ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie

2009, reclamanții N.G., D.M., D.D., D.A.R. și D.C.C. l-au chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, solicitând

obligarea acestuia la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în

București, sector 3, compus din teren în suprafață de 632 mp și construcție de

cărămidă (corp A și B), compusă din 8 camere și două magazii, având o suprafață

construită desfășurată de 395,66, constând în acordarea de despăgubiri bănești

în raport de valoarea de circulație a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 1120 din 19

octombrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea

formulată de reclamanți și a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanților

dispoziție de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, corespunzător

valorii stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert C.A.A.,

respectiv 2.550.683 lei, pentru terenul în litigiu și 141.110 lei, pentru

construcția demolată, ce s-au aflat în sector 3, București.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane

îndreptățite, în sensul art. 3 din Legea 10/2001, de a beneficia de măsurile

reparatorii reglementate de aceasta, moștenitorii fostului proprietar al

imobilului ce s-a aflat la adresa din sector 3 București, în linie directă,

imobilul fiind dobândit de autorul P.D., prin contractul de vânzare-cumpărare,

nr. 7398 din 22 septembrie 1903, și înscris în C.F. proces verbal din 28 martie

1941 (fila 69).

Acesta a trecut în proprietatea

statului, conform Decretului nr. 92/1950, edificat de Legea nr. 10/2001, ca

fiind un act de preluare abuzivă, construcția ce se găsea pe teren fiind

demolată, aspect ce rezultă și din adresa emisă de SC T.A. SA - Biroul Fond Locativ

și cu nr. 2152 din 16 mai 2001.

Prin raportul de expertiză întocmit

în cauză, s-a procedat la identificarea terenului, expertul arătând că acesta

se află într-o zonă afectată de detalii de sistematizare, fiind evaluat, în

prezent, la valoarea de 2.550.683 lei (602.756 Euro). De asemenea, expertul a

evaluat și construcția demolată ce s-a aflat pe acesta, la valoarea de 141.110

lei (33.346 euro).

Având în vedere acestea, precum și

dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 10, tribunalul a reținut că reclamanții

sunt îndreptățiți a primi măsuri reparatorii în echivalent, optând pentru

echivalent bănesc, pentru terenul afectat de detalii de sistematizare și

construcția demolată, urmând a fi admisă acțiunea, instanța având posibilitatea

de a da o rezolvare pe fond a litigiului, atâta vreme cât pârâtul învestit cu

soluționarea notificării de către reclamanți nu a emis o dispoziție în acest

sens, ceea ce se consideră că echivalează cu un refuz nejustificat la

soluționare, aspect asupra căruia s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia nr. XX /1997.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat apel pârâtul solicitând admiterea căii de atac,

schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar, pe fond, respingerea, ca

neîntemeiată, a acțiunii reclamanților.

În dezvoltarea motivelor de apel,

apelantul a criticat hotărârea apelată, sub aspectul neaplicării în cauză a

dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005,

respectiv Titlul VII, cap. 5, art. 16, precum și art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța, constatând că

valoarea imobilului în litigiu este de 2.550.683 lei, pentru terenul în litigiu

și 141.110 lei, pentru construcția demolată, conform raportului de expertiză

efectuat în cauză, a obligat în mod nelegal pârâtul la acordarea de măsuri

reparatorii, în echivalent, pentru imobilul în cauză, imposibil de restituit în

natură, la valoarea menționată, deși reglementările în vigoare la momentul

pronunțării hotărârii, art. 16 din Titlul VII, prevăd, în mod expres, că

valoarea echivalentă a imobilului urmează a fi stabilită de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit

Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de masuri reparatorii, se predau pe baza

de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Instanța de judecată a ignorat

dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul producerii de dovezi

privind acordarea sau nu de despăgubiri la momentul exproprierii, lăsând

posibilitatea unei eventuale îmbogățiri fără justă cauză a

intimaților-reclamanți, aspect nepermis de dispozițiile legii speciale.

Mai mult, instanța de fond ignoră

inclusiv prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, prin care s-a admis

recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la problema

aplicabilității dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, în

cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei

legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile prelate în mod abuziv perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, astfel cum aceasta a fost modificată ulterior.

Prin această decizie s-a stabilit că

deciziile sau dispozițiile, care se aflau pe rolul instanțelor, la data

intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și

cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de

lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub

aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu

o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (art. 26) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în, vigoare la data emiterii

actului.

În speță, însă există o dispoziție

emisă după intrarea în vigoare dispozițiilor Legii nr. 247/2005, care este

supusă prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit și prin recursul în

interesul legii menționat.

Examinând sentința apelată, prin

prisma motivelor de apel formulate, care fixează limitele devoluțiunii în

cauză, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., și analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Esențializând criticile formulate

prin motivele de apel, Curtea a constatat că principala critică o constituie

nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor speciale ale art. 16

din Titlul VII al Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, și a

deciziei nr. 52/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

recursul în interesul legii, întrucât această instanță a fixat, în sentința

pronunțată, și cuantumul despăgubirilor aferente imobilului, compus din teren

și construcții, ce s-a în sector 3 București, cuvenite persoanelor

îndreptățite, în speță, intimații - reclamanți.

Or, această critică este apreciată

ca nefondată, atât din perspectiva deciziei nr. XX/2007, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, cât și din

perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

reglementează dreptul de acces la o instanță independentă și imparțială, cu

deplină jurisdicție, și a jurisprudenței dezvoltată de instanța de contencios

european de la Strasbourg în cauzele împotriva României.

În acest context, instanța de apel a

apreciat că argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în

decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, invocată de însuși apelantul Municipiul

București, pronunțată în recursul în interesul legii, conform cărora refuzul de

a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere

a notificării ar constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor au vocația de

a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecției proprietății

prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Asupra celui de-al doilea motiv de

apel, prin care se invocă faptul că instanța de judecată a ignorat dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a dispus producerea de dovezi

privind acordarea sau neacordarea despăgubirilor la momentul exproprierii,

lăsând posibilitatea unei eventuale îmbogățiri fără justă cauză a intimaților

reclamanți, Curtea a apreciat că și acest motiv este nefondat, întrucât

dispozițiile art. 11 se referă la imobile expropriate, or, în cauză, s-a

solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru un imobil naționalizat în

temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția 377/1959, de la P.A. și D., ce apare

preluat fără plata nici unei despăgubiri, construcția fiind demolată, conform

Decretului nr. 41/1989.

Împotriva deciziei nr. 154A din 02

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat

recurs pârâtul Municipiul București care a susținut incidența motivului de

casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se consideră că, în mod greșit

Curtea de Apel București a respins apelul, deoarece dispozițiile art. 16 din

Titlul VII prevăd în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului

solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul

acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale.

În speță se vorbește de o dispoziție

ce ar trebui emisă după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005

și care ar fi supusă întrutotul prevederilor acestei legi, astfel cum s-a

stabilit și prin recursul în interesul legii în care s-a pronunțat decizia nr. 52/2007.

Se consideră că, instanța de

judecată trebuie să aibă în vedere tocmai dispozițiile legale invocate mai sus

potrivit cărora deciziile/ dispozițiile emise de entitățile investite cu

soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrației publice centrale investite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca

despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului

obiect al restituirii întreaga documentație aferentă acestora inclusiv orice înscrisuri

care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau

regăsite în arhivele proprii, se predau pe baza de proces-verbal de

predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la

centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 16.

Așadar, în speță, instanța de

judecată se putea pronunța în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în

sensul de a obliga pârâții la a emite o dispoziție ca urmare a notificării cu

care a fost sesizată și nu a soluționa notificarea în sensul voit de parte.

În ceea ce privește capătul de

cerere prin care s-a dispus măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea

reclamantului, se consideră că reclamantul avea obligația să depună dovezi,

prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării

în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe

propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că

ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și

totodată se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de

despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5

din Legea nr. 10/2001.

Analizând decizia recurată prin

prisma dispozițiilor legale incidente și a motivele de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

București pentru considerentele ce succed.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 prevăd că, în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent, contând în

compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirile aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Pentru asigurarea aducerii la

îndeplinire a măsurilor dispuse de art. 1 din Legea nr. 10/2001 prin Titlul VII

din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Motivele de recurs formulate de

recurentul pârât Municipiul București prin Primarul General sunt fondate.

Categoria de „măsuri reparatorii

prin echivalent” desemnează atât categoria de măsuri compensatorii cu alte

bunuri, sau servicii, cât și categoria despăgubirilor ce se acordă în baza

legii speciale de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin.

(1) și (6) din Legea nr. 10/2001, reținute a fi incidente raportului juridic

dedus judecății, legiuitorul a statuat că măsurile reparatorii se stabilesc

„prin echivalent”, iar prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a statuat că dispozițiile art. 16 și

urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor

nu se aplică dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată de Secțiile Unite, a stabilit că, din

perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1)- (2) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data

intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe

baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin

care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și

cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut de art. 26 din

Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, refuzul de a se da

curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere a notificării ar

constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor având vocația de a primi

despăgubire, incompatibilă cu reglementarea dată protecției proprietății prin

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În speță, ne aflăm în situația în

care unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu

a respectat obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001,

de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură or să propună persoanei

îndreptățite acordarea de despăgubiri. În acest caz, lipsa răspunsului

pârâtului echivalează cu refuzul restituirii imobilului, instanța de judecată

fiind competentă să soluționeze acțiunea reclamantei de obligare a pârâtului la

emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Criticile recurentului-pârât sub

aspectul competenței instanței de judecată de a stabili cuantumul acestor

măsuri reparatorii prin echivalent sunt fondate.

Instanțele de judecată au

interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005,

deoarece nu ne aflăm în situația reglementată de alin. (1) al art. 16 când și

instanța de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite

beneficiarilor legii de reparație, dat fiind faptul că nu a fost soluționată

notificarea reclamanților, ci în ipoteza alin. (2). În această situație,

notificarea urmează a fi predată Secretariatului Comisiei Centrale însoțită de

dispozițiile entitățile învestite cu soluționarea notificărilor conținând

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, despăgubiri ce vor fi

acordate conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul,

va casa decizia civilă și în parte sentința civilă nr. 1120 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului București, în sensul că despăgubirile se vor acorda conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005. Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 154 A din 02 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Casează decizia atacată și în parte

sentința civilă nr. 1120 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a III a civilă, în sensul că despăgubirile se acordă conform

art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Menține restul dispozițiilor sentinței

civile nr. 1120 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a III a civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

februarie 2011.