ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului

de față,

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 2/PI/19 iulie

2012, Curtea de Apel Oradea a respins propunerea de arestare preventivă a învinuitului

R.A.T.

Pentru a dispune

astfel instanța de fond, în esență, a constatat că sesizarea este lovită de nulitate

absolută în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar în subsidiar (în măsura

în care s-ar putea aprecia că nulitatea sesizării instanței este una relativă) aceasta

este netemeinică, nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 148 lit. b) și

f) C. proc. pen. pentru luarea acestei măsuri.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea solicitând

casarea încheierii și rejudecând, admiterea propunerii de arestare preventivă a

învinuitului dispunând și emiterea mandatului de arestare preventivă.

În motivarea recursului

s-a susținut că au fost respectate dispozițiile legale privind audierea învinuitului

înaintea formulării propunerii de arestare preventivă însă acesta și-a rezervat

dreptul la tăcere, iar la dosar există probe și indicii temeinicie care creează

presupunerea rezonabilă că învinuitul ar fi săvârșit infracțiunile pentru care este

cercetat.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale, înaltei Curte constată că este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Potrivit art.

146 alin. (6) C. proc. pen., dispozițiile art. 149

1

alin. (6) și ale

art. 150 C. proc. pen., se aplică în med corespunzător învinuitului.

Conform art. 149

1

C. proc. pen., măsuia arestării preventive poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., dacă există vreunul din

cazurile de la art. 148 C. proc. pen. și dacă se consideră că arestarea inculpatului

este necesară în interesul urmăririi penale.

În temeiul

art. 143 alin. (1) C. proc. pen., măsura reținerii poate fi luată de organul de

cercetare penală față de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit

o faptă penală, iar în temeiul art. 143 alin. (5) C. proc. pen. sunt indicii temeinice

atunci când din datele existente în cauză a rezultat presupunerea că persoana față

de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.

Potrivit dispozițiilor

art. 146 alin. (1) C. proc. pen. dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în

art. 143 și există probe din care rezultă vreunul dintre cazurile prevăzute în

art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală,

când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului,

numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, prezintă dosarul cauzei

cu propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, președintelui

instanței sau judecătorului delegat de acesta, iar potrivit dispozițiilor art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen. măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă

sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și când inculpatul a săvârșit o

infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu

pedeapsa închisorii, sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe

că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Se constată că

urmărirea penală a fost începută la data de 15 martie 2012, iar la data de 19 iulie

2012 a fost audiat intimatul în calitate de învinuit în vederea luării măsurii reținerii

față de acesta, ulterior fiind prezentat instanței de judecată cu propunere de arestare

preventivă.

În prezenta cauză,

prima instanță, în mod corect a sesizat că după luarea măsurii preventive a reținerii

învinuitului, organul de urmărire penală, ca o garanție a dreptului la apărare,

trebuia să îl audieze pe învinuit înainte de formularea propunerii de arestare preventivă.

Potrivit dispozițiilor

art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, inculpatul poate fi lipsit de libertatea sa dacă

există motive verosimile de a (se) bănui că a săvârșit o infracțiune. Din probele

administrate până în prezent, prima instanță a reținut existența unor indicii temeinice,

în sensul că inculpatul a săvârșit a săvârșit faptele de care este acuzat, fiind

îndeplinite exigentele art. 143 C. proc. pen. Conform art. 68

1

C.

proc. pen., sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă

presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare

sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta, noțiunea de indicii temeinice neputându-se

confunda cu aceea de probe certe de vinovăție.

Analizând actele

de urmărire penală efectuate până la acest moment procesual Înalta Curte constată

că, prima instanță în mod corect, după o analiză amplă și temeinică a temeiurilor

reținute ca incidente pentru luarea măsurii arestării preventive, respectiv

art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., a concluzionat că nu există dovezi că învinuitul

R.A.T. ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

martori și prin alterarea mijloacelor de probă organul de urmărire penală neputând

furniza date cu privire la modalitatea în care învinuitul ar fi procedat.

Referitor la cazul

prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că infracțiunile pentru

care este cercetat învinuitul R.A.T. sunt infracțiuni grave sancționate cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani. În ce privește condiția referitoare la existența probelor

din care să rezulte că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret

pentru ordinea publică, potrivit jurisprudenței Curții Europene instanța este obligată

să analizeze acest aspect nu numai prin prisma gravității faptelor și a pedepsei

prevăzute de lege, ci și prin raportare la persoana învinuitului.

Cu privire la

acest aspect Înalta Curte constată că deși gravitatea infracțiunilor este generată

și de funcția ocupată de învinuit, ofițer de poliție judiciară această împrejurare

nu justifică luarea măsurii preventive celei mai severe, circumstanțele personale

favorabile învinuitului constituie garanții solide pentru lăsarea acestuia în libertate

fără a fi afectat bunul mers al procesului penal.

Așa fiind, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte urmează

a respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva încheierii

penale din Camera de Consiliu nr. 2/PI/20 iulie 2012 a Curții de Apel Oradea,

secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 364/35/2012.

Cheltuielile judiciare

rămân in sarcina statului.

Onorariul parțial

al apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul învinuit, în sumă de 25 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 27 iulie 2012.