ÎCCJ, Secția penală

Prin propunerea formulată în data de 1 martie 2012 în Dosarul nr. 18/P/2012, D.N.A. - serviciul teritorial Oradea a solicitat, în raport de dispozițiile art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în baza art. 149 1 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului S.I., pentru o perioadă de 29 de zile. S-a arătat că, prin rezoluția din 23 februarie 2012, D.N.A. - secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva numitului S.I., sub aspectul comiterii infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și că, ulterior prin ordonanța din data de 28 februarie 2012, organele de urmărire penală din cadrul D.N.A.

- serviciul teritorial Oradea au dispus extinderea cercetărilor penale și începerea urmăririi penale față de învinuitul S.I., sub aspectul comiterii infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, faptă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a reținut că, din actele de urmărire penală efectuate în cauză rezultă că, în cursul lunii noiembrie 2011, denunțătorul R.M.I. a fost condamnat în primă instanță de către Judecătoria Oradea pentru comiterea infracțiunii de complicitate la furt calificat, fiindu-i aplicată pedeapsa închisorii de 4 ani și 3 luni cu executare și că, atât în faza de urmărire penală cât și în cea a cercetării judecătorești, denunțătorul a fost asistat de avocatul S.I., din cadrul Baroului Bihor.

Fiind nemulțumit de hotărârea pronunțată de Judecătoria Oradea, denunțătorul a formulat recurs, cauza înregistrându-se pe rolul Curții de Apel Oradea, unde aceasta a fost, de asemenea, asistat de avocatul S.I., care i-a promis că „va rezolva problema”, deoarece la Curtea de Apel Oradea sunt „oameni mai luminați”. S-a reținut apoi că, în acest context, în realizarea aceleași rezoluții infracționale, în cursul lunii februarie 2012, în perioada în care cauza se afla pe rolul Curții de Apel Oradea în recurs, prevalându-se de influența pe care ar avea-o asupra judecătorilor de la această instanță, inculpatul a pretins și primit în două rânduri suma totală de 7.000 euro de la denunțător, sub pretextul că banii ar urma să fie dați mai departe judecătorilor implicați în judecarea recursului, în vederea pronunțării unei hotărâri favorabile, respectiv o condamnare cu suspendarea executării pedepsei.

Astfel, potrivit susținerilor denunțătorului, în data de 19 ianuarie 2012 s-a întâlnit cu apărătorul său ales, av. S.I., pe holul Judecătoriei Oradea, discutând cu acesta despre situația sa procesuală, cu această ocazie inculpatul comunicându-i denunțătorului că a discutat despre dosarul său cu judecătorii de la Curtea de Apel Oradea care fac parte din completul de judecată din recurs, iar pentru obținerea unei soluții favorabile trebuie să dea suma de 6.000 euro, respectiv câte 2.000 euro pentru fiecare dintre judecători. Denunțătorul a arătat că inculpatul i-a relatat că, în urma discuției avute cu judecătorii de la Curtea de Apel Oradea aceștia i-ar fi spus că, în schimbul sumei de 6.000 euro, ar putea pronunța o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Totodată inculpatul i-a precizat denunțătorului că nu poate să obțină o soluție de achitare, întrucât a fost arestat în faza urmăririi penală, iar practica instanței este de a nu pronunța achitări în cauzele în care inculpații au fost arestați preventiv. Se arată apoi că în data de 30 ianuarie 2012, denunțătorul R.M.I. a avut o întâlnire cu inculpatul S.I., organele specializate procedând la înregistrarea discuțiilor în mediul ambiental purtate de aceștia, discuții care demonstrează realitatea aspectelor susținute de denunțător prin autodenunțul formulat. Se redau pasaje din convorbirile interceptate, concluzionându-se că din acest dialog rezultă că avocatul S.I. a discutat cu judecători de la Curtea de Apel Oradea despre situația juridică a denunțătorului, astfel cum i-a spus și în data de 19 ianuarie 2012, dar că nu se punea încă problema remiterii celor 6.000 de euro pretinși în data de 19 ianuarie 2012, deoarece nu are „încă nicio undă verde”.

În continuare denunțătorul l-a asigurat pe inculpat că a pregătit „cum au vorbit atunci” suma de bani pretinsă, respectiv 6.000 euro și că poate să-i aducă când dorește inculpatul. Se face referire apoi la faptul că discuția dintre cei doi a continuat, denunțătorul întrebându-l pe inculpat când trebuie să-i aducă, că știe că trebuie să-i dea la judecători, inculpatul replicând Da, da, să ai grijă”. Tot din această convorbire a fost redat pasajul în care denunțătorul l-a întrebat pe inculpat „da pentru dumneavoastră cât tre’ să vă mai dăm”, inculpatul răspunzând na, lasă că… vedem. Procurorul a susținut că din aceste convorbiri rezultă fără niciun dubiu că cei 6.000 de euro sunt bani pretinși de către inculpat pentru judecători.

În data de 6 februarie 2012 denunțătorul s-a întâlnit cu inculpatul la biroul acestuia și i-a înmânat suma de 6.000 euro, organele de anchetă decizând să nu intervină pentru constatarea infracțiunii flagrante în scopul stabilirii destinației ulterioare a sumei de bani și pentru a vedea ce soluție se va pronunța în cauză. În convorbirea dintre cei doi, care a avut loc în 6 februarie 2012, cu ocazia remiterii celor 6.000 de euro, denunțătorul arată că pentru ăia de la Curte, 6.000. Pentru dumneavoastră nu mai trebe să vă…, inculpatul replicând lasă, nu, iar mai apoi „mă, nu mai tot vorbi!”.

Se mai arată că, din probele de la dosar s-a stabilit că în data de 21 februarie 2011, după ce cauza a rămas în pronunțare, inculpatul l-a chemat de urgență pe denunțător la sediul instanței, ocazie cu care i-a pretins o sumă de bani pentru a fi remisă judecătorilor Curții de Apel Oradea, respectiv suma de 1.000 euro, pretinderea banilor fiindu-i comunicată denunțătorului cu ajutorul unui bilețel pe care avocatul a notat cuantumul sumei de bani. Banii au fost remiși inculpatului Sava în aceeași zi, în jurul orelor 14,30 la sediul cabinetului acestuia. Cauza a rămas în pronunțare în data de 28 februarie 2012, denunțătorul fiind condamnat la o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere, astfel cum i-a promis inculpatul S.I.

cu ocazia pretinderii banilor. Se precizează că, prin ordonanța din 1 martie 2012 s-a dispus reținerea învinuitului pentru o perioadă de 24 de ore, începând cu orele 00,40 și, că prin ordonanța din aceeași dată s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, prev. și ped. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a arătat că se impune luarea măsurii arestării preventive a inculpatului întrucât sunt întrunite condițiile cerute de art. 143 C. proc. pen. și există cazul de arestare preventivă prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen. Examinând propunerea pe baza actelor și lucrărilor de la dosar, instanța a constatat următoarele: Potrivit art. 148 alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și există vreunul din cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-f) ale art. 148. Din analiza normelor care disciplinează instituția arestării preventive, curtea a reținut că o condiție sine qua non o reprezintă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, respectiv existența unor probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, potrivit art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția europeană, o persoană poate fi privată de libertate în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente atunci când există suspiciuni rezonabile că a săvârșit o infracțiune.

Existența acestor probe sau indicii temeinice, respectiv a suspiciunii rezonabile, trebuie să se refere la săvârșirea unei anumite infracțiuni concret determinate, iar prin existența acestor suspiciuni rezonabile se înțelege existența unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune. Prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție fac referire la noțiunea de suspiciuni, întrucât nu este necesar ca la momentul arestării anchetatorii să aibă suficiente probe pentru a aduce o acuzație. Plauzibilitatea bănuielilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esențial al protecției oferite de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție împotriva privărilor arbitrare de libertate.

Nu este suficient ca bănuiala să se bazeze pe buna credință a autorităților, deoarece caracterul plauzibil al bănuielii presupune existența unor fapte sau informații apte, așa cum s-a arătat mai sus, să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea. Ceea ce poate trece drept plauzibil depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei. Or, din datele existente în cauză nu există indicii temeinice, cu atât mai puțin probe care să justifice luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Astfel, infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., constă în primirea sau pretinderea de bani ori alte foloase sau acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșite de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Pentru a fi în prezența infracțiunii de trafic de influență este necesar să se lezeze relațiile sociale a căror existență și dezvoltare sunt fundamentate pe încrederea și prestigiul pe care trebuie să le aibă funcționarii organelor, instituțiilor statului, serviciilor publice și care impun înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la corectitudinea, onestitatea și probitatea acestora. Subiect activ nemijlocit al infracțiunii este persoana care răspunde cerinței esențiale de a avea influență sau a lăsa să se creadă că are influență asupra funcționarului.

În cazul infracțiunii de trafic de influență, elementul material al laturii obiective rezidă în acțiunea de traficare a influenței reală sau presupusă pe lângă un funcționat, care poate fi săvârșită prin modalități alternative - primirea ori pretinderea de bani ori alte foloase, ori acceptarea de promisiuni de daruri -, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act care intră în atribuțiile de serviciu ale acestuia. Întreaga construcție juridică a infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen. impune concluzia că autorul faptei face uz de trecerea sa reală sau presupusă pe lângă un funcționar, aspect ce rezultă din însăși denumirea marginală a textului de incriminare. Infracțiunea presupune și o intervenție promisă, ce ar urma să se facă pe lângă funcționar, pe baza influenței pe lângă acesta, în scopul de a-l determina să facă ori să nu facă un act care intră în atribuțiile sale de serviciu.

Cumpărătorul de influență plătește sau acceptă să plătească, prin traficantul de influență, serviciile funcționarului pe care le dorește, astfel încât el nu este interesat de faptul că banii sau alte foloase primite ori pretinse sunt destinate traficantului ori altei persoane. Existența infracțiunii nu este condiționată de cunoașterea de către cumpărătorul de influență a faptului dacă banii ori alte foloase au fost primite, pretinse sau acceptate de către traficant pentru sine sau pentru altul.

Acțiunile care alternativ pot constitui element material la laturii obiective a infracțiunii sunt: autorul să acționeze, să săvârșească faptele prevalându-se de influența reală sau presupusă pe care o are sau lasă se creadă că o are pe lângă funcționar; primirea ori pretinderea de bani sau foloase trebuie să fie săvârșită de către autor pentru a-l determina pe funcționar, pe lângă care are influență sau lasă să se creadă aceasta să facă sau să nu facă un act care intră în atribuțiile sale de serviciu. Acțiunea trebuie săvârșită mai înainte ca funcționarul, pe lângă care s-a pretins influența și promis că va interveni, să fi îndeplinit actul care intră în atribuțiile sale de serviciu și care este cerut, sau cel mai târziu în timpul efectuării lui, concomitent cu aceasta.

Din punct de vedere al laturii subiective infracțiunea se poate comite numai cu intenția calificată de scop. Revenind la speță, instanța a constatat că, formal, din propunerea de arestare preventivă rezultă că ar fi îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca fapta reținută în sarcina inculpatului să fie încadrată juridic în dispozițiile art. 257 C. pen. Deși în acest moment al procesului penal instanța nu este îndrituită de a face o analiză pe fondul acuzației, în sensul verificării îndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii, totuși, fiind în prezența unui propuneri prin care este vizată libertatea persoanei, raportându-se și la dispozițiile art. 143 C. proc. pen. - săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală -, are obligația să facă o verificare sumară relativ la acuzația ce i se aduce inculpatului.

Denunțul și declarațiile numitului R.M.I. (filele 7-10, 158-173) nu se coroborează cu nicio altă probă administrată până în prezent în faza de urmărire penală, nedovedindu-se că inculpatul a pretins de la denunțător vreo sumă de bani susținând că o va folosi pentru a-și trafica influența asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Oradea, investiți cu judecarea cauzei privindu-l pe denunțător, sau că i-ar fi dat de înțeles acestuia că are o influență reală sau presupusă asupra acestora. Din actele aflate la dosar rezultă că, într-adevăr, denunțătorul i-a remis inculpatului, cu două ocazii diferite suma de 7.000 de euro, aspect neconstatat de către acesta (filele 7-10, 158-173, 176-188, 203-205 din dosarul de urmărire penală și declarația inculpatului dată în fața instanței - filele 19-21), însă inculpatul a dovedit caracterul licit al pretinderii și primirii acestei sume, cu contractul de asistență juridică și chitanța fiscală.

Organele de urmărire penală nu au putut produce o probă care să conducă la suspiciunea rezonabilă că această sumă de bani a fost dată de către denunțător știind sau crezând că inculpatul, traficându-și influența, va determina magistrații învestiți cu judecarea recursului să pronunțe o soluție în favoarea acestuia. Astfel, din procesul-verbal de redare a convorbirilor interceptate în data de 30 ianuarie 2012 (filele 38-41) nu rezultă despre ce înțelegere este vorba între cei doi, atunci când inculpatul susține că nu are nicio undă verde să…

și nici care este obiectul acestei înțelegeri (fila 38). În continuarea discuțiilor, denunțătorul arată că a pregătit vreo 6000 de euro, fără să precizeze cu ce titlu, iar apoi, din convorbiri rezultă aspecte ce se circumscriu relației client-avocat (inculpatul i-a cerut denunțătorului să recunoască faptele, i-a indicat ce să declare, solicitându-i să recurgă la procedura de judecare simplificată, denunțătorul cerându-i avocatului să rezolve ceva cu ei, or, din discuție nu se înțelege dacă este vorba de vreo modalitate de rezolvare a problemei legate de latura civilă a cauzei sau de altceva, însă inculpatul îi spune din nou că trebuie să recunoască rechizitoriul).

Este de observat că dialogul nu este clar, sunt redate jumătăți de fraze, incoerente, iar încercările denunțătorului de a canaliza discuția în sensul dorit au rămas fără rezultat, cu nicio ocazie inculpatul personal nepretinzându-i denunțătorului vreo sumă de bani pentru a-și trafica influența pretinsă sau reală asupra judecătorilor. Totodată, interceptările redate nu demonstrează nici faptul că inculpatul a primit suma de bani în scopul sus-menționat și nici faptul că a lăsat să creadă că are influență asupra magistraților.

Împrejurarea că denunțătorul a încercat de nenumărate ori să facă legătură între suma de bani și judecători și să-l provoace pe inculpat în sensul de a spune ceva despre influența sa, rezultă din discuțiile purtate între cei doi, inclusiv în datele de 3 februarie 2012 (filele 58-63) și 6 februarie 2012 (filele 95-100), însă aceste demersuri nu și-au atins scopul, inculpatul, prin răspunsurile date, nelăsând să se înțeleagă că are influență sau ar putea avea influență asupra judecătorilor, relevante în acest sens fiind susținerile acestuia, respectiv mă nu tot vorbi de astea și de împrumuturi și de judecători, că n-are nicio….

(fila 40), mă nu mai tot vorbi (fila 99). De altminteri, dialogurile purtate între cei doi nu vizează exclusiv acest subiect (a se vedea și procesul-verbal de redare a convorbirilor interceptate din 2 februarie 2012 - filele 43-54), ci mai degrabă maniera în care trebuie făcută apărarea în cauză, posibilități de amânare a cauzei, precum și un alt dosar pe care denunțătorul afirmativ îl avea pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea. Din ansamblul înregistrărilor ambientale, iar nu din pasaje desprinse din context, instanța constată că acuzarea se bazează doar pe deducții, care nu pot constitui indicii temeinice în sensul cerut de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.

Susținerile procurorului din referatul cu propunere de luare a măsurii arestării preventive că avocatul i-a promis denunțătorului că-i va rezolva problema la Curtea de Apel Oradea, nu sunt susținute de probele administrate până în acest moment în cauză, afirmația denunțătorului (filele 8 și 120) că la Curtea de Apel Oradea sunt judecători „mai luminați” fiind singulară. De altfel, această afirmație pretins a fi făcută de către inculpat nu este de natură să ducă la concluzia că acesta ar fi lăsat să se înțeleagă că hotărârea instanței de fond se va reforma ca urmare a influenței pe care ar avea-o asupra judecătorilor de la instanța de control judiciar, ci se circumscrie relației client-avocat.

Este evident că o astfel de „expresie” constituie, de regulă, un argument pe care orice avocat îl invocă în fața clientului său atunci când promovează o cale de atac, fiind evident că judecătorii de la o instanță superioară au mai multă experiență și sunt percepuți ca având o valoare profesională mai înaltă. De asemenea, pretinderea denunțătorului că suma de 1.000 de euro i-a fost cerută prin intermediul unui bilețel, pe care avocatul a notat cuantumul sumei, nu este probată, la dosarul cauzei neexistând un astfel de înscris, ci doar acela pe care inculpatul a notat numărul dosarului, al rechizitoriului și mențiunea „declarație conform art. 320 1 C. proc. pen.” (fila 56), pe care de altfel denunțătorul a și dat-o la Biroul notarului public M.G.

În aceste condiții, instanța apreciază că în speță nu sunt motive verosimile, care să justifice bănuiala că inculpatul a comis infracțiunea de care este acuzat, cerință obligatorie conform normelor interne și europene (a se vedea art. 68 1 C. proc. pen.

și art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și cauza CEDO 30 august 1990 Fox Campbell et Hartly c/a Regatul Unit, paragraful 32). În cauză, inculpatul a susținut și a făcut dovada că a încheiat un contract de asistență juridică cu denunțătorul, în data de 10 ianuarie 2012, semnat de către acesta, contract în care s-a inserat următoarea clauză: „suma de 7.000 euro reprezintă onorariu de succes în ipoteza obținerii unei soluții cu suspendare, dată la care se va elibera chitanța, în caz contrar, restituindu-se suma de 7.000 euro” (fila 112). La data pronunțării deciziei penale nr. 238/R/2012 a Curții de Apel Oradea (fila 154) s-a emis chitanța din 28 februarie 2012 pentru suma de 30.000 lei - fila 114 (echivalentul sumei de 7000 euro), iar în ședința publică din 1 martie 2012, apărarea a depus la dosar registrul-jurnal de încasări și plăți pe anul 2011 al Cabinetului Avocațial Individual Ioan Sava (filele 22-23, dosarul instanței)din care rezultă că celelalte sume de bani încasate de la denunțător pe baza chitanțelor din 30 octombrie 2011 (fila 116) și 24 februarie 2011 (fila 117) sunt menționate în ordine cronologică.

Actele depuse de procurorul de ședință la dosarul cauzei, respectiv împuternicirile avocațiale, ambele din 10 ianuarie 2012, emise pe seama clienților S.G. și R.M.I. nu sunt de natură a dovedi că inculpatul și-a preconstituit acte în apărare, în raport de faptul că numai una dintre ele are regim special și, mai mult de atât se poate observa că dintre cele trei împuternici avocațiale depuse de către apărătorii aleși ai inculpatului(filele 13-15, dosarul instanței) doar cea cu nr. 43/2012 are regim special(fila 15, dosarul instanței). Este de relevat faptul că, la percheziția domiciliară efectuată la locuința inculpatului s-au găsit trei bancnote cu cupiura de 200 euro ale căror serii corespunde cu seriile unui număr de trei bancnote predate de D.N.A.

denunțătorului (X02471327255, X00380228591 și N00471128898 - filele 66 și 140). În cauză mai există o incertitudine informațională, rezultată din împrejurarea că deși organele de anchetă i-au remis denunțătorului - persoană a cărei credibilitate poate fi pusă la îndoială, față de antecedența sa penală -, sumele de 6.000 de euro în data de 6 februarie 2012 (filele 92-93) și de 1.000 euro în data de 21 februarie 2012 (fila 109), au decis să nu intervină pentru constatarea infracțiunii flagrante, pierzând astfel urma banilor. Explicația procurorului că s-a urmărit destinația ulterioară a sumei de bani și s-a așteptat pronunțarea soluției în cauză nu este de natură să înlăture această incertitudine sau să constituie un argument în sprijinul acuzării.

Astfel fiind, curtea a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unor indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta de care este acuzat. Actele de la dosar nu sunt de natură a crea convingerea instanței că există motive plauzibile în sensul art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția de la Strasbourg, care să justifice privarea de libertate a inculpatului în condițiile în care suspiciunea se întemeiază doar pe susținerile denunțătorului care nu se coroborează cu actele de la dosar așa cum rezultă din motivele anterior expuse. Potrivit art. 148 alin. (1) C. proc. pen. măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite cumulativ cerințele prevăzute în art. 143 și există unul dintre cazurile prevăzute de 148 alin. (1) lit. a)-f) și alin. (2) C. proc.

pen. În speță parchetul a susținut că există cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Deoarece în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., instanța, în baza art. 149 1 alin. (9) teza a II-a C. proc. pen., a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului, considerent pentru care nu a mai analizat îndeplinirea condiției prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Împotriva Încheierii nr. 1/PI din 1 martie 2012 a Curții de Apel Oradea s-a exercitat calea de atac a recursului de către Parchet. Se invocă că parcurgerea motivării instanței de fond în adoptarea soluției respingerii propunerii de arestare Preventivă întemeiată exclusiv pe inexistenta temeiurilor prevăzute de art. 143 C.proc.pen relevă o vădită neconcordantă între conținutul real al mat erialului probatoriu administrat în cauză și interpretarea conferită acestuia de instanță.

Susținerile instanței conform cărora „denunțul și declarațiile numitului R.M.I. nu se coroborează cu nicio altă probă administrată.”, respectiv că, „inculpatul a dovedit … caracterul licit al pretinderii și primirii acestei sume, cu contractul de asistență juridică și chitanța fiscală” sunt, indiscutabil, rezultatul ignorării unor aspecte probatorii evidente cu relevanță juridică în planul conturării infracțiunii pentru care s-a formulat propunerea de arestare preventivă.

În realitate, probațiunea administrată în cauză relevă o adevărată structurare a activității infracționale, care a presupus parcurgerea mai multor etape, urmărite îndeaproape de inculpat: 1. Acreditarea ideii de către inculpatul - avocat că există o deschidere relațională largă către judecătorii Curții de Apel, dincolo de limitele impuse de exercitarea drepturilor apărător în procesul penal, respectiv crearea în mintea denunțătorului a convingerii că inculpatul - avocat are o influență reală asupra judecătorilor din completul de recurs. 2. Pretinderea urmată de remiterea - primirea sumelor de bani, respectiv a sumei de 6.000 euro și, ulterior, suplimentarea acestui cuantum cu suma de 1.000 euro.

3. Încercarea, ulterioară săvârșirii infracțiunii, de a masca folosul material al traficului în onorariu de succes. Așa fiind, în recurs procurorul a solicitat să se admită în rejudecare propunerea de arestare preventivă, astfel cum a fost formulată în scris, arătând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv există probe și indicii temeinice că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și există în mod corespunzător cazul de arestare prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

S-a relevat că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, care rezidă în sentimentul de insecuritate creat celor care au luat la cunoștință despre comiterea infracțiunii și în stimularea temerii că justiția nu acționează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale de accentuat pericol social. În cauză, pericolul social concret pentru ordinea publică rezultă din pericolul social al infracțiunii și din calitatea deținută de inculpatul S.I. - avocat în cadrul Baroului Bihor.

Instanța de recurs reține următoarele: Dincolo de aspectele teoretice așezate în plan juridic, vizând atât sfera de abordare a instituției arestului preventiv cât și cea privind infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pe care instanța de recurs și le însușește în integralitatea lor, faptul că inculpatul ar fi procedat în modul reclamat în cuprinsul propunerii de arest preventiv este relevat de discuția denunțătorului coroborată cu conținutul discuțiilor ambientale purtate între denunțător și inculpat. Relevante sub acest aspect sunt: A) discuția purtată în data de 30 ianuarie 2012: R.M.I.: - Ă… știți pentru ce ... pentru ce am vorbit cu dumneavoastră.

S.I.: - Da! R.M.I.: - Ați reușit să vorbiți? Îi ok? S.I.: - Am vorbit, da încă . nu am nicio undă verde, să. R.M.I.: - Aha! Că io am pregătit, v-am spus, cum am vorbit atuncea, am pregătit vreo 6.000 de euro pentru adică, toți îs pregătiți, Înțelegeți? 2.500 ii am azi și 3.500 îmi vin mâine și pot să vi-i aduc când dori . ziceți dumneavoastră! Vă rog foarte mult! La dosar … referitor la dosar! Decât să plătesc acolo, pagube la … o grămadă de pagube, nu puteți rezolva cu ei ... ceva, Încă . în plus? Că … mai dau ceva! Nu, nu-i problemă! Înțelegeți? Hm? S.I.: - Da' păi, alea-s . tu tre' să recunoști rechizitoriu R.M.I.: - Da. Și cum . o să mă întrebe pe mine? Că acuma, dumneavoastră știți! Că io.

S.I.: - O laie! O să vorbim să nu te ... că ... atâta … Parcurgerea pasajului, având în prim plan afirmația inculpatului – avocat „Am vorbit, da”, face trimitere la aspectul că inculpatul i-a confirmat în mod expres și explicit denunțătorului că, deja relaționarea cu judecătorii a avut loc. Faptul că, în momentul imediat următor, inculpatul a afirmat că „încă . nu am nicio undă verde …”, arată că relaționarea respectivă, deși a avut loc, nu a dobândit până în acel moment caracter de certitudine . Faptul că, în cadrul aceleiași discuții, denunțătorul se îndreaptă spre inculpat cu o nouă cerere de a rezolva, pe lângă chestiunea legată de aplicarea unei pedepse în regim suspensiv de executare, inclusiv problema despăgubirilor, demonstrează că inculpatul l-a convins pe denunțător că influența sa asupra judecătorilor ar fi reală.

Așadar, obiectiv, discuția dintre cei doi se poartă asupra soluției exprese a instanței de judecată și nicidecum asupra diligențelor avocațiale. B) discuția purtată în aceeași zi, ulterior: R.M.I.: Când tre să vi-i aduc. Că știu că tre să-i dați și dumneavoastră la judecători, acolo! S.I.: Da, da să ai grijă! R.M.I.: Da vă rog foarte frumos, domnu. S.I.: Ți-am spus, că am vorbit!. Așadar, sub nicio formă nu s-ar pune problema destinației licite a acestor sume de bani din moment ce, în mod expres, se arată că acestea urmau să ajungă la completul de judecată, cu toată prudența în manifestare necesară în acest sens. Inculpatul - avocat îl atenționează pe denunțător să fie prudent și să manifeste grijă în privința modului în care acționează.

C) discuția purtată de denunțător cu inculpatul în aceeași zi cu cele mai sus redate, dar ulterioară: R.M.I.: - Tre' să recunoaștem? Aha! Na . Sau . auziți, zi . o zis și soția! Dacă ar fi . mai dau in plus și trei-patru mii, numa' să fie odată. să reușim o achitare! Dar, știți ce vreau să vă întreb? Referitor la dumneavoastră! Că o zis și soția să vă întreb! Aia 6.000 îs pentru ei! Da' pentru, pentru (…) pentru dumneavoastră? Cât tre' să vă mai dăm. S.I.: Na, lasă că vedem. R.M.I.: Cum S.I.: O să vedem cum va fi. Acest pasaj nu face notă discordantă cu celelalte redate la literele A) și B) și este în măsură să evidențieze preexistența unei prevalări de influentă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Oradea din partea inculpatului, unica în măsură să permită un astfel de dialog cu privire la sumele de bani destinate completului.

De asemenea, nu asistăm la un monolog ci la un veritabil dialog între cele două persoane. D) discuția purtată de denunțător cu inculpatul în data de 06 februarie 2012, în jurul orelor 14.00 (cu ocazia remiterii sumei de 6.000 euro către inculpatul - avocat): S.I.: - Bun. R.M.I.: - Pentru ăia de la Curte, 6 mii. Pentru dumneavoastră nu mai trebuie să. S.I.: Lasă, nu. R.M.I.: - Bun! Nu, că. S.I.: - Mă! Nu mai tot vorbi! Spune-i la socru-tău să vină să mă caute. R.M.I.: - Atuncea, la dimineață? Bun! Bun! La să fie la dimineață? S.I.: - Să vină, amu, că la 9 avem procesul ! În ceea ce privește aspectele referitoare la pretinderea, urmată de remiterea - primirea sumei de 6.000 euro, din punct de vedere probatoriu, sunt părți integrante ale acelorași coordonate probatorii relevate mai sus, care pot și trebuie să fie analizate din aceeași per spectivă.

Referitor la suma de 1.000 euro, pretinsă cu același titlu denunțătorului de către inculpat, probațiunea existentă în cauză, de această dată, se limitează într-adevăr la declarația denunțătorului coroborată cu declarațiile inculpatului, dat e atât în fața organelor de anchetă, cât și în fața instanței de judecată de fond și recurs. Toate aceste elemente învederate apar a fi suficiente, în viziunea instanței de recurs, în a putea face trimitere la incidența art. 143 C. proc. pen. în cauză. Deși netransformate în probe, cu un caracter cert, indubitabil, toate cele descrise constituie indicii temeinice desprinse din datele existente în cauză, din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana anchetată ar fi săvârșit infracțiunea expres reclamată de trafic de influență având ca obiect primirea unei sume modice totale de 7.000 euro de la denunțătorul R.M.I.

În alt plan, dar condiționat de cele arătate, nu se poate desprinde necesitatea dispunerii celei mai severe măsuri preventive în cauză, în condițiile în care ancheta penală are un anumit caracter complex și care astfel se transpune printr-o anumită dilatare temporală, în cuprinsul căreia va trebui să se răspundă unor detalii învederate de inculpat vizând așa-zisa „undă verde” ce ar fi vizat o chestiune strict juridică, de practică judiciară în materia aplicării art. 320 1 C. proc. pen. prin prisma interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție, sau, clarificarea naturii discuției dintre cele două persoane direct implicate, respectiv dihotomia dintre noțiunile concrete de dialog și monolog.

În plus, în speță se reține perfectarea unui contract de asistență juridică purtând numărul 1 din 10 ianuarie 2012 în cuprinsul căruia s-a inserat mențiunea achitării sumei de 1.000 la data de 10 februarie 2012 și achitării sumei de 7.000, fără precizarea monedei, precum și a două chitanțe, despre care se susține de acuzare că au caracter fictiv. În concluzie, nevoia de a asigura ordinea publică și buna desfășurare a procesului penal, inclusiv privit prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, din care s-au desprins anumite precepte în materie de incidență a măsurilor preventive, reclamă nu doar o analiză de condiționalitate în luarea măsurilor ci și o privire aprofundată pe culoarul alternativității în alegerea acestora, Înalta Curte apreciind că obligația de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile față de inculpat, începând cu 16 martie 2012, este aptă să satisfacă toate cerințele unei normale desfășurări a procesului penal.

Așa fiind, opinând în acest sens, vor avea incidență dispozițiile art. art. 145 pct. 1 1 , fiind de instituit obligațiile legale aferente în acest sens. O notă aparte vizează trimiterea la obligațiile facultative prevăzute legal la art. 145 pct. 1 2 , respectiv cea de a nu se apropia de denunțător și nici de martori și să nu comunice direct sau indirect cu aceștia, cadrul probator incipient anterior descris făcând necesară o astfel de protecție, precum și obligația de a nu desfășura profesia în exercitarea căreia se pretinde că ar fi săvârșit faptele.

Inclusiv această din urmă măsură ce va fi dispusă speră, în viziunea instanței de recurs, să împace juridic raportul între pretinderea săvârșirii unei fapte grave, de către un avocat, de comitere a unei infracțiuni ce aduce atingere relațiilor de serviciu, cu „pata” adusă procesului de înfăptuire corectă, morală a justiției, pe de o parte, și atitudinea organelor de stat, care puse în fața unor astfel de prezumtive fapte trebuie să acționeze ferm, cu eficiență, având în vedere permanent obiectivul îndreptării celor în cauză, a îndepărtării eventuale a lor și din profesia în exercitarea căreia se pretinde că ar fi săvârșit faptele, pe de altă parte. Procesual, se va admite recursul procurorului, se va casa încheierea recurată și rejudecând se va aplica inculpatului măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara pe 30 de zile, cu instituirea obligațiilor legale.

Văzând și dispozițiile art. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea împotriva încheierii nr. 1/PI din 1 martie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 105/35/2012, privind pe inculpatul S.I. Casează încheierea recurată și rejudecând în fond, în temeiul art. 136 lit. c) și art. 145 1 C. proc. pen., aplică inculpatului S.I. - măsura preventivă a obligării de a nu părăsi tara, pe o durată de 30 de zile începând cu data de 16 martie 2012 si pana la data de 14 aprilie 2012 inclusiv.

În temeiul art. 145 pct. 1 1 și art. 145 pct. 1 2 , impune inculpatului ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi tara să respecte următoarele obligații: - să se prezente la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemat; - să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa conform programului întocmit de supraveghetor și ori de câte ori este chemat; - să nu-și schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar ; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme; - să nu se apropie de denunțător și nici de martori și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect; - să nu desfășoare profesia în exercitarea căreia a săvârșit fapta. Atrage atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării cu rea credință a obligațiilor prevăzute de art. 145 alin. (3) C. proc.

pen. Dispune aducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 145 alin. (2) 1 C. proc. pen. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. Onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, în sumă de 25 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 martie 2012.