ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4461/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4461/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dâmbovița sub nr. 2514/120/2008, reclamantele D.I. și F.M.V. au

chemat în judecată pe pârâții Primăria Braniștea, Primăria Titu și Prefectura

județului Dâmbovița solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să

dispună obligarea acestora de a emite o ofertă de restituire prin echivalent,

corespunzătoare terenului și construcțiilor ce au aparținut autorului lor A.G.,

situate în Titu Gară.

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că, prin notificarea nr. 69 din 05 noiembrie 2001

transmisă Prefecturii Dâmbovița, au solicitat restituirea prin echivalent a

imobilelor preluate abuziv autorului lor, situate pe raza comunei Braniștea,

sat Dâmbovicioara - Titu, însă această instituție a înaintat notificarea spre

soluționare Primăriei comunei Braniștea. Au învederat reclamantele că aceasta

din urmă a emis adresa nr. 442 din 28 iulie 2006, de respingere a cererii, cu

motivarea că bunurile au figurat pe raza orașului Titu, cu toate că imobilele

se aflau și se găsesc pe raza comunei Braniștea, iar la 05 septembrie 2006 au

cerut explicații Prefecturii Dâmbovița și aceasta prin răspunsul nr. 7498 din

14 septembrie 2006, le-a comunicat că este criticabilă dispoziția Primăriei

Braniștea, deoarece nu s-a analizat fondul notificării.

În continuare,

reclamantele au precizat că, printr-o adresă ulterioară, cu nr. 1652 din 23

aprilie 2007, Prefectura le-a comunicat că notificarea a fost soluționată prin

dispoziția nr. 442/2006, fără a ține seama de răspunsul anterior, iar Primăria

Orașului Titu le-a înștiințat prin adresa 10650 din 09 octombrie 2007, că a

retransmis notificarea Primăriei Braniștea, pentru că bunul nu a intrat

niciodată în patrimoniul Orașului Titu.

S-a concluzionat de

către reclamante că nici până în prezent nu s-a emis vreo decizie/dispoziție

motivată de către autoritatea competentă, deși termenul legal în care există

obligația de soluționare a notificării a fost de mult depășit, situație în care

s-a impus formularea prezentei acțiuni.

Prin Sentința civilă

nr. 682 din 12 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița a fost admisă

contestația și s-a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la plata

despăgubirilor pentru suprafața de 1 ha și 6.556 mp, teren situat pe raza

comunei Braniștea, respectiv a orașului Titu, județul Dâmbovița, estimat prin

raportul de expertiză la 390.390 RON.

Împotriva acestei

sentințe, a formulat apel Primăria Braniștea - prin primar, arătând că sentința

este nelegală, deoarece bunurile care au fost preluate abuziv au aparținut

orașului Titu și au intrat în patrimoniul acestei unități

administrativ-teritoriale, situație ce rezultă din certificatele nr. 86401 din

16 aprilie 1991 și nr. 699 din 27 februarie 1998 emise de Arhivele Naționale în

care se menționează foarte clar că imobilul Conacul A.G. era situat în Titu

Gară, actualmente oraș Titu, județ Dâmbovița.

La data de 4 iunie

2009, Primăria Titu a formulat apel incident împotriva aceleiași sentințe,

învederând faptul că instanța de fond, fără a ține cont de ceea ce reclamantele

au solicitat și de actele depuse la dosarul cauzei, a decis că acestea sunt

îndreptățite la plata despăgubirilor pentru suprafața de 1 ha și 6.556 mp,

teren situat pe raza comunei Braniștea, respectiv a orașului Titu, județ

Dâmbovița, estimat prin raportul de expertiză la 390.390 RON.

La termenul de

judecată din 9 decembrie 2009, instanța de apel din oficiu a pus în discuția

părților un motiv de nulitate de ordine publică, respectiv soluționarea cauzei

pe fond în lipsa unei părți care nu a fost citată - Primăria Titu - prin

primar.

Drept urmare, prin

Decizia nr. 229 din 9 decembrie 2009 Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile,

a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

Dâmbovița, reținând că instanța de fond, în ședința publică din 16 octombrie

2008, a luat act de susținerea apărătorului reclamantelor, în sensul că

solicită să se judece cu comuna Braniștea - prin primar, potrivit art. 26 din

Legea 215/2001 a Administrației Publice Locale și a stabilit a fi conceptată și

citată în cauză, în calitate de pârâtă, doar comuna Braniștea - prin primar,

însă ulterior acestei ședințe de judecată, nu s-a mai dispus citarea Primăriei

Titu - prin primar (deși nu se renunțase la judecată cu privire la aceasta),

astfel că hotărârea a fost pronunțată doar în contradictoriu cu comuna Braniștea

- prin primar.

În al doilea ciclu

procesual, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr.

2514.2/120/2008; având în vedere că la data de 20 noiembrie 2009 a decedat

reclamanta F.M.V., la termenul de judecată din 11 februarie 2010 s-a dispus introducerea

în cauză a moștenitoarei acesteia, anume F.A.J.M.

Prin Sentința civilă

nr. 1774 din 18 octombrie 2010, a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în

rejudecare s-a admis cererea, s-a dispus anularea dispoziției nr. 449 din 22

iulie 2006 emisă de Comuna Braniștea - prin primar, s-a constatat că

reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri bănești pentru imobilele teren în

suprafață de 1,6556 ha, situat pe raza localității Braniștea și construcții (în

prezent demolate), astfel cum au fost specificate în raportul de expertiză și

s-a dispus trimiterea dosarului la Autoritatea Națională pentru Stabilirea

Despăgubirilor București, în vederea acordării măsurilor reparatorii.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamantele D.I. și F.A.J.M., precum și pârâtul

Orașul Titu, fiecare dintre părți formulând critici de nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 77 din 16 martie 2011 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat, apelul

formulat de reclamantele D.I. și F.A.J.M.; prin aceeași decizie a fost admis

apelul formulat de pârâtul Orașul Titu împotriva aceleiași sentințe, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte acțiunea, s-a constatat că

reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri bănești pentru imobilele teren în

suprafață de 1 ha identificat conform raportului de expertiză E.A., pct. 1 și

schița de plan anexă, ca și pentru construcțiile identificate conform

raportului de expertiză G.M. - punctul "în satul Dâmbovicioara"

situate în prezent pe raza comunei Braniștea. A fost respinsă acțiunea

formulată în contradictoriu cu Orașul Titu în ceea ce privește terenul în

suprafață de 6.556 mp și construcțiile edificate pe acesta, identificate

conform raportului de expertiză G.M. - punctul "Gara Titu" și au fost

menținute în rest dispozițiile sentinței.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele, prevalându-se pe dispozițiile art. 304

pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 2143 din 23 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, admițând recursul reclamantelor a casat decizia Curții de Apel Ploiești

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele ce

rezultă din cuprinsul deciziei.

Prin Decizia civilă

nr. 90 din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă,

pronunțată în rejudecare, s-a respins ca nefondat apelul formulat de

reclamante, a fost admis apelul formulat de pârâtul Orașul Titu prin primar,

sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a

cererii reclamantelor, astfel: s-a constatat că acestea sunt persoane

îndreptățite la despăgubiri bănești pentru imobilele-teren în suprafață de 1 ha

(conform expertizei E.A. pct. 1 și schițele anexă) și construcțiile

identificate de expert G.M., situate în pct. "Dâmbovicioara", aflate

în prezent pe raza comunei Braniștea; s-a respins acțiunea față de Orașul Titu

cu privire la terenul de 6.556 mp și construcțiile de pe acesta, conform

expertizei G.M., pct. "Gară Titu"; au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Prin cereri

distincte, împotriva aceste decizii, ambele reclamante au formulat recurs la

data de 13 februarie 2013 - data poștei, conform mențiunilor de pe plicul de

expediere a cererilor de la dosar recurs, recursul fiind întemeiat pe motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin memoriul de

recurs, recurenta reclamantă D.I. formulează prin apărătorul său (care a semnat

și recursul motivat în numele ambelor recurente), cerere de repunere în

termenul de declarare a căii de atac, în baza prevederilor art. 103 C. proc.

civ., motivat de împrejurarea că apărătorul său, la al cărui sediu a avut

domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, s-a aflat în concediu

medical și nu și-a putut primi corespondența.

Având în vedere că

recurentele reclamante sunt într-un litisconsorțiu procesual activ necesar

(coparticipare procesuală activă forțată) decurgând din starea de coproprietate

în legătură cu care au formulat pretențiile deduse judecății în temeiul Legii

nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a autorului lor comun, Înalta Curte va

analiza cererea de repunere în termenul de recurs cu referire la ambele

recurente, chiar dacă această cerere este inserată în mod expres doar în

memoriul de recurs al reclamantei D.I.; de altfel, criticile formulate de

avocat în numele ambelor recurente prin cele două cereri distincte sunt

identice, astfel că, în cauză urmează a se considera ca fiind declarat un unic

recurs de către reclamantele pricinii.

Prioritar prezentării

criticilor susținute prin motivele de recurs, Înalta Curte va analiza cerința

respectării termenului de formulare a recursului, termenul legal, imperativ și

absolut, precedată însă de cererea de repunere în termenul de recurs, formulată

de recurente în temeiul prevederilor art. 103 C. proc. civ.

Termenul de declarare

a căii de atac este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, astfel cum

este prevăzut de art. 301 C. proc. civ., iar nerespectarea acestei cerințe de

formă pentru promovarea recursului, atrage respingerea acestuia ca tardiv

declarat, întrucât operează decăderea părții din termen, așadar pierderea

dreptului procesual în discuție.

Sancțiunea decăderii

poate fi evitată în condițiile în care partea împotriva căreia curge termenul

dovedește că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul

legal, printr-o împrejurare mai presus de voința ei, sens în care dispune art.

103 alin. (1) C. proc. civ.

O atare cerere de

repunere în termenul de recurs va trebui formulată, la rândul său, în termen de

15 zile de la încetarea împiedicării, cerere în cuprinsul căreia vor trebui

arătate și motivele împiedicării, astfel cum prevede art. 103 alin. (2) C.

proc. civ.

Pentru justificarea

cererii formulate de recurente în temeiul art. 103 C. proc. civ., acestea au

susținut că nerespectarea termenului de recurs a fost determinată de

imposibilitatea primirii corespondenței de către apărător în perioada 1

decembrie 2012 - 31 ianuarie 2013, interval în care acesta s-a aflat în

concediu medical și la sediul căruia au avut domiciliul ales pentru primirea

comunicărilor procedurale; cererea de repunere în termen a fost formulată cu

respectarea celor 15 zile de la încetarea pretinsei stări de împiedicare,

respectiv la 13 februarie 2013.

Analizând temeinicia

cererii de repunere în termenul de formulare a recursului, Înalta Curte

constată că recurentele reclamante în apel au avut domiciliul ales la

apărătorul lor, astfel cum acestea susțin, cum de altfel, rezultă din cererea

de apel de la dosar apel.

Termenele procedurale

curg împotriva părților iar nu împotriva apărătorilor ori a mandatarilor lor

legali ori convenționali; în situația în care fie apărătorul, fie un alt

mandatar este împuternicit și cu primirea actelor de procedură, comunicarea

efectuată față de aceștia este aptă să declanșeze curgerea termenului împotriva

părții înseși; în plus, în cauza de față, reclamantele au indicat domiciliul

ales (instituție procesuală ce poate funcționa și în afara unui mandat) la

apărătorul lor prin cererea de declarare a apelului, potrivit art. 93 C. proc.

civ., astfel încât comunicarea efectuată de instanța de apel la data de 28

decembrie 2012 la această adresă de corespondență, potrivit dovezilor de la

dosarul curții de apel, are efectul declanșării curgerii termenului de recurs

împotriva reclamantelor; în raport de această dată, termenul s-a împlinit la

data de 13 ianuarie 2013 care, zi nelucrătoare fiind (duminica), a fost

prorogat până la sfârșitul primei zile lucrătoare consecutive, deci, 14

ianuarie 2013, potrivit art. 101 alin. (5) C. proc. civ.

În ce privește

motivul susținut cu privire la imposibilitatea respectării termenului de

recurs, Înalta Curte apreciază că împrejurarea existenței unui concediu medical

al persoanei la care reclamantele și-au indicat domiciliul ales, nu se circumscrie

noțiunii de forță majoră pentru a justifica cererea de repunere în termenul de

recurs, întrucât ea nu constituie o împrejurare mai presus de voința acesteia

obiectivă și invincibilă; astfel, se constată că încă de la etapa dezbaterii

apelului la termenul din 11 decembrie 2012, reclamantele au formulat cerere

scrisă de judecată în lipsă "deoarece apărătorul acestora se află în

concediu de maternitate"; așadar, împrejurarea concediului medical al

apărătorului la care acestea și-au indicat domiciliul ales era cunoscută

reclamantelor încă din etapa procesuală anterioară și, chiar insuficientă fiind

pentru a justifica o cerere de repunere în termen, ea nu a survenit între

momentul comunicării deciziei recurate și cel al împlinirii termenului legal de

recurs.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază că recurentele reclamante nu au fost suficient de diligente

pentru conservarea drepturilor lor procesuale, acestea neaflându-se într-o

situație obiectivă și invincibilă, deci, de forță majoră, întrucât puteau să indice

instanței de apel fie schimbarea adresei domiciliului ales la o altă persoană

care să le recepționeze corespondența, fie să solicite în timp util (înainte de

dezbaterea pe fond a apelurilor) și cu respectarea dispozițiilor art. 98 C.

proc. civ., comunicarea deciziei la adresa propriului lor domiciliu.

Pe de altă parte,

aceeași împrejurare a concediului medical al persoanei la care reclamantele

și-au indicat domiciliul ales (apărător al acestora) nu este de natură a

justifica cererea de repunere în termen nici în ipoteza în care

"împrejurarea mai presus de voința sa" ar fi apreciată în legătură

directă cu aceasta, întrucât concediul medical de maternitate nu este un

eveniment care să facă insurmontabilă posibilitatea de a comunica părților să

procedeze ele însele la declararea recursului în termenul legal ori să își

angajeze un alt apărător.

Față de toate aceste

considerente, urmează a se respinge ca neîntemeiată cererea de repunere în

termenul de declarare a recursului și, pe cale de consecință, recursul va fi

respins ca tardiv formulat, în temeiul art. 103 C. proc. civ., nemaifiind

necesară și evocarea criticilor susținute de recurente prin motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de formulare a recursului.

Respinge, ca tardiv

declarat, recursul promovat de reclamantele D.I. și F.A.J.M. împotriva Deciziei

nr. 90 din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 octombrie 2013.

Procesat de GGC - GV