ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 66/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 7 februarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea dreptului pârâtei Ș.R.D. la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că aceasta a fost returnată din Italia la data de 6 decembrie 2006, în baza Acordului de readmisie ratificat prin Legea nr. 173/1997, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr. 323 din 23 februarie 2007 a respins acțiunea ca neîntemeiată, soluție menținută de Curtea de Apel București prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 249/A din 19 aprilie 2007. Pentru a adopta această soluție, instanțele anterioare au reținut, în esență, că dreptul fundamental la liberă circulație este garantat, art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, art. 4 din Directiva nr. 2004/38/CE, excepțiile de la regulă regăsindu-se atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în legislația comunitară, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.

Norma internă prevede o categorie mai largă de situații posibile de restrângere a dreptului la liberă circulație, în raport cu categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară, direct aplicabilă în virtutea principiului supremației dreptului comunitar, situațiile de excepție prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE neregăsindu-se în cazul pârâtei Ș.R.D.. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte. În motivarea cererii de recurs, se susține greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 248/2005 (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), faptul că prevederile art. 38 lit. a) din actul normativ nu au aplicabilitate temporară, sunt instituite pentru a combate migrația ilegală și se circumscriu situațiilor limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind în acord cu tratatele internaționale referitoare la dreptul la liberă circulație, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională (decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006). Se mai susține că, deși art. 40 al Directivei nr. 2004/38/CE prevede transpunerea în legislația internă, directiva nu face parte de drept din legislația internă, ci impune statelor membre o obligație de rezultat și lasă autorităților naționale competențele legate de forma și mijloacele utilizate în acest scop.

Recursul nu este fondat. La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor. Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate. Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978). Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate. Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Italia la data de 6 decembrie 2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 249/A din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.