ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4982/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat de B.V. împotriva deciziei civile nr. 75/A din 24 februarie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 1252 din 13 octombrie 2008 a Tribunalului Galați a respins excepțiile invocate de pârâtă, a repus reclamantul B.G.V., în termenul legal de notificare a Primăriei Galați și a obligat pârâtul să emită dispoziție față de imobilul situat în Galați, cu o suprafață de 220 mp. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Galați, iar prin decizia civilă nr. 75 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel Galați s-a admis apelul pârâtului și s-a schimbat în tot sentința instanței de fond în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii reclamantului.

Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, neîndeplinirea procedurii prealabile în termenul prevăzut de lege, atrage decăderea părții din dreptul de a mai formula notificare. Cum reclamantul nu a făcut dovada că sunt îndeplinite dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 103 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că operează decăderea reclamantului din dreptul de a mai formula notificare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerea hotărârii instanței de fond. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub aspectul incidenței art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Astfel, se susține că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, atâta timp cât în motivare se arată greșit că hotărârea instanțe de fond nu ar fi motivată în drept, deși în realitate, nu s-a invocat deloc acest aspect. Se mai susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, ori străine de natura pricinii, și anume se arată greșit că hotărârea instanței de fond nu ar fi motivată în drept, iar pe de altă parte se precizează că face trimitere la art. 103 C. proc. civ. Recurentul mai susține că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea greșită a legii.

În acest sens se arată că obiectul acțiunii îl constituie repunerea reclamantului în termenul pentru depunerea notificării în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Se susține că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen de prescripție și nu de decădere cum greșit a reținut instanța. întrucât reclamantul a făcut dovada imposibilității depunerii notificării datorită stării sănătății sale, se susține că se impune repunerea lui în termenul de depunere a notificării. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a reținut că recursul este nefondat. Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana îndreptățită are obligația să notifice entitatea deținătoare a imobilului, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Acest termen pentru înregistrarea notificării are ca punct de plecare, de calculare data de 14 februarie 2001, expirând la 14 februarie 2002, iar în raport de art. 22 alin. (5) din lege (care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent) acest termen este de decădere. Sancțiunea netransmiterii notificării în termenul arătat, constă în pierderea posibilității de valorificare a dreptului la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție. Prin Legea nr. 247/2005 nu s-au adus modificări art. 22 din Legea nr. 10/2001 sub efectul prelungirii termenului de depunere a notificărilor. Din interpretarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, rezultă că termenul pentru depunerea notificărilor este un termen de decădere.

Astfel, acest termen reprezintă intervalul de timp în interiorul căruia titularul prin drept selectiv, este obligat printr-o dispoziție imperativă a legii, să-și exercite acel drept, sub sancțiunea stingerii acestuia. Având un atare efect, termenul de decădere nu poate fi nici suspendat nici întrerupt, fiind deci incompatibil cu instituția repunerii în termen. Ca atare, termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este unul de decădere și nu de prescripție, cum greșit susține recurentul. Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin cererea formulată, numitul B.V. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând cererea formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 322 C. proc. civ. prevăd că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul poate fi cerută atunci când există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane având aceeași calitate. Pentru a fi aplicabile aceste dispoziții, este necesar ca hotărârile să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat și anume identitatea de părți, de obiect și de cauză și de asemenea, a fi pronunțate în dosare diferite.

Prin această reglementare s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situațiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze și neobservându-se existența autorității de lucru judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispoziții nu se pot concilia. În speță nu sunt îndeplinite aceste condiții pentru admisibilitatea cererii de revizuire, care nici nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care se întemeiază, revizuientul limitându-se doar la a solicita admiterea cererii. Pe de altă parte art. 322 alin.(1) C. proc. civ. prevede că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute de pct. 1-9 C. proc.

civ. În cauză, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 817/2008 nu evocă fondul pricinii, ea nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea revizuirii. Pentru aceste considerente, se va respinge cererea de revizuire formulată de numitul B.V. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul B.V. împotriva deciziei civile nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 iunie 2011.