ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1814/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14 iulie 2008, reclamantul R.C.D. a solicitat, în contradictoriu cu Prefectura Cluj, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin M.F.P. ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata către reclamant, a contravalorii suprafeței de teren de 303 mp., situat în Cluj-Napoca, str. Dostoievski (fosta Plugarilor), calculată în funcție de valoarea de piață a acesteia. Reclamantul a arătat că este moștenitorul legal al foștilor proprietari tabulari ai suprafeței totale de teren de 591 mp. situată administrativ în Cluj-Napoca str. Plugarilor (azi, str. Dostoievski).

Că, parcela de teren a fost expropriată de Statul Roman în baza Decretului nr. 213 din 19 octombrie 1984, în vederea construirii de blocuri, și a fost apoi transcrisă în C.F. Prin sentința civilă nr. 1407/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeței de 288 m.p. rămasă liberă, neocupată de construcții definitive, din totalul suprafeței de 591 m.p. ce i-a fost expropriată. Dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren a fost ulterior intabulat în cartea funciară, în baza deciziei civile nr. 1383/A/2004 a Curții de Apel Cluj. Cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului suprafeței de teren de 303 m.p., a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului Cluj, prin care s-a dispus restituirea prin echivalent bănesc a acesteia.

A arătat că deși această hotărâre este definitivă și a făcut numeroase demersuri atât la Primăria Cluj-Napoca cât și la Prefectura județului Cluj, în vederea întocmirii documentației aferente și perfectarea tuturor formalităților legale pentru a i se restitui efectiv sumele de bani la care are dreptul, nu a obținut soluționarea problemei. Prin sentința civilă nr. 216 din 9 aprilie 2009, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea, a obligat pârâții Statul Român prin M.F.P. și Comisia Centrală la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 303 mp, situat în Cluj-Napoca, str. Dostoievski. Împotriva sentinței au declarat apel Statul Român prin M.F.P.

și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar prin decizia civilă nr. 302/ A din 6 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, apelurile au fost admise, anulată hotărârea atacată și fixat termen pentru rejudecarea fondului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că judecata cauzei de către tribunal s-a făcut cu încălcarea dreptului de apărare al Comisiei Centrale, căreia nu i s-a comunicat copia cererii de chemare în judecată, așa încât, prin raportare la dispozițiile art. 105 C. proc. civ., vătămarea procesuală nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii. Totodată, în cauză a fost întocmită o expertiză, despre a cărei efectuare Statul Român prin M.F.P. a arătat că nu i-a fost adusă la cunoștință, prin citarea acestuia, iar această apărare nu a fost analizată de către instanță.

Hotărârea instanței de apel a rămas irevocabilă, ca urmare a constatării nulității recursului, conform deciziei civile nr. 3421 din 2 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Reluând judecata pe fond a cauzei, Curtea de Apel Cluj a pronunțat decizia civilă nr. 183/ A din 18 martie 2011, prin care a respins excepțiile prematurității promovării acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A stabilit că reclamantul este persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în cuantum de 450.000 lei, pentru imobilul teren în suprafață de 303 mp situat în Cluj-Napoca, str. General Traian Moșoiu, evidențiat în C.F.

A respins acțiunea reclamantului cu privire la obligarea la despăgubiri bănești. A fost obligată Comisia Centrală la plata sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, pe aspectul prematurității promovării acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor că, din anul 2001, când a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului Cluj, prin care s-a dispus validarea anexei pentru acordarea de despăgubiri și până în prezent, nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale.

Reclamantul ar trebui să urmeze, după prezenta procedură judiciară, o nouă procedură administrativă în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform regulilor stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu posibilitatea de a urma o nouă procedură judiciară, dacă reclamantul ar fi nemulțumit de modul de soluționare a dosarului de către această comisie. Cum însă F.P. nu era funcțional la data introducerii acțiunii, rezultă că reclamantul ar fi fost în imposibilitate să își valorifice dreptul subiectiv, întrucât se găsea într-o stare de incertitudine cu privire la dreptul său, care tindea să devină iluzoriu și lipsit de conținut. Deși în cauză despăgubirile provin din aplicarea legilor fondului funciar, raționamentul este pe deplin valabil și în prezentul dosar, deoarece acordarea despăgubirilor se face tot potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, prin decizia nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Aplicând prin similitudine, soluționarea pe fond a cererii reclamantului presupune, în spiritul acestei decizii, și stabilirea despăgubirilor, aceasta și pentru evitarea unui nou proces, care la rândul lui, ar duce la o durată nerezonabilă a soluționării cererii.

De aceea, acțiunea nu este prematur introdusă, iar pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are calitate procesuală pasivă. Aceleași motive fac să fie primită acțiunea pe fond, întrucât din anul 2001, când a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului Cluj, prin care s-a dispus validarea anexei, vizând acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 303 mp și până în prezent, nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale. Or, a trimite reclamantul să urmeze procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 ar însemna prelungirea nepermisă a termenului în care reclamantul și-ar vedea materializate despăgubirile.

S-a reținut și că în cauză a apărut, prin succesiunea în timp a faptelor, o situație aparte, întrucât, dacă la data introducerii acțiunii F.P. nu era funcțional, ceea ce îl îndreptățea pe reclamant să formuleze o acțiune de natura celei de față, între timp acesta a devenit funcțional, fiind listat la Bursa de Valori București (din data de 25 ianuarie 2011). Deși aceasta ar face obligatorie procedura prealabilă, potrivit Titlul VII din Legea nr. 247/2005, adoptarea unei asemenea soluții la speță, ar însemna să i se impună reclamantului o situație care ar fi din nou împovărătoare. În consecință, s-a procedat la admiterea acțiunii, ținând seama totodată, de faptul că între timp F.P. a devenit funcțional.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, de pârâții Statul Român prin M.F.P. și Comisia Centrală pentru Despăgubiri. 1. Reclamantul a susținut nelegalitatea soluției întrucât a respins, fără nicio motivare, cererea de acordare a despăgubirilor bănești, stabilind doar calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, deși nu a fost învestită cu un astfel de petit, întrucât calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc i-a fost recunoscută prin Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului Cluj. Deși a invocat decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel nu s-a pronunțat pe fondul cererii, respectiv obligarea la plata despăgubirilor bănești, respingând cererea în mod nejustificat.

În drept, au fost invocate, de o manieră generică, dispozițiile art. 304 și 312 C. proc. civ. 2. Statul Român prin M.F.P. a criticat decizia arătând că, deși instanța a reținut în mod expres care sunt dispozițiile legale pentru satisfacerea drepturilor persoanelor îndreptățite la primirea despăgubirilor, respectiv procedura specială instituită prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, exonerează în realitate pe reclamant de obligația de a urma procedura și de a se supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor prevăzute de această lege. Or, soluția legală desprinsă din dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu putea fi decât admiterea excepției invocate de Statul Român prin M.F.P., vizând lipsa calității sale procesuale pasive.

Este de asemenea, nelegală, soluția instanței prin care aceasta a stabilit cuantumul despăgubirilor, sprijinindu-și motivarea pe argumente de oportunitate, nu de legalitate. Modul în care instanța a exercitat controlul judecătoresc depășește competența instanței, aceasta substituindu-se organului administrativ prevăzut de Legea nr. 247/2005, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Instanța a apreciat nelegal că obligația de parcurgere a unei proceduri administrative în etapa de stabilire a despăgubirilor, precum și în aceea de acordare a lor, fiind anevoioasă, nu s-ar mai impune. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

3. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a criticat decizia din apel, arătând că sunt greșite aprecierile instanței, potrivit cărora acțiunea reclamantului nu ar fi prematură, întrucât din anul 2001, când a fost emisă hotărârea comisiei județene de reconstituire a dreptului și până în prezent, nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor. Aceasta, întrucât în temeiul actualei legislații, decizia de acordare a despăgubirilor de către Comisia Centrală se emite în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. În cadrul acestei proceduri, dosarul constituit, cu toată documentația completă, este transmis de către organul abilitat (în speță, Comisia județeană de fond funciar Cluj) Secretariatului Comisiei Centrale, or, până la acest moment nu a fost încă înregistrat la această instituție, un dosar cu numele reclamantului din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că acțiunea formulată este prematură.

- În faza judecății la instanța anterioară, instituția-recurentă a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, arătând că acesta stabilește un cuantum al despăgubirilor care nu respectă standardele internaționale de evaluare. Efectuarea unei plăți presupune un titlu de plată, ceea ce înseamnă parcurgerea procedurilor Titlului VII și în plus, măsura dispusă de instanță, de obligare a Comisiei Centrale la plata sumei de 450.00 lei este nelegală, deoarece plata despăgubirilor bănești se face de A.N.S.D. și nu de către Comisia Centrală. Stabilirea cuantumului sumei de către instanța de fond înseamnă că aceasta își arogă atribuții de legiuitor, depășind limitele cadrului normativ. - Instanța este în confuzie, aplicând prin similitudine, cu trimitere la Hotărârea F. contra României, argumente reținute într-o cauză în care sunt incidente dispozițiile unei legi speciale reparatorii distincte, respectiv Legea nr. 10/2001.

- Prin stabilirea sumei de 450.000 lei, ca urmare a unui raport de evaluare ce nu respectă standardele internaționale, vor fi defavorizate persoanele ale căror despăgubiri vor fi calculate în funcție de aceste standarde, astfel încât instanța a nesocotit principiul egalității de tratament. - Aprecierile instanței de apel în legătură cu funcționarea F.P. sunt confuze, întrucât F.P. nu intervine în valorificarea despăgubirilor decât în măsura în care persoana îndreptățită optează pentru acordarea de acțiuni emise de acest organism. - Obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată este nejustificată în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul reclamantului vizând greșita neacordare a despăgubirilor bănești este nefondat, în condițiile în care instanța a judecat în limitele cadrului normativ, care nu permite stabilirea unei asemenea măsuri reparatorii. Astfel, decizia reține că, deși dreptul la despăgubiri al reclamantului provine din aplicarea legilor fondului funciar, în ce privește valorificarea acestuia, este incident tot Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Aprecierea instanței este corectă având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (3) din Titlul VII, potrivit cărora „despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra tenurilor agricole și celor forestiere … vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege”.

Or, potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 (Titlul VII), forma măsurilor reparatorii nu constă în despăgubiri bănești, ci în titluri de despăgubire (convertibile în condițiile art. 18 1 ). Susținerea că instanța nu ar fi judecat în fond acțiunea și că astfel, nu ar fi dat eficiență deciziei în interesul legii nr. XX/2007, este de asemenea, neîntemeiată. Exercitându-și atribuțiile jurisdicționale, instanța a procedat, pe baza expertizei efectuate, la determinarea valorii de circulație a imobilului, stabilind întinderea măsurilor reparatorii. Împrejurarea că natura și conținutul acestor măsuri nu corespund opțiunii reclamantului nu echivalează cu nesoluționarea fondului cererii, ci înseamnă judecarea acesteia în limitele prevăzute de lege.

2. Este de asemenea, nefondat, recursul promovat de Statul Român prin M.F.P., care reproșează instanței de apel că, deși a reținut care sunt dispozițiile legale în temeiul cărora se poate obține valorificarea dreptului, în același timp, a considerat de o manieră contradictorie, că procedura specială a legii nu mai trebuie urmată de către reclamant. Formulând o asemenea critică, recurentul ignoră de fapt, elementele concrete ale pricinii. În speță, reclamantul avea deja un drept de creanță determinabil, anterior învestirii instanței, rezultat din Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului Cluj, care a validat, în temeiul art. 17 din Legea nr. 1/2000, anexa pentru terenuri imposibil de retrocedat (printre care și cel solicitat de reclamant).

Așadar, reclamantul urmase deja procedura prealabilă prevăzută de legea specială în materia fondului funciar, nemaiputându-i-se pretinde, cum greșit susține recurentul, urmarea unei alte proceduri administrative pentru valorificarea dreptului. Dreptul la despăgubiri al reclamantului a fost stabilit din anul 2001, demersul judiciar al acestuia fiind determinat de faptul că mai bine de 10 ani nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor. Contrar susținerii recurentului, instanța de apel nu este contradictorie atunci când reține incidența Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și în același timp, apreciază că nu este necesară urmarea procedurii acestei legi, dat fiind faptul că, așa cum s-a menționat anterior, procedura prealabilă a fost respectată și epuizată deja de către reclamant în cadrul normativ incident, raportat la regimul juridic al bunului (supus reglementării legii fondului funciar).

Respingându-se acțiunea în despăgubiri bănești care era îndreptată împotriva statului, acestuia implicit i-a fost înlăturată legitimarea procesuală pe latura referitoare la executarea unei asemenea obligații, așa încât critica acestuia vizând lipsa calității procesuale pasive este fără pertinență. Este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia instanța a greșit stabilind cuantumul despăgubirilor, depășindu-și în acest sens, și limitele competenței. În realitate, instanța și-a exercitat atribuțiile jurisdicționale, procedând corect la judecata pe fond a cauzei, în condițiile în care atitudinea culpabilă a autorităților, care au nesocotit orice rezonabilitate a termenelor, a lăsat neexecutat un titlu de creanță, timp îndelungat.

Or, asemenea conduite, generatoare de prejudicii, nu sunt lăsate în afara controlului jurisdicțional, recurentul neputând pretinde că instanța s-ar fi substituit organului administrativ, preluând atribuțiile acestuia de stabilire a despăgubirilor. Demersul judiciar a adus în fața instanței tocmai atitudinea discreționară a organului administrativ și, în virtutea puterii jurisdicționale recunoscute de legiuitor, instanța a rezolvat, în limitele legii, fondul pretențiilor. Ca atare, criticile formulate de recurentul Statul Român sunt nefondate și vor fi respinse ca atare. 3. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aduce judecății în recurs critici nefondate, cu excepția celei privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, susținerea privind prematuritatea acțiunii reclamantului întrucât, în condițiile actualei legislații, numai Comisia Centrală poate emite decizie de acordare a despăgubirilor, nu poate fi primită raportat la considerentele menționate anterior, în legătură cu neexecutarea de către autorități a titlului de creanță pe care reclamantul îl deținea încă din anul 2001. - În ce privește valoarea despăgubirilor, recurenta se limitează la a face o simplă afirmație și anume, că aceasta nu ar corespunde standardelor internaționale, fără să aducă argumente și să demonstreze în ce ar consta nelegalitatea soluției. - De asemenea, susținând că a fost obligată la plata sumei de 450.000 lei, nesocotindu-se astfel, dispoziția legală potrivit căreia plata despăgubirilor bănești se face de către A.N.S.D., recurenta este în eroare asupra conținutului soluției atacate.

Admițând în parte acțiunea, instanța de apel a stabilit că reclamantul este persoană îndreptățită să primească măsuri reparatorii în cuantum de 450.00 lei, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că în valorificarea dreptului de creanță astfel stabilit, vor fi urmate prescripțiile legii speciale. Nu există, potrivit dispozitivului deciziei și considerentelor lămuritoare ale acestuia, soluția de obligare a Comisei Centrale la plata despăgubirilor bănești, așa încât critica pe acest aspect este lipsită de pertinență. - Tot astfel, susținând confuzia instanței de apel, pentru că ar fi aplicat prin similitudine, argumente din cauza F. contra României, deși aceea viza aplicarea unei alte legi speciale (respectiv, Legea nr. 10/2001 și nu legile fondului funciar), recurenta este în realitate, ea însăși în confuzie, asupra raționamentului instanței.

Trimiterea la cauza F. a vizat caracterul nerezonabil al termenului de desfășurare a procedurii prealabile, în dezacord cu exigențele art. 6 din C.E.D.O., ceea ce justifică din partea instanțelor judecata pe fond a cauzelor, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor persoanelor îndreptățite (sens în care a și fost adoptată decizia în interesul legii nr. XX/2007).

Or, în speță situația este similară, iar argumentele de analogie utilizate de instanța de apel sunt corecte, în condițiile în care în procedura prealabilă reclamantul nu a obținut valorificarea efectivă a dreptului, deși acesta îi fusese recunoscut încă din 2001. - Reluând critica referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare ce nu ar respecta standardele internaționale, pârâta arată suplimentar, că astfel ar fi defavorizate persoanele ale căror despăgubiri vor fi calculate cu referire la criteriile menționate, ajungându-se la încălcarea principiului egalității de tratament.

Astfel cum s-a menționat deja, recurenta-pârâtă face o simplă afirmație, nedemonstrând nelegalitatea soluției prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (referitoare la standardele internaționale de evaluare), în condițiile în care expertul a menționat expres că la elaborarea raportului s-au avut în vedere „recomandările standardelor A.N.E.V.A.R., în concordanță cu cele europene și internaționale”. - În ce privește aprecierea instanței de apel în legătură cu funcționarea în prezent a F.P. (ca urmare a listării acestuia la bursă, începând cu 25 ianuarie 2011), considerentul nu este străin, cum se susține, soluției pronunțate, ci vine să justifice de ce nu poate fi primită pretenția de despăgubiri bănești îndreptată împotriva statului.

De altfel, de o manieră contradictorie, recurenta însăși arată că F.P. intervine în valorificarea despăgubirilor atunci când persoana îndreptățită optează pentru acordarea de acțiuni emise de către acest organism. Or, pentru varianta în care opțiunea persoanei îndreptățite este în acest sens (mai ales în condițiile existenței O.U.G. nr. 62/2010, care a suspendat emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani), trebuia verificat într-adevăr, dacă este vorba în prezent despre o despăgubire efectivă, după ce multă vreme, anterior, se statuase asupra nefuncționalității Fondului. - Singura critică întemeiată este cea referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., va obliga pârâta, aflată în culpă procesuală, față de admiterea acțiunii, să plătească cheltuieli de judecată, constând în onorariu de expert. Reținerea culpei procesuale s-a făcut greșit, raportat la datele speței, având în vedere că pârâtei nu i-a fost transmis de către autoritatea administrativă (Prefectura Cluj) dosarul cu propuneri de despăgubiri pe numele reclamantului, pentru ca acesteia să i se reproșeze că nu și-a îndeplinit atribuțiile prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în legătură cu evaluarea și stabilirea despăgubirilor. De aceea, nu se poate susține că această pârâtă a avut culpă în declanșarea procedurii judiciare, pentru a fi obligată să suporte cheltuielile legate de desfășurarea judecății.

Lipsind culpa procesuală lipsește și fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât sub acest aspect, recursul Comisiei Centrale va fi admis și modificată în parte decizia atacată, în sensul exonerării acesteia de la plata cheltuielilor de judecată. Celelalte două recursuri, al reclamantului și al Statului Român, vor fi respinse ca nefondate, pentru considerentele dezvoltate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva deciziei nr. 183/A/2011 din data de 18 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică decizia în parte, în sensul că respinge cererea de obligare a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.C.D. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a județului Cluj împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2012.