ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5852/2010

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 607 din 14 noiembrie 2008 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul H.T. și continuată de moștenitorul acestuia H.A. împotriva pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca, a anulat dispoziția nr. 6777 din 10 iulie 2007 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta să emită o nouă dispoziție în favoarea reclamantului prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv – Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobil format din casă și teren situat în municipiul Cluj Napoca, înscris în C.F.

nr. 12593 Cluj-Napoca, cu nr.top. 4169; totodată, l-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Conform copiei C.F. 12593 imobilul cu nr.top 4169, reprezentat din casă de lemn și pământ acoperită cu hârtie gudronată cu o cameră și curte în suprafață de 120 stj. 2 , s-a aflat în proprietatea tabulară a numitei H.M. Prin încheierea C.F. nr. 1328/1980 imobilul a fost transcris în C.F. 48146 în favoarea Statului român în baza Decretului de expropriere nr. 183/1979. Reclamantul H.T. este fiul fostei proprietare H.M. și moștenitor al acesteia, astfel încât este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

În drept, tribunalul a reținut incidența art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1955, a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a art. 26 alin. (3) din aceeași lege. În ceea ce privește natura despăgubirilor, tribunalul a considerat aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Judecata în apel. Prin decizia civilă nr. 13 A din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru imobilul casă și teren în suprafață de 432 mp situat în Municipiul Cluj-Napoca, identificat prin număr topografic 4169 în C.F.

inițială 12593 Cluj; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată în apel și, totodată, a respins ca tardivă cererea de aderare la apel formulată de reclamant. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele: În apel a fost administrată proba cu expertiză tehnică judiciară, iar prin raportul întocmit de expertul topograf F.V. s-a concluzionat că imobilul din str. Actorului nr.46 are o suprafață reală de teren de 797 mp și se identifică în regim de carte funciară cu parcela evidențiată în C.F. nr. 48146 Cluj, cu nr.top 4168, teren în suprafață de 855 mp proprietatea Statului român, în administrarea operativă a Consiliului Popular al municipiului Cluj-Napoca; diferența de suprafață de 58 mp este în prezent ocupată de trotuarul stradal.

Imobilul are suprafața reală de teren de 411 mp și se identifică în regim de carte funciară cu parcela evidențiată inițial în C.F. nr. 12593 Cluj, cu nr.top 4169, reprezentând casă din lemn și pământ, teren în suprafață de 432 mp proprietatea numitei H.M. cu titlu de cumpărare; diferența de suprafață de 21 mp este ocupată în prezent de trotuarul stradal. Cele două imobile au fost comasate la altele, într-un corp funciar distinct, având suprafața totală de 2 ha 1288 mp, categoria de folosință „teren, alei și spații verzi” proprietatea Statului român cu titlu de expropriere înscris în C.F. nr. 48146 Cluj-Napoca. Planul topografic întocmit la scara 1:1000, anexă la raportul de expertiză, relevă faptul că parcela identificată cu nr.top 4168 este alăturată parcelei cu nr.top 4169, desfășurându-se în lungime pe o linie paralele celei dintâi.

Împrejurarea că cele două parcele sunt ocupate de construcții, alei și spații verzi nu a fost contestată de reclamant și niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni la expertiză. În ceea ce privește calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, curtea de apel a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum și ale art. 3.1, art. 4.2, art. 23.1 și art. 23.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. În ceea ce privește actele depuse la dosar curtea de apel a reținut că, deși în faza procedurii administrative acestea au fost prezentate în fotocopie, în faza judecății s-au prezentat copii certificate de avocatul ales al părții, potrivit competenței conferite în acest sens de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1955, republicată.

De asemenea, s-a dovedit și faptul morții reclamantului H.T., precum și calitatea de moștenitor legal a descendentului acestuia H.A. În atare situație, în mod corect a stabilit prijma instanță că s-a făcut dovada calității numitului H.T. de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Referitor la existența și întinderea dreptului de proprietate pretins, actul doveditor depus de reclamant constând în extrasul de carte funciară nr. 12593 Cluj face dovada proprietății exclusiv cu privire la parcela funciară identificată cu nr.top 4169 reprezentând 432 mp, situată administrativ în Cluj Napoca. Este adevărat că în anexa decretului de expropriere a fost menționată suprafața de 1288 mp teren ca fiind preluată de la proprietarul tabular înscris în C.F.

12593 Cluj H.M.,însă din probele administrate rezultă cu certitudine că diferența de până la 1288 mp aparține parcelei identificate cu nr.top 4168 situat administrativ în str. A. nr. 46. Or, cu privire la această parcelă reclamantul nu a făcut dovada existentei dreptului de proprietate, antecesoarea sa neavând înscris un astfel de drept în cartea funciară și niciun act juridic translativ de proprietate. Este posibil ca H.M. să fi exercitat posesia asupra parcelei aflată în vecinătatea parcelei sale la momentul exproprierii, dar această situație de fapt nu este de natură să-i confere dreptul la restituire în regim de carte funciară, atât timp cât nu s-a constatat că ea a produs și efectele juridice specifice prescripției achizitive.

Referitor la natura măsurilor reparatorii s-a dovedit în cauză că restituirea în natură nu este posibilă, în condițiile în care construcțiile expropriate au fost demolate, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întreaga parcelă nr. top 4169 în suprafață de 432 mp. În atare situație, sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Pârâtul nu a făcut dovada plății nedespăgubiri pentru imobilul expropriat, așa încât obligația de rambursare a diferenței de evaluare nu putea fi stabilită în sarcina reclamantului. Cu privire la cererea de aderare la apel, curtea a reținut că aceasta a fost depusă la data de 8 mai 2009, după împlinirea termenului de apel, în condițiile în care sentința a fost comunicată reclamantului la 30 decembrie 2008. Judecata în recurs.

Împotriva deciziei au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul. 1.Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a dat o interpretare foarte restrictivă dispozițiilor legale aplicabile cauzei atunci când a concluzionat că nu a făcut dovada întinderii dreptului de proprietate cu privire la întreaga suprafață de teren solicitată de 1288 mp. Referindu-se la prevederile art. 23.1 și art. 24.1 din Normele metodologice și la art. 24 din Legea nr. 10/2001, recurentul susține că potrivit acestor texte legale dovada dreptului de proprietate al antecesoarei sale se putea face nu numai cu extras de carte funciară, ci și prin alte înscrisuri cum este cazul în speță.

Astfel, reclamantul a depus în sprijinul cererii sale Decretul de expropriere nr. 183/1979 și tabelul anexă la acesta unde la poziția 84 se precizează clar că de la H.M. se expropriază 1288 mp teren și construcție de 197.47 mp. Aceeași situație este confirmată de adresa nr. 2066/1979 a fostului Oficiu județean pentru construirea și vânzarea de locuințe și de convenția încheiată la 5 februarie 1979 între antecesoarea sa și același Oficiu în care se menționează calitatea autoarei de proprietară a imobilului situat în str. A. nr. 46-48. Alte două scripte din anii 1960 atestă că adresa numitei H.M. era în str. A. nr. 46-48. Chiar dacă nu a depus extras de carte funciară pentru restul de suprafață de teren - 855 mp, dispozițiile legale aplicabile nu excludeau posibilitatea dovedirii cererii și cu alte înscrisuri.

Recurentul solicită admiterea recursului, respingerea apelului declarat de pârât și menținerea în întregime a sentinței tribunalului. 2. Recurentul-pârât își întemeiază cererea tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând în drept încălcarea prevederilor art. 23.3 din H.G. nr. 250/2007, care arată în mod expres că în cazul în care actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor sunt prezentate în fotocopii se va solicita petiționarilor și prezentarea originalelor sau duplicatelor în vederea verificării acestora de către salariații entităților învestite cu soluționarea notificării. De asemenea, potrivit art. 23.2 din H.G. nr. 250/2007, în ceea ce privește actele doveditoare ale calității de moștenitor se admit numai copiile legalizate sau certificate după aceste acte.

Referitor la natura măsurilor reparatorii recurentul susține că trebuie avută în vedere situația ocupării integrale a terenului și faptul că se ia în considerare valoarea stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, din care se scade valoarea eventualelor despăgubiri primite pentru teren. Or, instanța nu a solicitat reclamantului să declare pe proprie răspundere că nu a primit despăgubiri pentru construcția și terenul expropriat. Recurentul mai susține că este îndreptățit la exonerarea de plată a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în primă instanță, cheltuieli menținute în apel, cu motivarea că nu este în culpă procesuală. Mai arată că onorariul de 5.000 lei este exagerat de mare și că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. instituie o limitare a acestora. Instanța poate să-și exercite prerogativa reducerii onorariului, în acest sens fiind invocate și dispozițiile Curții Constituționale nr. 492 din 8 iunie 2006 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Recurentul-reclamant a depus la dosar în copie certificată înscrisurile la care a făcut referire, precum și întâmpinare la recursul declarat de pârât. Analizând cererile de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate și le va respinge pentru următoarele considerente: 1. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, text de lege care prevede că: 1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Reclamantul susține că îi este aplicabilă prezumția instituită de acest text de lege, în sensul că, din moment ce în decretul de expropriere - dar și în alte înscrisuri contemporane sau anterioare acestuia - autoarea sa H.M. a figurat ca având în proprietate un teren în suprafață de 1288 mp, aceasta este suprafața pentru care se cuvin măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Ceea ce omite reclamantul este că această prezumție se aplică în absența unor probe contrare.

Or, în speță, curtea de apel a reținut că, în ceea ce privește întinderea suprafeței de teren pe care a deținut-o în proprietate autoarea reclamantului există probe contrare, respectiv extrasul de carte funciară care atestă că H.M. a deținut în proprietate doar parcela 432 mp de teren., nu și parcela învecinată, de 855 mp, cu un număr de C.F. și un nr.topografic diferit. În instanța de recurs, reaprecierea probelor în vederea stabilirii unei alte situații de fapt nu mai este posibilă după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de reclamant, Înalta Curte poate doar verifica dacă la situația de fapt reținută s-au aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Or, câtă vreme s-a stabili din ansamblul probelor administrate - înscrisuri și expertiză topografică - că autoarea reclamantului a avut în proprietate numai 432 mp de teren anterior exproprierii, în mod corect curtea de apel a reținut că dovezile contrare situației menționate în decretul de expropriere fac inaplicabilă prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001. 2. Nici recursul pârâtului nu este fondat. Critica privind nerespectarea art. 23.3 și art. 23.2 din H.G. nr. 250/2007 este nefondată, câtă vreme instanța de apel a reținut că în faza jurisdicțională s-au depus la dosar copii certificate ca fiind conforme cu originalul sub semnătura avocatului părții, în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995.

De altfel, deși instanța de apel a respins motivat această critică recurentul nu arată în ce constă nelegalitatea aplicării în speță a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 și se limitează a relua prevederile din Normele metodologice, care se referă inclusiv la posibilitatea depunerii de copii certificate. Critica referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit standardelor internaționale de evaluare nu are legătură cu soluția pronunțată în cauză, deoarece instanța nu a stabilit ea însăși cuantumul despăgubirilor, ci doar îndreptățirea reclamantului la măsuri reperatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În ceea ce privește rambursarea de către pârât a sumelor primite cu ocazia exproprierii, s-a reținut ca situație de fapt, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, că nu s-a făcut dovada plății unei asemenea despăgubiri.

Critica referitoare la cheltuielile de judecată vizează sentința tribunalului și nu decizia pronunțată în apel, așa încât apare ca fiind formulată omisso medio . Pentru a se putea aprecia asupra legalității obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ori asupra cuantumului onorariului de avocat ar fi trebuit ca pârâtul să critice sentința tribunalului prin cererea de apel, iar modul de soluționare a acesteia să fie criticat apoi în recurs prin prisma unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia curții de apel este legală și o va menține, iar în baza art. 312 C. proc. civ. va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul H.A. și de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 13/A din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2010.