ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 66/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 7 februarie 2007,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea dreptului

pârâtei Ș.R.D. la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult

trei ani, cu motivarea că aceasta a fost returnată din Italia la data de 6

decembrie 2006, în baza Acordului de readmisie ratificat prin Legea nr.

173/1997, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

323 din 23 februarie 2007 a respins acțiunea ca neîntemeiată, soluție menținută

de Curtea de Apel București prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de

reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 249/A din 19 aprilie 2007.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut, în esență, că dreptul fundamental la liberă

circulație este garantat, art. 25 din Constituția României, art. 18 din

Tratatul de Instituire a Comunității Europene, art. 4 din Directiva nr.

2004/38/CE, excepțiile de la regulă regăsindu-se atât în cuprinsul legii

interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în legislația

comunitară, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.

Norma internă prevede o categorie

mai largă de situații posibile de restrângere a dreptului la liberă circulație,

în raport cu categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară,

direct aplicabilă în virtutea principiului supremației dreptului comunitar,

situațiile de excepție prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE

neregăsindu-se în cazul pârâtei Ș.R.D..

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte.

În motivarea cererii de recurs, se

susține greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 248/2005 (art. 304 pct. 9

C. proc. civ.), faptul că prevederile art. 38 lit. a) din actul normativ nu au

aplicabilitate temporară, sunt instituite pentru a combate migrația ilegală și

se circumscriu situațiilor limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție,

fiind în acord cu tratatele internaționale referitoare la dreptul la liberă

circulație, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională (decizia nr.

855 din 28 noiembrie 2006).

Se mai susține că, deși art. 40 al

Directivei nr. 2004/38/CE prevede transpunerea în legislația internă, directiva

nu face parte de drept din legislația internă, ci impune statelor membre o

obligație de rezultat și lasă autorităților naționale competențele legate de

forma și mijloacele utilizate în acest scop.

Recursul nu este fondat.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului

în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite

instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Italia la data de 6 decembrie

2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 249/A din 19 aprilie 2007 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 ianuarie 2008.