ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 863/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 863/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea de ședință de la 06

martie 2012 Curtea de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în dosarul nr. 356/89/2011/a4, în baza dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive a inculpatului P.S.

În temeiul dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a

inculpatului P.S., urmând a fi verificată periodic dar nu mai târziu de 60 de

zile.

Pentru a dispune astfel instanța de

apel a reținut următoarele:

Astfel, s-a apreciat că în cauza de

față sunt îndeplinite atât condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., cât

timp din datele existente a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a

săvârșit faptele penale pentru care a fost condamnat de prima instanță, în

prezent aflat în derularea căii de atac a apelului, cât și condițiile

cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul că

pentru presupusele infracțiuni reținute în sarcina inculpatului legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în

libertate a acestuia prezintă pericol pentru ordinea publică.

În ceea ce privește condiția prevăzută

de art. 143 C. proc. pen., Curtea a reținut că în cauză există probe temeinice,

în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care rezultă presupunerea

rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care instanța de fond

a dispus condamnarea sa, probe ce sunt menționate atât în hotărârea apelată,

cât și în hotărârea de fond.

Coroborarea probelor și indiciilor

temeinice amintite au conturat suspiciunea rezonabilă în sensul existenței unor

date, informații care conving un observator obiectiv și imparțial despre

posibilitatea ca inculpatul să fi săvârșit faptele prevăzute de legea penală

pentru care este judecat (jurisprudența C.E.D.O. în cauza G. c. Rusiei, cauza

D. c. Turciei, cauza J. c. Lituaniei).

De asemenea, instanța a constatat că

sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru

care este judecat este închisoare mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea

în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea a avut în vedere în analiza

celei de-a doua condiții enumerate mai sus, natura și modalitatea concretă de

comitere a faptei, împrejurările în care inculpatul a acționat, gravitatea

deosebită a faptei, urmarea produsă, precum și sentimentul de insecuritate ce a

fost creat în rândul comunității, ca urmare a comiterii presupusei infracțiuni.

În concret, pericolul pentru ordinea

publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., fără a se identifica

sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte o

rezonanță a faptei respective în comunitate, o reacție colectivă față de o

stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc

necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura

și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii.

Măsura lipsirii de libertate a unei

persoane, potrivit dispozițiilor art. 5 din C.E.D.O. și art. 23 din

Constituție, se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a

săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a

împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea

ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în

bune condiții a procesului penal.

În cauza de față, Curtea a reținut că

infracțiunile pentru care inculpatul este judecat prezintă o gravitate concretă

sporită, în raport de toate elementele anterior analizate, faptele săvârșite

având o rezonanță deosebită în rândul opiniei publice, măsura arestării

preventive corespunzând scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen.

Curtea a constatat că măsura arestării

preventive a inculpatului se situează pe coordonatele legalității, aspecte

analizate anterior, iar menținerea acesteia este justificată, pe de o parte de

scopul derulării în condiții bune a procesului penal, iar pe de altă parte de

necesitatea izolării inculpatului de comunitatea din care face parte. Față de

această ultimă concluzie, Curtea a analizat proporționalitatea dintre

restrângerea dreptului la libertate al inculpatului cu scopul urmărit, proces

în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea acordării

de prioritate intereselor generale ale comunității.

În același timp, Curtea a apreciat că

durata arestării preventive a inculpatului, din data de 22 noiembrie 2010 până

în prezent, în raport de toate fazele procesuale parcurse, respectiv urmărire

penală, judecata pe fond și în prezent în derularea apelului, se situează în

limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, așa cum

se desprinde din jurisprudența C.E.D.O. în materie. Diminuarea pericolului

pentru ordinea publică o dată cu trecerea timpului este un proces influențat

proporțional de factorii care definesc cauza sub aspectul complexității

acesteia și, în primul rând, de natura și amploarea activității infracționale

supuse analizei. Astfel, percepția comunității asupra unei infracțiuni de o

periculozitate mică sau modică se diminuează cu trecerea timpului într-o

manieră diferită de situația unor infracțiuni cu o periculozitate sporită, cum

este cazul celor de față. A accepta părerea contrară ar constitui aplicarea

aceleiași unități de măsură pentru fapte diferite și ar produce o uniformizare

nereală a percepției comunității asupra faptelor penale comise în rândul său.

Pentru considerentele arătate s-a

apreciat că, cum măsura privativă de libertate s-a luat față de inculpat cu

respectarea dispozițiilor legale în materie, iar temeiurile avute inițial în

vedere subzistă și în prezent, fără a se produce o modificare sau o dispariție

a acestora, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 300

2

raportate la

art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și, în baza

dispozițiilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3)

C. proc. pen. a menținut această măsură, cât timp ea corespunde în continuare

scopului pentru care a fost instituită.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal a declarat recurs inculpatul P.S., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Examinând recursul declarat de

inculpatul P.S. sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta.

Din examinarea lucrărilor dosarului,

se constată că în cauza de față sunt îndeplinite atât condițiile prevăzute de

art. 143 C. proc. pen., cât timp din datele existente a rezultat presupunerea

rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele penale pentru care a fost condamnat

de prima instanță, în prezent aflat în derularea căii de atac a apelului, cât

și condițiile cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

respectiv faptul că pentru presupusele infracțiuni reținute în sarcina

inculpatului legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există

probe certe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol pentru ordinea

publică.

În ceea ce privește condiția prevăzută

de art. 143 C. proc. pen., Curtea a reținut că în cauză există probe temeinice,

în sensul art. 68

1

C. proc. pen., probe din care a rezultat

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost

trimis în judecată, și față de care s-a și dispus măsura arestării preventive,

măsură care a fost menținută de către instanță în continuare, apare ca

justificată.

La acest moment, Înalta Curte, nu a

analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală și la

cercetarea judecătorească, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția

sau nevinovăția inculpatului întrucât s-ar fi antepronunțat.

Astfel, conform art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare

de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea

și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei

arestării preventive. Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța

Curții de Apel lași s-a conformat acestor dispoziții legale.

De asemenea, dacă constată că

temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există

temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere,

revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului.

Conform dispozițiilor art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive.

Prin încheierea atacată, instanța de

apel, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză,

pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul P.S., a comis

faptele pentru care a fost trimis în judecată, pentru care pedeapsa prevăzută

de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menținerea arestării preventive

a inculpatului.

Astfel că temeiurile avute în vedere

la arestare se mențin în continuare și impun privarea de libertate a

inculpatului întrucât există indicii suficiente că a săvârșit faptele pentru

care se află în fața instanței.

De asemenea, se mențin aceste temeiuri

și cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpatul, fiind

bănuit că a săvârșit infracțiuni grave, infracțiuni cu mare violență care au

adus atingere relațiilor sociale privind viața persoanelor.

Înalta Curte reține că încheierea

instanței de apel este legală și justificată.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de

libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea aducerii în fata

autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au

săvârșit o infracțiune (lit. c).

Ulterior măsura arestării a fost

prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent (art. 5

pct. 1 lit. a) din Convenție), în speță în temeiul încheierii recurată

pronunțată de Curtea de Apel lași prin care s-a menținut starea de arest a

inculpatului, încheiere pronunțată în dosarul nr. 356/89/2011/a4.

Așadar, Înalta Curte, consideră că

menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât

subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive,

temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că

lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5

paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi

judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în

libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un

moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau

aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă

instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile

art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte, apreciază că, în acest moment,

cererea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive este nefondată,

iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136

alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind

respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

În aceste condiții, Înalta Curte, a

apreciat că detenția provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui

interes general al societății care primează în raport de interesul privat al

inculpatului (acesta fiind reținut și ulterior arestat preventiv din data de 22

noiembrie 2010) nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale dar și din perspectiva C.E.D.O.

Față de aceste considerente, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefundat recursul declarat de inculpatul P.S.

Împotriva încheierii de ședință din

data de 06 martie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în dosarul nr. 356/89/2011/a4.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. recurentul inculpat P.S. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.S. împotriva încheierii de ședință din data de 06

martie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în dosarul nr. 356/89/2011/a4.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21

martie 2012.