres doar în memoriul de recurs al reclamantei D.I.; de altfel, criticile formulate de avocat în numele ambelor recurente prin cele două cereri distincte sunt identice, astfel că, în cauză urmează a se considera ca fiind declarat un unic recurs de către reclamantele pricinii.

Prioritar prezentării criticilor susținute prin motivele de recurs, Înalta Curte va analiza cerința respectării termenului de formulare a recursului, termenul legal, imperativ și absolut, precedată însă de cererea de repunere în termenul de recurs, formulată de recurente în temeiul prevederilor art. 103 C. proc. civ. Termenul de declarare a căii de atac este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, astfel cum este prevăzut de art. 301 C. proc. civ., iar nerespectarea acestei cerințe de formă pentru promovarea recursului, atrage respingerea acestuia ca tardiv declarat, întrucât operează decăderea părții din termen, așadar pierderea dreptului procesual în discuție. Sancțiunea decăderii poate fi evitată în condițiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedește că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal, printr-o împrejurare mai presus de voința ei, sens în care dispune art. 103 alin. (1) C. proc.

civ. O atare cerere de repunere în termenul de recurs va trebui formulată, la rândul său, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, cerere în cuprinsul căreia vor trebui arătate și motivele împiedicării, astfel cum prevede art. 103 alin. (2) C. proc. civ. Pentru justificarea cererii formulate de recurente în temeiul art. 103 C. proc.

civ., acestea au susținut că nerespectarea termenului de recurs a fost determinată de imposibilitatea primirii corespondenței de către apărător în perioada 1 decembrie 2012 - 31 ianuarie 2013, interval în care acesta s-a aflat în concediu medical și la sediul căruia au avut domiciliul ales pentru primirea comunicărilor procedurale; cererea de repunere în termen a fost formulată cu respectarea celor 15 zile de la încetarea pretinsei stări de împiedicare, respectiv la 13 februarie 2013. Analizând temeinicia cererii de repunere în termenul de formulare a recursului, Înalta Curte constată că recurentele reclamante în apel au avut domiciliul ales la apărătorul lor, astfel cum acestea susțin, cum de altfel, rezultă din cererea de apel de la dosar apel.

Termenele procedurale curg împotriva părților iar nu împotriva apărătorilor ori a mandatarilor lor legali ori convenționali; în situația în care fie apărătorul, fie un alt mandatar este împuternicit și cu primirea actelor de procedură, comunicarea efectuată față de aceștia este aptă să declanșeze curgerea termenului împotriva părții înseși; în plus, în cauza de față, reclamantele au indicat domiciliul ales (instituție procesuală ce poate funcționa și în afara unui mandat) la apărătorul lor prin cererea de declarare a apelului, potrivit art. 93 C. proc.

civ., astfel încât comunicarea efectuată de instanța de apel la data de 28 decembrie 2012 la această adresă de corespondență, potrivit dovezilor de la dosarul curții de apel, are efectul declanșării curgerii termenului de recurs împotriva reclamantelor; în raport de această dată, termenul s-a împlinit la data de 13 ianuarie 2013 care, zi nelucrătoare fiind (duminica), a fost prorogat până la sfârșitul primei zile lucrătoare consecutive, deci, 14 ianuarie 2013, potrivit art. 101 alin. (5) C. proc. civ.

În ce privește motivul susținut cu privire la imposibilitatea respectării termenului de recurs, Înalta Curte apreciază că împrejurarea existenței unui concediu medical al persoanei la care reclamantele și-au indicat domiciliul ales, nu se circumscrie noțiunii de forță majoră pentru a justifica cererea de repunere în termenul de recurs, întrucât ea nu constituie o împrejurare mai presus de voința acesteia obiectivă și invincibilă; astfel, se constată că încă de la etapa dezbaterii apelului la termenul din 11 decembrie 2012, reclamantele au formulat cerere scrisă de judecată în lipsă "deoarece apărătorul acestora se află în concediu de maternitate"; așadar, împrejurarea concediului medical al apărătorului la care acestea și-au indicat domiciliul ales era cunoscută reclamantelor încă din etapa procesuală anterioară și, chiar insuficientă fiind pentru a justifica o cerere de repunere în termen, ea nu a survenit între momentul comunicării deciziei recurate și cel al împlinirii termenului legal de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recurentele reclamante nu au fost suficient de diligente pentru conservarea drepturilor lor procesuale, acestea neaflându-se într-o situație obiectivă și invincibilă, deci, de forță majoră, întrucât puteau să indice instanței de apel fie schimbarea adresei domiciliului ales la o altă persoană care să le recepționeze corespondența, fie să solicite în timp util (înainte de dezbaterea pe fond a apelurilor) și cu respectarea dispozițiilor art. 98 C. proc. civ., comunicarea deciziei la adresa propriului lor domiciliu.

Pe de altă parte, aceeași împrejurare a concediului medical al persoanei la care reclamantele și-au indicat domiciliul ales (apărător al acestora) nu este de natură a justifica cererea de repunere în termen nici în ipoteza în care "împrejurarea mai presus de voința sa" ar fi apreciată în legătură directă cu aceasta, întrucât concediul medical de maternitate nu este un eveniment care să facă insurmontabilă posibilitatea de a comunica părților să procedeze ele însele la declararea recursului în termenul legal ori să își angajeze un alt apărător. Față de toate aceste considerente, urmează a se respinge ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de declarare a recursului și, pe cale de consecință, recursul va fi respins ca tardiv formulat, în temeiul art. 103 C. proc.

civ., nemaifiind necesară și evocarea criticilor susținute de recurente prin motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de formulare a recursului. Respinge, ca tardiv declarat, recursul promovat de reclamantele D.I. și F.A.J.M. împotriva Deciziei nr. 90 din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2013. Procesat de GGC - GV