ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 995/2010

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 113 din 27 martie

2009, Curtea de Apel Craiova a respins excepția de nelegalitate formulată de

reclamantul C.C., împotriva pârâților C.L.F.F.C. Căpreni, C.J.F.F. Gorj și

intervenientei SC S.C. SA, prin lichidator judiciar I.I. IPURL Târgu Jiu.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că în temeiul principiului consacrat de art.

1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, potrivit

căruia legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă, procedura

specială privind soluționarea excepției de nelegalitate reglementată prin Legea

nr. 554/2004, este aplicabilă numai actelor administrative adoptate sau emise

după intrarea în vigoare a acestei legi, în cazul actelor administrative

individuale emise anterior intrării în vigoare a legii contenciosului

administrativ excepția de nelegalitate fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri

reclamantul C.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3707 din 15

iulie 2009, a respins recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Excepția de nelegalitate invocată în

cauză vizează nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria M07 nr. 1121, eliberat la data de 12 septembrie 1995 de

Ministerul Agriculturii și Alimentației

Acest act a fost emis la data de 12

septembrie 1995 adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ

unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate

fi cercetată oricând în cadrul unui

proces,

pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”,

iar potrivit

art. II alin. (2) teza finală

din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru

actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.

554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate

prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului

administrativ”.

Cu toate acestea, cu privire la

dispozițiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările

ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr.

252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate,

trebuie precizat că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în

sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala

prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la

care România este parte (cum este cazul Convenției Europene). În acest sens,

judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligația

de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i

preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională,

fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” [(C.E.D.O.,

hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva României (nr. 2), M. Of. nr.

830/5.12.2007)].

Raportându-se, așadar, în special la

C.E.D.O. și la practica C.E.D.O., Înalta Curte a reținut că, în mod legal,

curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ,

cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită

în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor

administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii

fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al

drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea

legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea

contenciosului administrativ încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat

de art. 6 din C.E.D.O. și în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului

securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției,

constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (C.E.D.O.,

Hotărârea din 6 decembrie 2007, B. contra României).

În acest sens, C.E.D.O. a reținut că

posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească

irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (C.E.D.O.,

Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza B. împotriva României, M. Of. nr. 414/31.08.2000),

în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de

a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și

executată ... trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”,

garantat de art. 6 din Convenție.

Prin cererea formulată la 29 iulie

2009, revizuentul C.C. a solicitat revizuirea acestei decizii, pentru motivele

prevăzute de art. 322 pct. 2, 5, 6, 7 C. proc. civ., precizând că acestea vor

fi dezvoltate după motivarea hotărârii.

Pentru termenul din 23 februarie

2010 au fost transmise prin fax „motivele de revizuire”, făcându-se referire la

aceleași prevederi legale, fără a se indica faptele și argumentele pe care fiecare

dintre acestea se întemeiază.

S-a apreciat doar că instanța s-a

pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, iar motivarea hotărârii este străină

de motivele de recurs invocate.

Principala critică adusă hotărârii a

vizat pretinsa soluționare a cauzei pe excepția inadmisibilității fără ca

aceasta să fie pusă în discuția părților.

Cererea de revizuire astfel

formulată este inadmisibilă, pentru considerentele ce succed.

Revizuirea este o cale extraordinară

de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele

expres și limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ., prevederile legale care

o reglementează fiind de strictă interpretare.

În sensul acestor prevederi legale,

pot forma obiectul revizuirii hotărârile definitive în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și cele date de instanța de recurs, atunci când evocă

fondul.

Cererea de revizuire se judecă

potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată,

dezbaterile fiind limitate însă la admisibilitatea revizuirii.

Din economia prevederilor legale

care reglementează revizuirea rezultă că această cale extraordinară de atac

vizează îndreptarea erorilor de fapt, spre deosebire de recurs care are în

vedere în primul rând erorile de drept, iar admisibilitatea ei se examinează

sub următoarele aspecte: hotărârea atacată să fie cel puțin definitivă; această

hotărâre să fie dată după cercetarea fondului; criticile formulate să se

încadreze în motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

În ceea ce interesează materia

revizurii, a evoca fondul înseamnă, în primă instanță, a examina raportul

juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză, iar în

căile de atac aceasta presupune schimbarea situației de fapt în urma analizei

materialului probator.

Ca atare, se poate reține că o

hotărâre a instanței de recurs evocă fondul numai atunci când recursul a fost

admis și a fost casată sau modificată hotărârea atacată.

Decizia atacată în prezenta cauză nu

a evocat fondul, conținând soluția de respingere a recursului și, prin urmare nu

poate forma obiectul revizuirii reglementate de art. 322 C. proc. civ.

Pe de altă parte, criticile aduse

hotărârii prin memoriul separat anterior indicat nu se încadrează în motivele de

revizuire indicate.

Acestea au vizat, de altfel, doar motivul

prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., respectiv ipoteza extra petita,

susținându-se că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Acest motiv de revizuire vizează

însă numai inadvertențele dintre obiectul pricinii deduse judecății, în baza

principiului disponibilității consacrat de art. 129 alin. ultim C. proc. civ. și

ceea ce instanța a hotărât.

Constituind o expresie a

respectivului principiu, acest motiv de revizuire nu se referă la temeiul

cererilor sau la mijloacele de apărare, ci exclusiv la obiectul lor, respectiv

la pretențiile concrete formulate în cauză prin cererile principale, accesorii

sau incidentale.

Prin urmare, în sensul dispozițiilor

art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin lucru judecat trebuie să se

înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat

limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii deduse judecății.

Or, în speță, instanța de recurs a

examinat, în aceste limite, legalitatea unei hotărâri pronunțate de instanța

fondului asupra excepției de nelegalitate cu care a fost investită, criticile formulate

neîncadrându-se în respectivul motiv de revizuire.

Față de cele expuse, Înalta Curte va

respinge cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată

de C.C. împotriva deciziei nr. 3707 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 februarie 2010.