ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 717/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția penală, în

temeiul art. 300

2

rap. la art. 160

h

alin. (1) C. proc.

pen., a constatat legală și temeinică măsura arestării preventive luată față de

inculpatul P.S.C., fiul lui L. și M.

În baza dispozițiilor art. 300

2

rap. la art.

160

h

alin. (2) C. proc. pen., a menținut arestarea preventivă a

inculpatului P.S.C.

A admis cererea de amânare formulată de avocat ales R.P.,

pentru inculpatul-apelant P.S.C., pentru a-i da posibilitatea să pregătească

apărarea și să redacteze motivele de apel.

A fost amânată judecarea cauzei la data de 2 martie

2011.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim

control judiciar a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Suceava din data de 7 iunie 2010 - Dosar nr. 421/P/2010 - a fost trimis în

judecată inculpatul P.S.C., în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea

infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174 C. pen. rap. la art. 175 alin.

(1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 alin. (2) și art. 109 alin. (1) C.

pen.

Prin încheierea nr. 6/ A din data de 16 aprilie 2010

a Tribunalului Suceava, pronunțată în Dosarul nr. 4307/86/2010, inculpatul a

fost arestat preventiv pe o perioadă de 15 zile, începând cu 16 aprilie 2010 și

până la data de 30 aprilie 210 inclusiv. S-a emis mandatul de arestare

preventivă cu același număr, motivat de faptul că este îndeplinită atât cerința

prev. de art. 143 C. proc. pen., întrucât din datele existente rezultă

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este

cercetat, cât și ambele condiții impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., referitoare la limitele de pedeapsă și la pericolul concret pentru

ordinea publică.

Întrucât, la data de 2 mai 2010, victima B.M. a

încetat din viață la Secția de Neurochirurgie a Spitalului Județean de Urgență

S.I.N. Suceava, prin ordonanța nr. 421/P/2010 din 05 mai 2010 s-a dispus de

către Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava schimbarea încadrării juridice

din tentativa la infracțiunea de omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art. 174,

art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., în

infracțiunea de omor calificat, prev. de art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C.

pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen.

Măsura arestării a fost ulterior menținută succesiv

la următoarele termene: 09 iunie 2010, 07 iulie 2010, 28 iulie 2010, 11 august 2010,

26 august 2010, 15 septembrie 2010, 13 octombrie 2010, 10 noiembrie 2010, 08

decembrie 2010, 22 decembrie 2010.

Prin sentința penală nr. 4 din data de 18 ianuarie

2011, pronunțată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 6306/86/2010, inculpatul

P.S.C. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de omor calificat și s-a menținut, totodată, starea de arest preventiv

a acestuia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

inculpatul, cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul curții de apel, ca

instanță de prim control judiciar.

Potrivit art. 300

2

C. proc. pen., în

cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare

să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării

preventive, procedând potrivit art. 160

b

C. proc. pen.

Conform art. 160

b

alin. (3) teza I C.

proc. pen., în cazul în cazul în care instanța constată că temeiurile ce au

determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate,

dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 160

h

alin. (2) C. proc. pen.,

în cursul judecății verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării

preventive dispusă față de un minor, se efectuează periodic, dar nu mai târziu

de 30 de zile.

Analizând actele și lucrările dosarului, curtea de

apel a apreciat că există probe sub aspectul comiterii de către inculpat a

faptei pentru care a fost trimis în judecată și ulterior condamnat de prima

instanță, faptă pe care, de altfel, o recunoaște, subzistând așadar în cauză

temeiul prevăzut de art. 143 C. proc. pen. Având în vedere modul și mijloacele

de săvârșire a faptei, urmarea produsă, respectiv moartea unei ființe umane, în

rândul comunității din care inculpatul face parte, s-a creat o tulburare de

natură să justifice luarea față de acesta a celei mai severe dintre măsurile

preventive, respectiv arestarea sa preventivă.

Chiar dacă de la luarea măsurii și până în prezent

s-au scurs o anumită perioadă de timp, față de natura faptei ce a adus atingere

celei mai importante valori sociale ocrotite de lege, respectiv viața unei

persoane, curtea de apel a apreciat că nu se poate reține că acest ecou negativ

al ei s-ar fi estompat sau ar fi dispărut.

În concluzie, apreciind că subzistă și temeiul prev.

de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se justifică menținerea stării de

arest preventiv. Așa fiind, în temeiul art. 300

2

rap. la art. 160

h

C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpatului P.S.C. a

fost luată și menținută cu respectarea prevederilor legale, iar menținerea ei

se impune în continuare, s-a procedat conform celor arătate. Pentru aceleași

considerente, în opinia instanței de apel nu se justifică nici înlocuirea

acestei măsuri cu una mai puțin coercitivă, dintre cele prev. de art. 145,

respectiv art. 154

1

C. proc. pen.

Împotriva încheierii, în termen legal, inculpatul a

declarat prezentul recurs, în motivare arătând că trebuie să se țină cont de

tinerețea sa, de durata arestării până în acest moment, de regretul manifestat

față de fapta comisă.

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat

pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 300

2

cu referire la art. 160

b

și art. 160

h

din C. proc. pen., în cursul judecății, instanța

verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de

libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic

menținerea stării de arest a inculpatului deoarece, pe de o parte, niciunul

dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143

și art. 148 lit. f) din C. proc. pen.) și acestea impun în continuare privarea

de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre

condamnatorie la pedeapsa închisorii, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind

ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea

privării de libertate în condițiile art. 5 paragr. 1 lit. a) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de C.E.D.O.

în cauza Wemhoff contra Germaniei.

În raport de gravitatea faptei pentru care inculpatul

a fost trimis în judecată, și condamnat în primă instanță, dar mai ales a

împrejurărilor concrete descrise în sentința instanței de fond, corect instanța

de apel a reținut că se impune continuarea privării de libertate.

Înalta Curte constată, de asemenea, că instanța de

prim control judiciar a motivat convingător îndeplinirea cerințelor prevăzute

de lege pentru menținerea stării de arest (art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen.),

examinând, totodată, și eventuale măsuri alternative mai puțin restrictive,

concluzionând corect că nu se impune o astfel de opțiune alternativă.

Argumentele apărării pentru punerea în libertate a

inculpatului (tinerețea, regretul și durata arestării până în acest moment)

sunt neîntemeiate deoarece:

- starea de minoritate a inculpatului a produs deja

efecte juridice prin aplicarea art. 99 și art. 109 C. pen. (reducerea la

jumătate a limitelor pedepsei prevăzută de textul incriminator);

- regretul pentru săvârșirea infracțiunii, precum și

toate celelalte elemente personale favorabile, de asemenea au produs efecte

juridice prin aplicarea unei pedepse sub minimul special al textului incriminator;

- în condițiile intervenirii condamnării în primă

instanță, chiar dacă sentința nu este definitivă, durata totală a arestării (10

luni și jumătate) nu a depășit o durată care să poată fi apreciată ca

nerezonabilă.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că se impune

delimitarea duratei arestării prealabile trimiterii în judecată (arestare

provizorie în înțelesul jurisprudenței C.E.D.O.) care are ca temei un mandat de

arestare preventivă emis de un judecător în cursul urmăririi penale, de durata arestării

postcondamnatorii, privarea de libertate având ca temei sentința primei

instanțe de judecată prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa

de 5 ani închisoare.

Aceste delimitări se impun a fi observate prin

raportare la C.E.D.O., dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Astfel, în C.E.D.O. sunt prevăzute, distinct,

temeiuri ale privării de libertate a persoanei.

Potrivit art. 5 „Orice persoană are dreptul la

libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu

excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a. dacă este deținut legal pe baza condamnării

pronunțate de un tribunal competent,

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri

legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform

legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

c. dacă a fost arestat sau reținut în vederea

aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există

motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există

motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune

sau să fugă după săvârșirea acesteia;

d. dacă este vorba de detenția legală a unui minor,

hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în

vederea aducerii sale în fața autorității competente."

Or, în prezent, așa cum s-a menționat, a intervenit o

hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii, hotărâre pronunțată de către „un

tribunal competent” oare, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de

către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate

în condițiile art. 5 paragr. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

Celelalte aspecte invocate de apărare („că încadrarea

juridică data faptelor este greșită, că toți martorii și-au schimbat

declarațiile și că partea vătămată a renunțat la pretențiile civile”), sunt

chestiuni care vor fi avute în vedere de instanța de apel la judecarea fondului

cauzei penale, acestea nefiind supuse controlului prin intermediul prezentului

recurs.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și

Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va

respinge ca nefondat recursul inculpatului.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul P.S.C. împotriva încheierii din 14 februarie 2011 a Curții de Apel

Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6306/86/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 februarie 2011.