ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1814/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1814/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 14 iulie 2008, reclamantul R.C.D. a solicitat, în

contradictoriu cu Prefectura Cluj, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român

prin M.F.P. ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților

la plata către reclamant, a contravalorii suprafeței de teren de 303 mp.,

situat în Cluj-Napoca, str. Dostoievski (fosta Plugarilor), calculată în

funcție de valoarea de piață a acesteia.

Reclamantul a arătat

că este moștenitorul legal al foștilor proprietari tabulari ai suprafeței

totale de teren de 591 mp. situată administrativ în Cluj-Napoca str. Plugarilor

(azi, str. Dostoievski). Că, parcela de teren a fost expropriată de Statul

Roman în baza Decretului nr. 213 din 19 octombrie 1984, în vederea construirii

de blocuri, și a fost apoi transcrisă în C.F.

Prin sentința civilă

nr. 1407/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca reclamantului i s-a recunoscut dreptul

de proprietate asupra suprafeței de 288 m.p. rămasă liberă, neocupată de

construcții definitive, din totalul suprafeței de 591 m.p. ce i-a fost

expropriată. Dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren a fost

ulterior intabulat în cartea funciară, în baza deciziei civile nr. 1383/A/2004

a Curții de Apel Cluj.

Cu privire la

reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului suprafeței de teren de

303 m.p., a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului

Cluj, prin care s-a dispus restituirea prin echivalent bănesc a acesteia.

A arătat că deși

această hotărâre este definitivă și a făcut numeroase demersuri atât la

Primăria Cluj-Napoca cât și la Prefectura județului Cluj, în vederea întocmirii

documentației aferente și perfectarea tuturor formalităților legale pentru a i

se restitui efectiv sumele de bani la care are dreptul, nu a obținut

soluționarea problemei.

Prin sentința civilă

nr. 216 din 9 aprilie 2009, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea, a

obligat pârâții Statul Român prin M.F.P. și Comisia Centrală la plata sumei de

800.000 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în

suprafață de 303 mp, situat în Cluj-Napoca, str. Dostoievski.

Împotriva sentinței

au declarat apel Statul Român prin M.F.P. și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, iar prin decizia civilă nr. 302/ A din 6 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Cluj, apelurile au fost admise, anulată hotărârea atacată și

fixat termen pentru rejudecarea fondului.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că judecata cauzei de către tribunal s-a

făcut cu încălcarea dreptului de apărare al Comisiei Centrale, căreia nu i s-a

comunicat copia cererii de chemare în judecată, așa încât, prin raportare la

dispozițiile art. 105 C. proc. civ., vătămarea procesuală nu poate fi

înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii.

Totodată, în cauză a

fost întocmită o expertiză, despre a cărei efectuare Statul Român prin M.F.P. a

arătat că nu i-a fost adusă la cunoștință, prin citarea acestuia, iar această

apărare nu a fost analizată de către instanță.

Hotărârea instanței

de apel a rămas irevocabilă, ca urmare a constatării nulității recursului,

conform deciziei civile nr. 3421 din 2 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Reluând judecata pe

fond a cauzei, Curtea de Apel Cluj a pronunțat decizia civilă nr. 183/ A din 18

martie 2011, prin care a respins excepțiile prematurității promovării acțiunii

și lipsei calității procesuale pasive invocate de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor. A stabilit că reclamantul este persoană îndreptățită

să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 în cuantum de 450.000 lei, pentru imobilul teren în

suprafață de 303 mp situat în Cluj-Napoca, str. General Traian Moșoiu,

evidențiat în C.F.

A respins acțiunea

reclamantului cu privire la obligarea la despăgubiri bănești.

A fost obligată

Comisia Centrală la plata sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, pe aspectul prematurității promovării

acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor că, din anul 2001, când a fost emisă

Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului Cluj, prin care s-a

dispus validarea anexei pentru acordarea de despăgubiri și până în prezent, nu

a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale.

Reclamantul ar trebui

să urmeze, după prezenta procedură judiciară, o nouă procedură administrativă

în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform regulilor

stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu posibilitatea de a urma o

nouă procedură judiciară, dacă reclamantul ar fi nemulțumit de modul de

soluționare a dosarului de către această comisie.

Cum însă F.P. nu era

funcțional la data introducerii acțiunii, rezultă că reclamantul ar fi fost în

imposibilitate să își valorifice dreptul subiectiv, întrucât se găsea într-o

stare de incertitudine cu privire la dreptul său, care tindea să devină

iluzoriu și lipsit de conținut.

Deși în cauză

despăgubirile provin din aplicarea legilor fondului funciar, raționamentul este

pe deplin valabil și în prezentul dosar, deoarece acordarea despăgubirilor se

face tot potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte,

prin decizia nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul

soluționării unui recurs în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Aplicând prin

similitudine, soluționarea pe fond a cererii reclamantului presupune, în

spiritul acestei decizii, și stabilirea despăgubirilor, aceasta și pentru

evitarea unui nou proces, care la rândul lui, ar duce la o durată nerezonabilă

a soluționării cererii.

De aceea, acțiunea nu

este prematur introdusă, iar pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor are calitate procesuală pasivă.

Aceleași motive fac

să fie primită acțiunea pe fond, întrucât din anul 2001, când a fost emisă

Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului Cluj, prin care s-a

dispus validarea anexei, vizând acordarea de despăgubiri pentru terenul în

suprafață de 303 mp și până în prezent, nu a fost stabilit cuantumul

despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale.

Or, a trimite

reclamantul să urmeze procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

ar însemna prelungirea nepermisă a termenului în care reclamantul și-ar vedea

materializate despăgubirile.

S-a reținut și că în

cauză a apărut, prin succesiunea în timp a faptelor, o situație aparte,

întrucât, dacă la data introducerii acțiunii F.P. nu era funcțional, ceea ce îl

îndreptățea pe reclamant să formuleze o acțiune de natura celei de față, între

timp acesta a devenit funcțional, fiind listat la Bursa de Valori București

(din data de 25 ianuarie 2011).

Deși aceasta ar face

obligatorie procedura prealabilă, potrivit Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

adoptarea unei asemenea soluții la speță, ar însemna să i se impună

reclamantului o situație care ar fi din nou împovărătoare.

În consecință, s-a

procedat la admiterea acțiunii, ținând seama totodată, de faptul că între timp

F.P. a devenit funcțional.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamant, de pârâții Statul Român prin M.F.P. și

Comisia Centrală pentru Despăgubiri.

susținut nelegalitatea soluției întrucât a respins, fără nicio motivare,

cererea de acordare a despăgubirilor bănești, stabilind doar calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, deși nu a fost învestită cu un astfel de

petit, întrucât calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent bănesc i-a fost recunoscută prin Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a

Prefecturii județului Cluj.

Deși a invocat

decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel nu

s-a pronunțat pe fondul cererii, respectiv obligarea la plata despăgubirilor

bănești, respingând cererea în mod nejustificat.

În drept, au fost

invocate, de o manieră generică, dispozițiile art. 304 și 312 C. proc. civ.

M.F.P. a criticat decizia arătând că, deși instanța a reținut în mod expres

care sunt dispozițiile legale pentru satisfacerea drepturilor persoanelor

îndreptățite la primirea despăgubirilor, respectiv procedura specială

instituită prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, exonerează în

realitate pe reclamant de obligația de a urma procedura și de a se supune

dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor prevăzute de această lege.

Or, soluția legală

desprinsă din dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu putea fi

decât admiterea excepției invocate de Statul Român prin M.F.P., vizând lipsa

calității sale procesuale pasive.

Este de asemenea,

nelegală, soluția instanței prin care aceasta a stabilit cuantumul

despăgubirilor, sprijinindu-și motivarea pe argumente de oportunitate, nu de

legalitate.

Modul în care

instanța a exercitat controlul judecătoresc depășește competența instanței,

aceasta substituindu-se organului administrativ prevăzut de Legea nr. 247/2005,

respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța a apreciat

nelegal că obligația de parcurgere a unei proceduri administrative în etapa de

stabilire a despăgubirilor, precum și în aceea de acordare a lor, fiind

anevoioasă, nu s-ar mai impune.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a criticat decizia din apel, arătând

că sunt greșite aprecierile instanței, potrivit cărora acțiunea reclamantului

nu ar fi prematură, întrucât din anul 2001, când a fost emisă hotărârea

comisiei județene de reconstituire a dreptului și până în prezent, nu a fost

stabilit cuantumul despăgubirilor.

Aceasta, întrucât în

temeiul actualei legislații, decizia de acordare a despăgubirilor de către

Comisia Centrală se emite în urma parcurgerii procedurii administrative

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În cadrul acestei

proceduri, dosarul constituit, cu toată documentația completă, este transmis de

către organul abilitat (în speță, Comisia județeană de fond funciar Cluj)

Secretariatului Comisiei Centrale, or, până la acest moment nu a fost încă

înregistrat la această instituție, un dosar cu numele reclamantului din

prezenta cauză, ceea ce înseamnă că acțiunea formulată este prematură.

- În faza judecății

la instanța anterioară, instituția-recurentă a formulat obiecțiuni la raportul

de expertiză, arătând că acesta stabilește un cuantum al despăgubirilor care nu

respectă standardele internaționale de evaluare.

Efectuarea unei plăți

presupune un titlu de plată, ceea ce înseamnă parcurgerea procedurilor Titlului

VII și în plus, măsura dispusă de instanță, de obligare a Comisiei Centrale la

plata sumei de 450.00 lei este nelegală, deoarece plata despăgubirilor bănești

se face de A.N.S.D. și nu de către Comisia Centrală.

Stabilirea

cuantumului sumei de către instanța de fond înseamnă că aceasta își arogă

atribuții de legiuitor, depășind limitele cadrului normativ.

- Instanța este în

confuzie, aplicând prin similitudine, cu trimitere la Hotărârea F. contra

României, argumente reținute într-o cauză în care sunt incidente dispozițiile

unei legi speciale reparatorii distincte, respectiv Legea nr. 10/2001.

- Prin stabilirea

sumei de 450.000 lei, ca urmare a unui raport de evaluare ce nu respectă

standardele internaționale, vor fi defavorizate persoanele ale căror

despăgubiri vor fi calculate în funcție de aceste standarde, astfel încât

instanța a nesocotit principiul egalității de tratament.

- Aprecierile

instanței de apel în legătură cu funcționarea F.P. sunt confuze, întrucât F.P.

nu intervine în valorificarea despăgubirilor decât în măsura în care persoana

îndreptățită optează pentru acordarea de acțiuni emise de acest organism.

- Obligarea Comisiei

Centrale la plata cheltuielilor de judecată este nejustificată în raport de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte constată

următoarele:

reclamantului vizând greșita neacordare a despăgubirilor bănești este nefondat,

în condițiile în care instanța a judecat în limitele cadrului normativ, care nu

permite stabilirea unei asemenea măsuri reparatorii.

Astfel, decizia

reține că, deși dreptul la despăgubiri al reclamantului provine din aplicarea

legilor fondului funciar, în ce privește valorificarea acestuia, este incident

tot Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Aprecierea instanței

este corectă având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (3) din Titlul VII,

potrivit cărora „despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr.

18/1991, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate

asupra tenurilor agricole și celor forestiere … vor urma procedura și se vor supune

dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege”.

Or, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 247/2005 (Titlul VII), forma măsurilor reparatorii nu

constă în despăgubiri bănești, ci în titluri de despăgubire (convertibile în

condițiile art. 18

1

).

Susținerea că

instanța nu ar fi judecat în fond acțiunea și că astfel, nu ar fi dat eficiență

deciziei în interesul legii nr. XX/2007, este de asemenea, neîntemeiată.

Exercitându-și

atribuțiile jurisdicționale, instanța a procedat, pe baza expertizei efectuate,

la determinarea valorii de circulație a imobilului, stabilind întinderea

măsurilor reparatorii.

Împrejurarea că

natura și conținutul acestor măsuri nu corespund opțiunii reclamantului nu

echivalează cu nesoluționarea fondului cererii, ci înseamnă judecarea acesteia

în limitele prevăzute de lege.

nefondat, recursul promovat de Statul Român prin M.F.P., care reproșează

instanței de apel că, deși a reținut care sunt dispozițiile legale în temeiul

cărora se poate obține valorificarea dreptului, în același timp, a considerat

de o manieră contradictorie, că procedura specială a legii nu mai trebuie

urmată de către reclamant.

Formulând o asemenea

critică, recurentul ignoră de fapt, elementele concrete ale pricinii.

În speță, reclamantul

avea deja un drept de creanță determinabil, anterior învestirii instanței,

rezultat din Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului Cluj,

care a validat, în temeiul art. 17 din Legea nr. 1/2000, anexa pentru terenuri

imposibil de retrocedat (printre care și cel solicitat de reclamant).

Așadar, reclamantul

urmase deja procedura prealabilă prevăzută de legea specială în materia

fondului funciar, nemaiputându-i-se pretinde, cum greșit susține recurentul,

urmarea unei alte proceduri administrative pentru valorificarea dreptului.

Dreptul la

despăgubiri al reclamantului a fost stabilit din anul 2001, demersul judiciar

al acestuia fiind determinat de faptul că mai bine de 10 ani nu a fost stabilit

cuantumul despăgubirilor.

Contrar susținerii

recurentului, instanța de apel nu este contradictorie atunci când reține

incidența Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și în același timp, apreciază că

nu este necesară urmarea procedurii acestei legi, dat fiind faptul că, așa cum

s-a menționat anterior, procedura prealabilă a fost respectată și epuizată deja

de către reclamant în cadrul normativ incident, raportat la regimul juridic al

bunului (supus reglementării legii fondului funciar).

Respingându-se

acțiunea în despăgubiri bănești care era îndreptată împotriva statului,

acestuia implicit i-a fost înlăturată legitimarea procesuală pe latura

referitoare la executarea unei asemenea obligații, așa încât critica acestuia

vizând lipsa calității procesuale pasive este fără pertinență.

Este neîntemeiată și

susținerea potrivit căreia instanța a greșit stabilind cuantumul

despăgubirilor, depășindu-și în acest sens, și limitele competenței.

În realitate,

instanța și-a exercitat atribuțiile jurisdicționale, procedând corect la

judecata pe fond a cauzei, în condițiile în care atitudinea culpabilă a

autorităților, care au nesocotit orice rezonabilitate a termenelor, a lăsat

neexecutat un titlu de creanță, timp îndelungat.

Or, asemenea

conduite, generatoare de prejudicii, nu sunt lăsate în afara controlului

jurisdicțional, recurentul neputând pretinde că instanța s-ar fi substituit

organului administrativ, preluând atribuțiile acestuia de stabilire a

despăgubirilor.

Demersul judiciar a

adus în fața instanței tocmai atitudinea discreționară a organului

administrativ și, în virtutea puterii jurisdicționale recunoscute de legiuitor,

instanța a rezolvat, în limitele legii, fondul pretențiilor.

Ca atare, criticile

formulate de recurentul Statul Român sunt nefondate și vor fi respinse ca

atare.

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aduce judecății în recurs critici

nefondate, cu excepția celei privind obligarea sa la plata cheltuielilor de

judecată.

Astfel, susținerea

privind prematuritatea acțiunii reclamantului întrucât, în condițiile actualei

legislații, numai Comisia Centrală poate emite decizie de acordare a

despăgubirilor, nu poate fi primită raportat la considerentele menționate

anterior, în legătură cu neexecutarea de către autorități a titlului de creanță

pe care reclamantul îl deținea încă din anul 2001.

- În ce privește

valoarea despăgubirilor, recurenta se limitează la a face o simplă afirmație și

anume, că aceasta nu ar corespunde standardelor internaționale, fără să aducă

argumente și să demonstreze în ce ar consta nelegalitatea soluției.

- De asemenea,

susținând că a fost obligată la plata sumei de 450.000 lei, nesocotindu-se

astfel, dispoziția legală potrivit căreia plata despăgubirilor bănești se face

de către A.N.S.D., recurenta este în eroare asupra conținutului soluției

atacate.

Admițând în parte

acțiunea, instanța de apel a stabilit că reclamantul este persoană îndreptățită

să primească măsuri reparatorii în cuantum de 450.00 lei, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că în valorificarea

dreptului de creanță astfel stabilit, vor fi urmate prescripțiile legii

speciale.

Nu există, potrivit

dispozitivului deciziei și considerentelor lămuritoare ale acestuia, soluția de

obligare a Comisei Centrale la plata despăgubirilor bănești, așa încât critica

pe acest aspect este lipsită de pertinență.

- Tot astfel,

susținând confuzia instanței de apel, pentru că ar fi aplicat prin

similitudine, argumente din cauza F. contra României, deși aceea viza aplicarea

unei alte legi speciale (respectiv, Legea nr. 10/2001 și nu legile fondului

funciar), recurenta este în realitate, ea însăși în confuzie, asupra

raționamentului instanței.

Trimiterea la cauza

F. a vizat caracterul nerezonabil al termenului de desfășurare a procedurii

prealabile, în dezacord cu exigențele art. 6 din C.E.D.O., ceea ce justifică

din partea instanțelor judecata pe fond a cauzelor, prin stabilirea cuantumului

despăgubirilor persoanelor îndreptățite (sens în care a și fost adoptată

decizia în interesul legii nr. XX/2007).

Or, în speță situația

este similară, iar argumentele de analogie utilizate de instanța de apel sunt

corecte, în condițiile în care în procedura prealabilă reclamantul nu a obținut

valorificarea efectivă a dreptului, deși acesta îi fusese recunoscut încă din

2001.

- Reluând critica

referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor pe baza unui raport de

evaluare ce nu ar respecta standardele internaționale, pârâta arată

suplimentar, că astfel ar fi defavorizate persoanele ale căror despăgubiri vor

fi calculate cu referire la criteriile menționate, ajungându-se la încălcarea

principiului egalității de tratament.

Astfel cum s-a

menționat deja, recurenta-pârâtă face o simplă afirmație, nedemonstrând

nelegalitatea soluției prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (referitoare la standardele internaționale

de evaluare), în condițiile în care expertul a menționat expres că la

elaborarea raportului s-au avut în vedere „recomandările standardelor

A.N.E.V.A.R., în concordanță cu cele europene și internaționale”.

- În ce privește

aprecierea instanței de apel în legătură cu funcționarea în prezent a F.P. (ca

urmare a listării acestuia la bursă, începând cu 25 ianuarie 2011),

considerentul nu este străin, cum se susține, soluției pronunțate, ci vine să

justifice de ce nu poate fi primită pretenția de despăgubiri bănești îndreptată

împotriva statului.

De altfel, de o

manieră contradictorie, recurenta însăși arată că F.P. intervine în

valorificarea despăgubirilor atunci când persoana îndreptățită optează pentru

acordarea de acțiuni emise de către acest organism.

Or, pentru varianta

în care opțiunea persoanei îndreptățite este în acest sens (mai ales în

condițiile existenței O.U.G. nr. 62/2010, care a suspendat emiterea titlurilor

de plată pe o perioadă de 2 ani), trebuia verificat într-adevăr, dacă este

vorba în prezent despre o despăgubire efectivă, după ce multă vreme, anterior,

se statuase asupra nefuncționalității Fondului.

- Singura critică

întemeiată este cea referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut că, în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga

pârâta, aflată în culpă procesuală, față de admiterea acțiunii, să plătească

cheltuieli de judecată, constând în onorariu de expert.

Reținerea culpei

procesuale s-a făcut greșit, raportat la datele speței, având în vedere că

pârâtei nu i-a fost transmis de către autoritatea administrativă (Prefectura

Cluj) dosarul cu propuneri de despăgubiri pe numele reclamantului, pentru ca

acesteia să i se reproșeze că nu și-a îndeplinit atribuțiile prevăzute de art.

16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în legătură cu evaluarea și stabilirea

despăgubirilor.

De aceea, nu se poate

susține că această pârâtă a avut culpă în declanșarea procedurii judiciare,

pentru a fi obligată să suporte cheltuielile legate de desfășurarea judecății.

Lipsind culpa

procesuală lipsește și fundamentul obligării la plata cheltuielilor de

judecată, astfel încât sub acest aspect, recursul Comisiei Centrale va fi admis

și modificată în parte decizia atacată, în sensul exonerării acesteia de la

plata cheltuielilor de judecată.

Celelalte două

recursuri, al reclamantului și al Statului Român, vor fi respinse ca nefondate,

pentru considerentele dezvoltate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

deciziei nr. 183/A/2011 din data de 18 martie 2011 a Curții de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică decizia în

parte, în sensul că respinge cererea de obligare a pârâtei Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.C.D. și de pârâtul Statul

Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a județului Cluj împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2012.