ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 34/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 27 decembrie 2011 Curtea de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului B.A. deținut în Penitenciarul lași, măsură pe care a menținut-o, urmând a fi verificată periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: S-a reținut că în cauza de față sunt îndeplinite atât condițiile prev. de art. 143 C. proc.

pen., cât timp din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta penală pentru care este judecat, cât și condițiile cumulative instituite de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul că pentru presupusele infracțiuni reținute în sarcina inculpatului legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol pentru ordinea publică. În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen., Curtea a reținut că în cauză există probe temeinice, în sensul art. 68 1 C. proc. pen., probe ce sunt menționate în hotărârea apelată și din care a rezultat că inculpatul B.A. este presupusul autor al infracțiunilor și pentru care instanța de fond a dispus condamnarea sa.

Coroborarea probelor și indiciilor temeinice amintite au conturat suspiciunea rezonabilă în sensul existenței unor date, informații care conving un observator obiectiv și imparțial despre posibilitatea ca inculpatul să fi săvârșit fapta prevăzută de legea penală pentru care este judecat (jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei). De asemenea, instanța a constatat că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 alin. lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiune pentru care este judecat este închisoare mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea a avut în vedere în analiza celei de-a doua condiții enumerate mai sus, natura și modalitatea concretă de comitere a faptelor, împrejurările în care inculpatul a acționat, gravitatea deosebită a faptelor, urmarea produsă, precum și sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunității, ca urmare a comiterii presupuselor infracțiuni. În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., fără a se identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte o rezonanță a faptei respective în comunitate, o reacție colectivă față de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii.

Măsura lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal. In cauza de față, Curtea a reținut că infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate concretă sporită, în raport de toate elementele anterior analizate, faptele săvârșite având o rezonanță deosebită în rândul opiniei publice, măsura arestării preventive corespunzând scopului prevăzut de art. 136 C. proc.

pen., Curtea constată că măsura arestării preventive a inculpatului B.A. se situează pe coordonatele legalității, aspecte analizate anterior, iar menținerea acesteia este justificată, pe de o parte de scopul derulării în condiții bune a procesului penal, iar pe de altă parte de necesitatea izolării inculpatului de comunitatea din care face parte. Față de această ultimă concluzie, Curtea a analizat proporționalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate al inculpatului cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea acordării de prioritate intereselor generale ale comunității.

In același timp, Curtea a apreciat că durata arestării preventive a inculpatului, din data 29 septembrie 2011 până în prezent, în raport de toate fazele procesuale parcurse, respectiv urmărire penală, judecata pe fond, se situează în limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, așa cum se desprinde din jurisprudența CEDO în materie. Diminuarea pericolului pentru ordinea publică o dată cu trecerea timpului este un proces influențat proporțional de factorii care definesc cauza sub aspectul complexității acesteia și, în primul rând, de natura și amploarea activității infracționale supuse analizei. Astfel, percepția comunității asupra unei infracțiuni de o periculozitate mică sau modică se diminuează cu trecerea timpului într-o manieră diferită de situația unor infracțiuni cu o periculozitate sporită, cum este cazul celor de față.

A accepta părerea contrară ar constitui aplicarea aceleiași unități de măsură pentru fapte diferite și ar produce o uniformizare nereală a percepției comunității asupra faptelor penale comise în rândul său. Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul B.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Examinând recursul declarat de inculpatul B.A. sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin rechizitoriul nr. 4224/P/2010 din 25 octombrie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul lași, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului B.A.

cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. a și alin. (3) teza I C. pen., în prezent deținut în Penitenciarul lași. În sarcina inculpatului s-a reținut, în esență, că, în noaptea de 10/11 noiembrie 2010, în prezența numitului P.D., în timp ce se aflau într-un beci părăsit de pe raza localității Deleni din jud. lași, profitând de imposibilitatea părții vătămate A.M.A. (minoră sub 15 ani) de a-și exprima liber voința, a întreținut un raport sexual normal cu victima aflată în neputința de a se apăra. Pentru aceste acuzații, prin încheierea penală nr. 111 din 30 septembrie 2011 a Tribunalului lași, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.A.

pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 30 septembrie 2011. Totodată, măsura arestării răspunde în mod corespunzător și necesității prevenirii riscului ca inculpatul să se sustragă cercetării judecătorești, astfel cum a făcut-o și după comiterea presupusei fapte. Deși trebuie admis că, in abstracto, există o prezumție în favoarea libertății inculpatului, până la stabilirea definitivă a vinovăției acestuia, instanța apreciază că, în concret, menținerea măsurii arestării preventive, se justifică întrucât în cauză exista indicii concrete care relevă necesitatea protejării ordinii publice, al cărei conținut îl constituie și buna desfășurare a procesului penal, care prevalează în raport de judecarea inculpatului în stare de libertate.

Probele din examinarea cărora instanța a dedus existenta acestor împrejurări au fost detaliat expuse în cuprinsul actului de sesizare și în sentința de condamnare, însă la acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală și la cercetarea judecătorească, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului întrucât s-ar fi antepronunțat. În plus, trebuie subliniat specificul infracțiunii ce face obiectul cauzei: victima abuzurilor sexuale prezintă o tipologie aparte, marcată de vulnerabilități și slăbiciuni în fața presupușilor agresori, și în cauza de față existând suficiente date care oferă presupunerea că inculpatul ar putea să o influențeze, că ar putea exercita presiuni asupra sa, în ipoteza lăsării sale în libertate.

Așadar, prin lăsarea inculpatului în libertate, în sfidarea hotărârii prin care s-a dispus condamnarea acestuia, părții vătămate i s-ar putea crea o stare de temere, care nu ar putea decât să impieteze asupra bunei desfășurări a judecății. Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, conform art. 300/2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța Curții de Apel lași s-a conformat acestor dispoziții legale. De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Conform dispozițiilor art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Prin încheierea atacată, instanța de apel, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul B.A., a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. a) și alin. (3) teza I C. pen., pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, a dispus menținerea arestării preventive a inculpatului. Astfel că temeiurile avute în vedere la arestare se mențin în continuare și impun privarea de libertate a inculpatului întrucât există indicii suficiente că a săvârșit faptele pentru care se află în fața instanței.

De asemenea, se mențin aceste temeiuri și cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpatul, fiind bănuit că a săvârșit infracțiuni grave, infracțiuni cu mare violență care au adus atingere relațiilor sociale privind viața persoanelor. Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)]. Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenție], în speță în temeiul încheierilor pronunțate de către Tribunalul lași, și încheierea recurată pronunțată de Curtea de Apel lași prin care s-a verificat și menținut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunțată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1.

Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica" menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art.5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că la instanța de apel cauza a avut prim termen de judecată la data pronunțării încheierii recurate, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului (acesta fiind reținut și ulterior arestat preventiv din data de 30 septembrie 2011 ) - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii de ședință din data de 27 decembrie 2011 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat B.A. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii de ședință din data de 27 decembrie 2011 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 ianuarie 2012.