ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 34/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 34/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

încheierea de ședință din data de 27 decembrie 2011 Curtea de Apel lași, secția

penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1,

în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpatului B.A. deținut în Penitenciarul lași, măsură

pe care a menținut-o, urmând a fi verificată periodic, dar nu mai târziu de 60

de zile.

Pentru a

dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

S-a reținut că

în cauza de față sunt îndeplinite atât condițiile prev. de art. 143 C. proc.

pen., cât timp din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă că

inculpatul a săvârșit fapta penală pentru care este judecat, cât și condițiile

cumulative instituite de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv

faptul că pentru presupusele infracțiuni reținute în sarcina inculpatului legea

prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea

în libertate a acestuia prezintă pericol pentru ordinea publică.

În ceea ce

privește condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen., Curtea a reținut că în

cauză există probe temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen.,

probe ce sunt menționate în hotărârea apelată și din care a rezultat că inculpatul

B.A. este presupusul autor al infracțiunilor și pentru care instanța de fond a

dispus condamnarea sa.

Coroborarea

probelor și indiciilor temeinice amintite au conturat suspiciunea rezonabilă în

sensul existenței unor date, informații care conving un observator obiectiv și imparțial

despre posibilitatea ca inculpatul să fi săvârșit fapta prevăzută de legea

penală pentru care

este judecat

(jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza

Gusinskij

c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei).

De asemenea,

instanța a constatat că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de

art. 148 alin. lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracțiune pentru care este judecat este închisoare mai mare de 4 ani

și există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret

pentru ordinea publică.

Curtea a avut

în vedere în analiza celei de-a doua condiții enumerate mai sus, natura și

modalitatea concretă de comitere a faptelor, împrejurările în care inculpatul a

acționat, gravitatea deosebită a faptelor, urmarea produsă, precum și

sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunității, ca urmare a

comiterii presupuselor infracțiuni.

În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148

lit. f) C. proc. pen., fără a se

identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de

o parte o rezonanță a faptei respective în comunitate, o reacție colectivă față

de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care

vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din

natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii.

Măsura

lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispozițiilor art.

5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 23 din Constituție,

se poate dispune atunci când există motive

verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în

necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară

astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor,

desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

In cauza de

față, Curtea a reținut că infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în

judecată prezintă o gravitate concretă sporită, în raport de toate elementele

anterior analizate, faptele săvârșite având o rezonanță deosebită în rândul

opiniei publice, măsura arestării preventive corespunzând scopului prevăzut de

art. 136 C. proc. pen., Curtea constată că măsura arestării preventive a

inculpatului B.A. se situează pe coordonatele legalității, aspecte analizate

anterior, iar menținerea acesteia este justificată, pe de o parte de scopul

derulării în condiții bune a procesului penal, iar pe de altă parte de

necesitatea izolării inculpatului de comunitatea din care face parte. Față de

această ultimă concluzie, Curtea a analizat proporționalitatea dintre

restrângerea dreptului la libertate al inculpatului

cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja

expuse

au pledat în favoarea acordării de prioritate intereselor

generale ale comunității.

In același

timp, Curtea a apreciat că durata arestării preventive a inculpatului, din data

29 septembrie 2011 până în prezent, în raport de toate fazele procesuale

parcurse, respectiv urmărire penală, judecata pe fond,

se situează în limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui

proces

echitabil, așa cum se desprinde din jurisprudența CEDO în

materie. Diminuarea pericolului pentru ordinea publică o dată cu trecerea

timpului este un proces influențat proporțional de factorii care definesc cauza

sub aspectul complexității acesteia și, în primul rând, de natura și amploarea

activității infracționale supuse analizei. Astfel, percepția

comunității asupra unei infracțiuni de o

periculozitate mică sau modică se

diminuează cu trecerea timpului într-o

manieră diferită de situația unor infracțiuni cu o periculozitate sporită, cum

este cazul celor de față. A accepta părerea contrară ar constitui aplicarea

aceleiași unități de măsură pentru fapte diferite și ar produce o uniformizare

nereală a percepției comunității asupra faptelor penale comise în rândul său.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul B.A., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând recursul declarat de inculpatul B.A. sub

toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta.

Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin rechizitoriul

nr. 4224/P/2010 din 25 octombrie 2011

al Parchetului de pe lângă Tribunalul lași, s-a dispus trimiterea în judecată,

în stare de arest preventiv, a inculpatului B.A. cercetat pentru săvârșirea

infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. a și alin.

(3) teza I C. pen., în prezent deținut în Penitenciarul lași.

În sarcina

inculpatului s-a reținut, în esență, că, în noaptea de 10/11 noiembrie 2010, în

prezența numitului P.D., în timp ce se aflau într-un beci părăsit de pe raza

localității Deleni din jud. lași, profitând de imposibilitatea părții vătămate

A.M.A. (minoră sub 15 ani) de a-și exprima liber voința, a întreținut un raport

sexual normal cu victima aflată în neputința de a se apăra.

Pentru aceste

acuzații, prin încheierea penală nr. 111 din 30 septembrie 2011 a Tribunalului

lași, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.A. pe o durată de 29 de

zile, începând cu data de 30 septembrie 2011.

Totodată,

măsura arestării răspunde în mod corespunzător și necesității prevenirii

riscului ca inculpatul să se sustragă cercetării judecătorești, astfel cum a

făcut-o și după comiterea presupusei fapte.

Deși trebuie

admis că, in abstracto, există o prezumție în favoarea libertății inculpatului,

până la stabilirea definitivă a vinovăției acestuia, instanța apreciază că, în

concret, menținerea măsurii arestării preventive, se justifică întrucât în

cauză exista indicii concrete care relevă necesitatea protejării ordinii

publice, al cărei conținut îl constituie și buna desfășurare a procesului

penal, care prevalează în raport de judecarea inculpatului în stare de

libertate.

Probele din

examinarea cărora instanța a dedus existenta acestor împrejurări au fost

detaliat expuse în cuprinsul actului de sesizare și în sentința de condamnare,

însă la acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost

administrate în faza de urmărire penală și la cercetarea judecătorească, și

nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului

întrucât s-ar fi antepronunțat.

În plus,

trebuie subliniat specificul infracțiunii ce face obiectul

cauzei: victima abuzurilor sexuale prezintă o

tipologie aparte, marcată de

vulnerabilități și slăbiciuni în fața

presupușilor agresori, și în cauza de față existând suficiente date care oferă

presupunerea că inculpatul ar putea să o influențeze, că ar putea exercita

presiuni asupra sa, în ipoteza lăsării sale în libertate.

Așadar, prin

lăsarea inculpatului în libertate, în sfidarea hotărârii prin care s-a dispus

condamnarea acestuia, părții vătămate i s-ar putea crea o stare de temere, care

nu ar putea decât să impieteze asupra bunei desfășurări a judecății.

Înalta Curte,

consideră că în ceea ce îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148

lit. f) C. proc. pen. respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe

că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, conform art. 300/2 C. proc. pen., în cauzele în care

inculpatul este trimis în judecată în

stare de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu,

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea

duratei arestării preventive. Din actele și lucrările dosarului rezultă că

instanța Curții de Apel lași s-a conformat acestor dispoziții legale.

De asemenea,

dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat

sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune

prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în

libertate a inculpatului.

Conform

dispozițiilor art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată

că temeiurile care au determinat

arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri

noi

care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive.

Prin

încheierea atacată, instanța de apel, constatând că aceste dispoziții

procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a

bănui că inculpatul B.A., a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată,

respectiv de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. a) și alin. (3)

teza I C. pen., pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru

ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, a dispus menținerea arestării preventive a inculpatului.

Astfel că

temeiurile avute în vedere la arestare se mențin în continuare și impun

privarea de libertate a inculpatului întrucât există indicii suficiente că a

săvârșit faptele pentru care se află în fața instanței.

De asemenea,

se mențin aceste temeiuri și cu privire la pericolul concret pentru ordinea

publică, inculpatul, fiind bănuit că a săvârșit infracțiuni grave, infracțiuni

cu mare violență care au adus atingere relațiilor sociale privind viața

persoanelor.

Înalta Curte

reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor

omului și a

libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană

poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea

aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile

de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)].

Ulterior

măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un

tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenție], în speță în temeiul

încheierilor pronunțate de către Tribunalul lași, și încheierea recurată

pronunțată de Curtea de Apel lași prin care s-a verificat și menținut starea de

arest a inculpatului, încheiere pronunțată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1.

Așadar, Înalta

Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este

justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f)

C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin

Legea nr.

356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în

sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată,

Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1)

C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite

cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare

a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau

inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei, se poate

lua față de acesta una

din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b)

obligarea de a nu

părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Având în

vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale,

consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit

garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și

menținerea măsurilor preventive.

În

reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de

constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel

încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura

preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării

de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea,

respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată

insuficiența măsurii obligării de a nu

părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei

respectiv a făptuitorului.

Din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se

arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de

paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un

termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate

fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la

audiere.

Pentru a

înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul

ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea

de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală,

instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării

inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale

sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil

unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a

decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la

care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a

devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie

chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat

că gravitatea unei fapte poate justifica" menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în

legea națională corelate cu

prevederile art.5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest

moment, cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu

măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar,

pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin.

(1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind

respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea

că la instanța de apel cauza a avut

prim termen de judecată la data pronunțării încheierii recurate, Înalta Curte,

apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării

preventive a inculpatului cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții,

Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară

ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de

interesul privat al inculpatului (acesta fiind reținut și ulterior arestat

preventiv din data de 30 septembrie 2011 ) - nu a depășit un termen rezonabil

în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Față de aceste

considerente, în conformitate cu dispozițiile art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge

ca

nefondat recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii de ședință

din data de 27 decembrie 2011 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru

cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat B.A. va fi obligat la plata sumei

de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii de

ședință din data de 27 decembrie 2011 a Curții de Apel lași, secția penală și

pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 13 ianuarie 2012.