ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 23.06.2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2496/2011

HOTĂRÂRE
23.06.2011
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2496/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

arbitrală nr. 47 din 5 martie 2010 Curtea de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. 387/2009 a

fost admisă acțiunea pronunțată de reclamanta SC E.C. SRL și pârâta SC S.I. SRL

a fost obligată la plata sumei de 65.018,13 lei contravaloare lucrări

executate, 56.078 lei penalități de întârziere, 36.087 lei garanție de bună

execuție cu cheltuieli arbitrale.

În motivarea soluției

instanța arbitrală a reținut că părțile au desfășurat relații comerciale în

baza contractului nr. 2 din 18 ianuarie 2007, reclamanta executând lucrări de construcție

și amenajare la imobilul pârâtei din București.

Deși a achitat

facturi emise pentru executarea acestor lucrări și nu a formulat obiecțiuni cu

privire la calitatea acestora, pârâta nu a plătit în termenul stabilit ultimele

două facturi emise de reclamantă respectiv factura nr. 62 din 16 ianuarie 2008

și nr. 63 din 20 februarie 2008.

S-au înlăturat

apărările pârâtei privind deficiențele de calitate a lucrărilor, precizând că

din probele administrate rezultă că executarea acestora a fost urmărită de

dirigintele de șantier, care nu a formulat obiecțiuni, partea nefăcând dovada

existenței unor deficiențe refuzând doar semnarea procesului verbal de recepție

a lucrărilor.

Odată cu constatarea

temeiniciei capătului principal din acțiune Tribunalul Arbitral a obligat

pârâta și la plata penalităților de întârziere conform clauzelor stipulate în

contract precum și restituirea sumelor reținute cu titlu de garanție de bună

execuție.

Împotriva acestei

hotărâri pârâta a formulat acțiune în anulare invocând dispozițiile art. 364

lit. i) C. proc. civ.

Pârâta a susținut că

nu i-au fost respectate drepturile procesuale cu prilejul soluționării cauzei,

instanța arbitrală nu a dat dovadă de rol activ și nu a verificat riguros

probele administrate.

S-a mai susținut că

nu au existat dovezi de comunicare a notificărilor privind efectuarea recepției

preliminare la terminarea lucrărilor și nici posibilitatea acceptării tacite a

situațiilor de lucrări, tăcerea sa rezultând din nerealitatea celor consemnate

ca fiind executate.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 155 din 30 noiembrie 2010 a respins acțiunea în anulare.

În fundamentarea

soluției instanța de apel a precizat că fără a face nici o trimitere la o

eventuală încălcare a ordinii publice sau a bunelor moravuri conform art. 364

lit. i) C. proc. civ., reclamanta s-a raportat exclusiv la încălcarea unor

dispoziții imperative ale legii principiul rolului activ al judecătorului

prevăzut de art. 129 C. proc. civ., care ar fi reținut să administreze toate

probele necesare lămuririi pe deplin a situației de fapt.

S-a mai reținut că

dispozițiile art. 129 C. proc. civ. stabilesc anumite reguli de desfășurare a procesului

civil, aplicabile în judecata arbitrală, însă neadministrarea unor probe nu

relevă nelegalitatea hotărârii.

Împotriva acestei

soluții pârâta a declarat recurs criticile invocate făcând referire la

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține, în

esență, că administrarea unei probe respectiv o expertiză tehnică în

construcții ține de legalitatea cauzei, neadmiterea probei afectând chiar

dreptul la apărare.

De asemeni,

precizează recurenta că, dispoziția art. 969 C. civ., din care deriva excepția

de neexecutare a contractului, constituie o normă de ordine publică imperativă.

Recursul este fondat.

Art. 364 lit. i) C.

proc. civ. se referă la situația în care hotărârea arbitrală încalcă ordinea

publică, bunele moravuri și dispoziții imperative ale legii.

Contrar poziției

instanței de apel, problema neadministrării unor probe esențiale în aflarea

adevărului constituie o problemă de iure iar nu de facto, ceea ce conduce la

calificarea problemei ca una de legalitate, iar nu de temeinicie cu consecința

încadrării acesteia în cauzele de nulitate a unei hotărâri arbitrale.

În speță, recurenta

nu invocă greșita apreciere a probelor administrate, ci faptul că tribunalul

arbitral a refuzat o probă esențială – expertiza tehnică – singura care ar fi

putut releva elementele pretinse de către parte, elemente ce nu erau

susceptibile de probat prin alte mijloace de probă.

Problema

neadministrării unor probe atunci când acestea sunt esențiale pentru

verificarea corectitudinii mijloacelor de apărare folosite de una dintre părți

este o chestiune de drept, și mai mult este o problemă de ordine publică

deoarece atinge principii fundamentale ale procesului: „egalitatea armelor” (ce

face parte din conceptul de proces echitabil), dreptul la apărare și, nu în

ultimul rând „rol activ a judecătorului” (aplicabil și în sfera arbitrajului).

Principiile

fundamentale de desfășurare a procesului sunt concepute ca fiind chestiuni de

ordine publică.

Principiul procesului

echitabil este unul de ordine publică. Pentru a fi echitabil, procesul trebuie

să se desfășoare după o procedură care să respecte dreptul la apărare și

egalitatea armelor. Astfel spus, fiecare dintre părți trebuie să dispună de

posibilități suficiente, echivalente și adecvate pentru a-și susține poziția

asupra problemelor de fapt și de drept. Or, reclamanta afirma ca prin

neadministrarea probei prin expertiza tehnică care să evidențieze calitatea

lucrărilor executate de partea adversă i s-a răpit orice mijloc rezonabil de

dovadă a apărărilor dezvoltate. Partea a arătat că nu a contestat facturile și

nici nu avea de ce să o facă, deoarece calitatea defectuoasă a lucrărilor s-a

evidențiat ulterior, motiv pentru care nu a semnat nici procesul verbal de

recepție a lucrărilor. Singurul mod de dovadă a calității lucrărilor era

expertiza tehnică. Aceasta fiind refuzată, partea nu a mai avut nici un suport

probatoriu pentru afirmațiile făcute, conducând la pierderea procesului.

Sfera motivului

prevăzut la lit. i) este circumscrisă la încălcarea principiilor fundamentale

ale litigiului arbitral, dreptul la apărare, egalitatea armelor, cuprinse în

noțiunea mai largă de „proces echitabil”, fiind dintre acestea.

Faptul că

neadministrarea unor probe este concepută ca fiind o chestiune de ordine

publică este evidențiat și de faptul că abia prin Legea nr. 202/2010 s-a

prevăzut în cadrul art. 129 C. proc. civ., ca nemanifestarea rolului activ al

instanței sub aspectul administrării unor probe nu poate fi invocat în căile de

atac. În plus, este de remarcat că și în atare context legislativ legiuitorul

nu a abandonat total caracterizarea ca fiind de ordine publică a problemei

neimplicării judecătorului în administrarea unor probe necesare, excluzându-se

numai dreptul părții de a invoca în calea de atac acest lucru, dar menținându-se

(per a contrario) dreptul de control al instanței superioare de a analiza și,

eventual îndrepta greșeala constând în neadministrarea unor probe necesare.

Prin urmare, problema

neadministrării unei probe tehnice esențiale, în contextul în care apărările

unei părți tind la aspecte concludente cauzei și care nu pot fi dovedite prin

alte mijloace de probă, reprezintă o problemă de legalitate, iar nu de

temeinicie.

În aceste condiții

prima instanță, calificând problema sus menționată ca fiind una de temeinicie,

a săvârșit o greșită interpretare a legii.

Interpretarea greșită

a legii a condus și la o aplicare greșită a acesteia deoarece instanța de fond

nu a mai analizat caracterul esențial a probei, impactul acesteia asupra

apărărilor dezvoltate de una dintre părți, existența în sfera probelor a altor

mijloace pe care partea le-ar fi putut utiliza, limitându-se la calificarea

acestea ca o chestiune de temeinicie, cu consecința greșită a neîncadrării în

lit. i) de la motivele de nulitate.

Față de cele arătate,

în considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,

Admite recursul declarat de

reclamanta SC S.I. SRL București împotriva sentinței nr. 155 de la 30 noiembrie

2010 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează decizia recurată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 23 iunie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2013-04-17
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1680/2013
Deliberând asupra recursurilor, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea de arbitrare înregistrată la Camera de Comerț și Industrie Brașov, reclamanta SC S. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC E. SA l
ÎCCJ 2009-11-25
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3085/2009
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința arbitrală nr. 90 din 6 mai 2008, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Români
ÎCCJ 2011-03-17
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1180/2011
nunțat hotărârea nr. 3 din 11 iulie 2008, prin care cu opinie majoritară, a admis în parte acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i plătească suma de 103.640,39 lei contravaloare lucrări executate și 40108,81 lei penalități de întârziere
ÎCCJ 2010-02-09
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 466/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B.R.
ÎCCJ 2010-11-10
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3835/2010
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea de arbitrare, reclamanta SC S. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC E. SRL la plata sumei de 116.880 lei reprezentând penalități de întârzier
Sursă