ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2699/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 31 mai 2011 Curtea de Apel

București, secția I penală, în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc.

pen., a menținut starea de arest a inculpatului Z.M. constatând că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. a), d) și f) C. proc. pen.,

în sensul că inculpatul a fugit cu scopul de a se sustrage de la urmărirea

penală, perioadă în care a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune, precum și

faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpatului este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în stare de libertate

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura și

gravitatea faptelor reținute în sarcina sa, cantitatea mare de drog traficată,

precum persoana inculpatului care a intenționat să părăsească țara sub o altă

identitate.

Curtea de Apel București a apreciat că subzistă și în

prezent motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului,

tulburarea ce ar fi resimțită de comunitate, în cazul lăsării acestuia in

libertate, fiind generată de sentimentul că organele judiciare nu manifestă

suficientă fermitate în vederea prevenirii și reprimării acestui gen de fapte.

Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul Z.M.

și a solicitat

admiterea recursului,

casarea încheierii si revocarea măsurii arestării preventive arătând ca a fost

luata acum 3 ani și 3 luni.

A solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu

măsura obligării de a nu părăsi țara, având in vedere prevederile art. 6

paragraf 1 CEDO, caracterul nerezonabil al termenului de când se afla arestat,

respectiv de 3 ani și 3 luni.

Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate

precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că

recursul declarat de inculpatul Z.M. este nefondat, pentru considerentele se

vor arăta în continuare:

Prin sentința penală nr. 712 din data de 7 iulie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția penală, în baza art. 2 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe

inculpatul Z.M. la pedeapsa de 15 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat

inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10

ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art.3 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 lit.

a) C. pen. a condamnat pe inculpatul Z.M. la pedeapsa de 20 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat

inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10

ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 293 alin. (1) C. pen. a condamnat

inculpatul Z.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen.

a contopit cele trei pedepse aplicate, în final, inculpatul Z.M. va executa

pedeapsa cea mai grea, de 20 de ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. a aplicat

inculpatului Z.M. pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și b) C. pen. pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei

principale.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului Z.M.

drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b) C. pen. pe

durata executării pedepsei principale.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată

inculpatului Z.M. reținerea și arestarea preventivă de la 10 aprilie 2008 la

zi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menținut

măsura arestării preventive a inculpatului Z.M.

Procedând la verificarea legalității și temeiniciei

măsurii arestări preventive luată față de inculpatul Z.M. în conformitate cu

dispozițiile legale, instanța - Curtea de Apel București, în mod temeinic, a apreciat

că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit.

a), d) și f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus menținerea

măsurii arestări preventive a inculpatului.

Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului Z.M. se

reține că dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. pen. sunt

îndeplinite întrucât din datele dosarului rezultă că la data de 10 aprilie 2008

inculpatul și-a declinat o identitate falsă prezentându-se sub numele V.I.,

prezentând și o carte de identitate falsă în acest sens, fiind descoperite

asupra sa mai multe înscrisuri falsificate, ce purtau fotografia sa și alte

nume, încercând să se sustragă fiind depistat de către organele de poliție

române pe raza municipiului București.

Totodată, dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., prevăd dacă

sunt întrunite condițiile

prevăzute în art. 143

din același cod și dacă

inculpatul

a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe

viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa

în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate

dispune

măsura arestării preventive a

inculpatului.

Astfel, din analiza coroborată

a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața

instanței de judecată până în prezent, Curtea constată că în

cauză, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că

inculpatul a săvârșit faptele ce i se rețin în sarcină.

În ceea ce privește temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă,

analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor

două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată că, în

raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000,

art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000,

art. 293 alin. (1) C. pen. sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita

arătată.

Analiza actelor și lucrărilor

dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că

există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar

prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Î

n conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția

consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie

lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția

privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres

și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată

de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata

autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite,

în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca

arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și

să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată că menținerea arestării

preventive a inculpatului este justificată, acesta fiind trimis în judecată

pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care

prin natura lor, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse,

impune menținerea detenției provizorii.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și

Justiție arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind

traficul de droguri poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit

de ridicat al faptelor, cât și din circumstanțele personale ale inculpatului

ori din modul în care acesta a acționat cât și faptul că a încercat să se

sustragă de la urmărirea penală.

În cauza de față, stabilirea pericolului social al

faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficiență existența unor

probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă că inculpatul a comis infracțiunile,

pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv la o pedeapsă de 20 ani

închisoare – având în vedere gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost

comise, importanța valorilor puse în pericol și rezonanța faptelor.

În ceea ce privește cererea recurentului inculpat Z.M.

de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de

a nu părăsi țara, Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerințele art. 139 alin.

(1) C. proc. pen. față de considerentele expuse mai sus, de circumstanțele

cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii

arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a

procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional

al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestuia și cu

scopul urmărit, astfel apreciază că cererea inculpatului de înlocuire a măsurii

arestării preventive nu este întemeiată în acest moment procesual.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au

modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci

acestea se mențin în continuare, motiv pentru care,

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va

respinge recursul declarat

de inculpatul Z.M., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

Z.M. împotriva încheierii din 31 mai 2011 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în dosarul nr. 29233.02/3/2008.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limbă turcă pentru

recurentul inculpat se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.