ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2009, reclamanții N.G., D.M., D.D., D.A.R. și D.C.C. l-au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 632 mp și construcție de cărămidă (corp A și B), compusă din 8 camere și două magazii, având o suprafață construită desfășurată de 395,66, constând în acordarea de despăgubiri bănești în raport de valoarea de circulație a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 1120 din 19 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanților dispoziție de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, corespunzător valorii stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert C.A.A., respectiv 2.550.683 lei, pentru terenul în litigiu și 141.110 lei, pentru construcția demolată, ce s-au aflat în sector 3, București. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art. 3 din Legea 10/2001, de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de aceasta, moștenitorii fostului proprietar al imobilului ce s-a aflat la adresa din sector 3 București, în linie directă, imobilul fiind dobândit de autorul P.D., prin contractul de vânzare-cumpărare, nr. 7398 din 22 septembrie 1903, și înscris în C.F.

proces verbal din 28 martie 1941 (fila 69). Acesta a trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950, edificat de Legea nr. 10/2001, ca fiind un act de preluare abuzivă, construcția ce se găsea pe teren fiind demolată, aspect ce rezultă și din adresa emisă de SC T.A. SA - Biroul Fond Locativ și cu nr. 2152 din 16 mai 2001. Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a procedat la identificarea terenului, expertul arătând că acesta se află într-o zonă afectată de detalii de sistematizare, fiind evaluat, în prezent, la valoarea de 2.550.683 lei (602.756 Euro). De asemenea, expertul a evaluat și construcția demolată ce s-a aflat pe acesta, la valoarea de 141.110 lei (33.346 euro).

Având în vedere acestea, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 10, tribunalul a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți a primi măsuri reparatorii în echivalent, optând pentru echivalent bănesc, pentru terenul afectat de detalii de sistematizare și construcția demolată, urmând a fi admisă acțiunea, instanța având posibilitatea de a da o rezolvare pe fond a litigiului, atâta vreme cât pârâtul învestit cu soluționarea notificării de către reclamanți nu a emis o dispoziție în acest sens, ceea ce se consideră că echivalează cu un refuz nejustificat la soluționare, aspect asupra căruia s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XX /1997. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâtul solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii reclamanților.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a criticat hotărârea apelată, sub aspectul neaplicării în cauză a dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv Titlul VII, cap. 5, art. 16, precum și art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța, constatând că valoarea imobilului în litigiu este de 2.550.683 lei, pentru terenul în litigiu și 141.110 lei, pentru construcția demolată, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, a obligat în mod nelegal pârâtul la acordarea de măsuri reparatorii, în echivalent, pentru imobilul în cauză, imposibil de restituit în natură, la valoarea menționată, deși reglementările în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, art. 16 din Titlul VII, prevăd, în mod expres, că valoarea echivalentă a imobilului urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de masuri reparatorii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Instanța de judecată a ignorat dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul producerii de dovezi privind acordarea sau nu de despăgubiri la momentul exproprierii, lăsând posibilitatea unei eventuale îmbogățiri fără justă cauză a intimaților-reclamanți, aspect nepermis de dispozițiile legii speciale.

Mai mult, instanța de fond ignoră inclusiv prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la problema aplicabilității dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile prelate în mod abuziv perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum aceasta a fost modificată ulterior.

Prin această decizie s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile, care se aflau pe rolul instanțelor, la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în, vigoare la data emiterii actului. În speță, însă există o dispoziție emisă după intrarea în vigoare dispozițiilor Legii nr. 247/2005, care este supusă prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit și prin recursul în interesul legii menționat.

Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel formulate, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente: Esențializând criticile formulate prin motivele de apel, Curtea a constatat că principala critică o constituie nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor speciale ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, și a deciziei nr. 52/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, întrucât această instanță a fixat, în sentința pronunțată, și cuantumul despăgubirilor aferente imobilului, compus din teren și construcții, ce s-a în sector 3 București, cuvenite persoanelor îndreptățite, în speță, intimații - reclamanți.

Or, această critică este apreciată ca nefondată, atât din perspectiva deciziei nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, cât și din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la o instanță independentă și imparțială, cu deplină jurisdicție, și a jurisprudenței dezvoltată de instanța de contencios european de la Strasbourg în cauzele împotriva României.

În acest context, instanța de apel a apreciat că argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, invocată de însuși apelantul Municipiul București, pronunțată în recursul în interesul legii, conform cărora refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere a notificării ar constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor au vocația de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecției proprietății prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Asupra celui de-al doilea motiv de apel, prin care se invocă faptul că instanța de judecată a ignorat dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a dispus producerea de dovezi privind acordarea sau neacordarea despăgubirilor la momentul exproprierii, lăsând posibilitatea unei eventuale îmbogățiri fără justă cauză a intimaților reclamanți, Curtea a apreciat că și acest motiv este nefondat, întrucât dispozițiile art. 11 se referă la imobile expropriate, or, în cauză, s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru un imobil naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția 377/1959, de la P.A. și D., ce apare preluat fără plata nici unei despăgubiri, construcția fiind demolată, conform Decretului nr. 41/1989.

Împotriva deciziei nr. 154A din 02 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București care a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se consideră că, în mod greșit Curtea de Apel București a respins apelul, deoarece dispozițiile art. 16 din Titlul VII prevăd în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale. În speță se vorbește de o dispoziție ce ar trebui emisă după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și care ar fi supusă întrutotul prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit și prin recursul în interesul legii în care s-a pronunțat decizia nr. 52/2007.

Se consideră că, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere tocmai dispozițiile legale invocate mai sus potrivit cărora deciziile/ dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale investite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii întreaga documentație aferentă acestora inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 16. Așadar, în speță, instanța de judecată se putea pronunța în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în sensul de a obliga pârâții la a emite o dispoziție ca urmare a notificării cu care a fost sesizată și nu a soluționa notificarea în sensul voit de parte.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a dispus măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantului, se consideră că reclamantul avea obligația să depună dovezi, prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București pentru considerentele ce succed. Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent, contând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirile aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de art. 1 din Legea nr. 10/2001 prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Motivele de recurs formulate de recurentul pârât Municipiul București prin Primarul General sunt fondate. Categoria de „măsuri reparatorii prin echivalent” desemnează atât categoria de măsuri compensatorii cu alte bunuri, sau servicii, cât și categoria despăgubirilor ce se acordă în baza legii speciale de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (6) din Legea nr. 10/2001, reținute a fi incidente raportului juridic dedus judecății, legiuitorul a statuat că măsurile reparatorii se stabilesc „prin echivalent”, iar prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a statuat că dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de Secțiile Unite, a stabilit că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1)- (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere a notificării ar constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor având vocația de a primi despăgubire, incompatibilă cu reglementarea dată protecției proprietății prin art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. În speță, ne aflăm în situația în care unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu a respectat obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură or să propună persoanei îndreptățite acordarea de despăgubiri.

În acest caz, lipsa răspunsului pârâtului echivalează cu refuzul restituirii imobilului, instanța de judecată fiind competentă să soluționeze acțiunea reclamantei de obligare a pârâtului la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Criticile recurentului-pârât sub aspectul competenței instanței de judecată de a stabili cuantumul acestor măsuri reparatorii prin echivalent sunt fondate.

Instanțele de judecată au interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005, deoarece nu ne aflăm în situația reglementată de alin. (1) al art. 16 când și instanța de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparație, dat fiind faptul că nu a fost soluționată notificarea reclamanților, ci în ipoteza alin. (2). În această situație, notificarea urmează a fi predată Secretariatului Comisiei Centrale însoțită de dispozițiile entitățile învestite cu soluționarea notificărilor conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, despăgubiri ce vor fi acordate conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pentru aceste considerente, în baza art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa decizia civilă și în parte sentința civilă nr. 1120 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului București, în sensul că despăgubirile se vor acorda conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 154 A din 02 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și în parte sentința civilă nr. 1120 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a III a civilă, în sensul că despăgubirile se acordă conform art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Menține restul dispozițiilor sentinței civile nr. 1120 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a III a civilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.