ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4982/2011

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

decizia civilă nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a respins recursul declarat de B.V. împotriva deciziei civile nr. 75/A din 24

februarie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1252 din 13 octombrie 2008 a Tribunalului Galați a respins

excepțiile invocate de pârâtă, a repus reclamantul B.G.V., în termenul legal de

notificare a Primăriei Galați și a obligat pârâtul să emită dispoziție față de

imobilul situat în Galați, cu o suprafață de 220 mp.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Galați, iar prin

decizia civilă nr. 75 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel Galați s-a admis

apelul pârâtului și s-a schimbat în tot sentința instanței de fond în sensul

respingerii ca nefondată a acțiunii reclamantului.

Instanța

de apel a reținut că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, neîndeplinirea

procedurii prealabile în termenul prevăzut de lege, atrage decăderea părții din

dreptul de a mai formula notificare.

Cum

reclamantul nu a făcut dovada că sunt îndeplinite dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001 și art. 103 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că

operează decăderea reclamantului din dreptul de a mai formula notificare.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea ei în

sensul respingerii apelului pârâtului și menținerea hotărârii instanței de

fond.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub aspectul

incidenței art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel,

se susține că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, atâta timp cât

în motivare se arată greșit că hotărârea instanțe de fond nu ar fi motivată în

drept, deși în realitate, nu s-a invocat deloc acest aspect.

Se mai

susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, ori străine de

natura pricinii, și anume se arată greșit că hotărârea instanței de fond nu ar

fi motivată în drept, iar pe de altă parte se precizează că face trimitere la

art. 103 C. proc. civ.

Recurentul

mai susține că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a

schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar

hotărârea a fost dată cu încălcarea greșită a legii.

În acest

sens se arată că obiectul acțiunii îl constituie repunerea reclamantului în

termenul pentru depunerea notificării în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Se

susține că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen de prescripție

și nu de decădere cum greșit a reținut instanța.

întrucât reclamantul

a făcut dovada imposibilității depunerii notificării datorită stării sănătății

sale, se susține că se impune repunerea lui în termenul de depunere a

notificării.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor

art. 22 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a reținut că recursul este

nefondat.

Conform

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana îndreptățită are

obligația să notifice entitatea deținătoare a imobilului, în termen de 12 luni

de la data intrării în vigoare a legii.

Acest

termen pentru înregistrarea notificării are ca punct de plecare, de calculare

data de 14 februarie 2001, expirând la 14 februarie 2002, iar în raport de art.

22 alin. (5) din lege (care prevede că nerespectarea termenului atrage

„pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau echivalent) acest termen este de decădere.

Sancțiunea

netransmiterii notificării în termenul arătat, constă în pierderea

posibilității de valorificare a dreptului la măsuri reparatorii pe calea

acțiunii în justiție.

Prin

Legea nr. 247/2005 nu s-au adus modificări art. 22 din Legea nr. 10/2001 sub

efectul prelungirii termenului de depunere a notificărilor.

Din

interpretarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, rezultă că termenul

pentru depunerea notificărilor este un termen de decădere.

Astfel,

acest termen reprezintă intervalul de timp în interiorul căruia titularul prin

drept selectiv, este obligat printr-o dispoziție imperativă a legii, să-și

exercite acel drept, sub sancțiunea stingerii acestuia.

Având un

atare efect, termenul de decădere nu poate fi nici suspendat nici întrerupt,

fiind deci incompatibil cu instituția repunerii în termen.

Ca atare,

termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este unul de decădere și nu

de prescripție, cum greșit susține recurentul.

Din

perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare a

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, nefiind astfel incident motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin

cererea formulată, numitul B.V. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 3038

din 17 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând

cererea formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu

poate fi primită pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile

art. 322 C. proc. civ. prevăd că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în

instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs, atunci când evocă fondul poate fi cerută atunci când există

hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite,

în una și aceeași pricină, între aceleași persoane având aceeași calitate.

Pentru a

fi aplicabile aceste dispoziții, este necesar ca hotărârile să conțină elemente

caracteristice pentru existența lucrului judecat și anume identitatea de părți,

de obiect și de cauză și de asemenea, a fi pronunțate în dosare diferite.

Prin

această reglementare s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situațiilor în

care, judecându-se separat două sau mai multe cauze și neobservându-se

existența autorității de lucru judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale

căror dispoziții nu se pot concilia.

În speță

nu sunt îndeplinite aceste condiții pentru admisibilitatea cererii de

revizuire, care nici nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care se

întemeiază, revizuientul limitându-se doar la a solicita admiterea cererii.

Pe de

altă parte art. 322 alin.(1) C. proc. civ. prevede că revizuirea unei hotărâri

rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei

hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere

în cazurile prevăzute de pct. 1-9 C. proc. civ.

În cauză,

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 817/2008 nu evocă fondul

pricinii, ea nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea revizuirii.

Pentru

aceste considerente, se va respinge cererea de revizuire formulată de numitul

B.V. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de revizuire formulată de revizuentul B.V. împotriva deciziei civile

nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 09 iunie 2011.