ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3121/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 79 din 28 ianuarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 4410/117/2008, Tribunalul Cluj a admis cererea reclamantei M.M. formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca și a dispus anularea parțială a dispoziției din 15 septembrie 2008 emise de pârât. În consecință, a dispus obligarea pârâtului să propună acordarea unor despăgubiri în limitele cotei de 1/2 parte din imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., identificat cu nr. top A în CF Cluj, teren în suprafață totală de 2.430 m.p. și în întregime pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., identificat cu nr. top B în CF Cluj, teren în suprafață de 850 m.p.

și construcții demolate în suprafață construită de 170 m.p., din care suprafața locuibilă 53,40 m.p., în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea de circulație a întregului teren, respectiv 2.065 m.p., fiind de 638.000 RON. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a stabilit, în urma analizei probelor administrate, constând în anexele la decretele de expropriere, procesele-verbale de preluare, extrase ale colilor funciare, depoziții de martori, acte de stare civilă, faptul că reclamanta are calitatea de moștenitor al defunctului proprietar tabular F.G., de la care statul a preluat, prin expropriere, în baza Decretului nr. 109/1980, imobilul teren în suprafață de 850 m.p.

și construcții, cu plata unei despăgubiri în sumă de 82.000 RON. Totodată, prin efectul Decretului de expropriere nr. RR/1970 a fost preluat terenul în suprafață de 2.430 m.p. de la coproprietarii F.G. și F.I., care erau frați, dobândind acest teren în urma unui partaj voluntar intervenit în anii `50 între proprietarii tabulari F.A., F.I., F.G. și F.V. Așa fiind, prima instanță a apreciat că sunt întemeiate pretențiile reclamantei în raport cu dispozițiile art. 24, art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, existența și întinderea dreptului de proprietate al autorului fiind dovedite prin actul normativ care a stat la baza preluării abuzive. Valoarea de circulație a imobilului-teren în litigiu a fost stabilită de instanță prin administrarea probei cu expertiza tehnică-judiciară, terenul fiind evaluat la 86,35 euro/m.p., respectiv 365,52 RON/m.p.

Apelul declarat de către pârât împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 138/A din 14 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că prin notificarea înregistrată cu nr. X în 23 octombrie 2001, comunicată prin Biroul Executorului Judecătoresc C.M., reclamanta M.M., împreună cu mama sa, F.V., au solicitat Primăriei Municipiului Cluj-Napoca să le acorde despăgubiri pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., identificat în CF cu nr. top C reprezentând casă și teren intravilan preluat abuziv de la F.G. în baza Decretului de expropriere nr. 109 din 11 aprilie 1980, cu plata unei despăgubiri bănești în valoare de 82.000 RON.

Totodată, prin aceeași notificare, au fost solicitate despăgubiri pentru terenul intravilan expropriat prin Decretul nr. RR/1970, cu suprafața de 1.215 m.p. Din analiza colii funciare Cluj rezultă că imobilul identificat sub A + 1, cu nr. top D, reprezentând casă, dependințe și teren în suprafață de 1.093 stj.p. (3.935 m.p.), a avut ca proprietari tabulari menționați sub B 1 - 4, în părți egale, pe numiții F.A., F.I., F.G. și F.V., conform înscrierii operate în baza încheierii CF din 11 ianuarie 1939. În anexa la Decretul de expropriere din 30 noiembrie 1970, sunt menționați, în calitate de proprietari, frații F.G. și F.I., de la care a fost preluat imobilul-teren în suprafață de 2.430 m.p., situat în Cluj-Napoca, Calea F. Procesul-verbal încheiat în data de 21 decembrie 1970 consemnează la poziția 12 faptul că imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., „proprietatea lui F.G.

și F.I. ", înscris în CF cu nr. top F reprezentând teren de construcție în suprafață de 2.430 m.p., situat în perimetrul construibil al Municipiului Cluj-Napoca, a fost evaluat la 2,25 RON/m.p., revenind proprietarilor suma de 5.467 RON, cu titlul de despăgubiri. Instanța de apel a reținut, totodată, că în anexa la Decretul de expropriere nr. PP/1980, la poziția 3, este menționat în calitate de proprietar F.G., de la care s-a expropriat imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., reprezentând teren în suprafață de 830 m.p. și construcții în suprafață de 170 m.p. Prin declarația pe propria răspundere, F.V. și M.M. au recunoscut faptul că exproprierea realizată în baza Decretului nr. PP din 11 aprilie 1980 s-a făcut cu plata unei despăgubiri bănești în sumă de 82.000 RON.

Reclamanta M.M. și F.V. sunt moștenitoare ale defunctului proprietar F.G., calitate dovedită prin certificatul de moștenitor din 11 februarie 1998 și necontestată în proces, iar la data de 16 iulie 2004, a intervenit decesul numitei F.V., reclamanta M.M. fiind unica moștenitoare a acesteia, potrivit certificatului de moștenitor din 26 iulie 2004. În cele două acte normative de expropriere, F.G. este menționat în calitate de unic proprietar cu privire la imobilul teren în suprafață de 850 m.p. și construcții având suprafața de 170 m.p., preluat în baza Decretului de expropriere nr. PP/1980 și de coproprietar, împreună cu fratele său, F.I., cu privire la imobilul teren în suprafață de 2.430 m.p., preluat în baza Decretului de expropriere nr. RR/1970.

Exproprierea realizată în baza Decretului nr. PP/1980, vizând parcela cu nr. top B, evidențiată sub A + 9 în CF Cluj, nu a fost operată în cartea funciară. În drept, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/20011, republicată, sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Referitor la dovada existenței și întinderii dreptului de proprietate, prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, se stipulează că, în absența unor probe contrare, aceasta se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare această măsură.

În aplicarea acestor prevederi, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Textul de lege evocat reglementează o prezumție legală relativă, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori, după caz, a fost pusă în executare o astfel de măsură, fiind prezumată de legiuitor ca având calitatea de proprietar, până la proba contrară. În aplicarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 - art. 23.1 lit. c), includ în categoria actelor doveditoare ale actelor de proprietate, pentru cazul exproprierii prevăzute la art. 1 din lege, actul de expropriere și după caz, procesul-verbal încheiat cu această ocazie ori acordul la expropriere.

În cauză, astfel cum în mod corect a considerat și prima instanță, prezumția legală relativă a calității de proprietar operează în favoarea autorului reclamantei, F.G., acesta fiind persoana individualizată în cele două decrete de expropriere și în procesele-verbale de preluare și evaluare, ca proprietar exclusiv pentru imobilul identificat cu nr. top nou C și coproprietar împreună cu fratele F.I., pentru imobilul identificat cu nr. top A. Este adevărat că actul de partaj voluntar evocat de reclamantă nu a fost probat printr-un înscris autentic, însă nu mai puțin adevărat este că existența unei astfel de convenții a fost probată prin depozițiile martorilor audiați în primă instanță, care se coroborează cu mențiunile din actele normative de expropriere, mențiuni suficiente pentru a face dovada calității și întinderii dreptului de proprietate, conform celor arătate mai sus.

De altfel, niciunul dintre ceilalți coproprietari menționați în cartea funciară începând cu data de 11 ianuarie 1939, ori moștenitori ai acestora, nu au formulat pretenții cu privire la imobilele în litigiu. Prin urmare, sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar prin hotărârea atacată s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a acestora. Referitor la obiecțiunile aduse raportului de expertiză tehnico-judiciară, Curtea le-a înlăturat ca tardiv formulate, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) C. proc. civ., expertiza contrarie, cu atât mai mult obiecțiuni la raportul de expertiză, trebuind cerute la primul termen după depunerea lucrării. Or, pârâtul a formulat astfel de obiecțiuni, în mod repetat, ele fiind încuviințate în primă instanță, după o prealabilă dezbatere contradictorie, fiind asigurate, prin urmare, condițiile exercitării dreptului la apărare.

Împotriva deciziei sus-menționate, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, criticând-o pentru nelegalitate și susținând, în esență, că, în mod greșit, instanța de apel a ignorat mențiunile cărții funciare cu privire la imobilele în litigiu, din cuprinsul cărora rezultă că reclamanta, în calitate de titulară a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, a făcut dovada calității de persoană îndreptățită doar pentru cota de 1/4 parte din imobil, aparținând tatălui său, F.G. Cu toate că instanța de apel reține faptul că între cei patru frați, coproprietari tabulari, a avut loc un partaj voluntar, din înscrierile cărții funciare nu rezultă acest fapt, astfel încât eventualul partaj nu poate fi dovedit, chiar prin proba testimonială, administrată în cauză.

În acest sens, instanța a ignorat prevederile art. 17 și 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938, incident la acea vreme, potrivit căruia, „orice modificare asupra imobilului trebuie înscrisă în CF”, respectiv, „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei”. Recurentul a mai susținut că, în mod greșit, în cauză, a fost administrată și valorificată proba testimonială, deoarece aceasta este inadmisibilă împotriva și peste cuprinsul unui înscris. Atât instanța de fond, cât și cea de apel au ignorat existența înscrierilor din CF, care sunt un mijloc de publicitate creat tocmai pentru opozabilitatea drepturilor reale intabulate față de terți.

În cazul în care dreptul real asupra unui imobil a suferit modificări, cel din urmă îndreptățit va putea cere înscrierea dreptului său, dacă dovedește prin înscrisuri originale întreg șirul actelor juridice pe care se întemeiază înscrierile solicitate. Or, în cauză, această dovadă nu a fost făcută conform prevederilor legale, ca atare, reclamanta nu face dovada decât asupra cotei de 1/4 din imobil, astfel cum s-a constatat prin dispoziția contestată. Mai mult, reclamanta, prin notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001, a solicitat măsuri reparatorii doar pentru imobilul înscris sub nr. top C din CF, nu și pentru top nr. A, înscris în aceeași CF, astfel încât nu are dreptul la măsuri reparatorii și pentru acest imobil, în acest sens, fiind aplicabile prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu completările și modificările ulterioare.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel a considerat în mod greșit că sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare - în sensul recunoașterii existenței și a întinderii dreptului de proprietate pe baza mențiunilor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este condiționată de absența unor probe contrare. Or, proba contrară există, aceasta fiind însăși înscrierea din CF, astfel încât, între înscrierea din decretul de expropriere și cea din CF, are prioritate aceasta din urmă. În acest sens, sunt și dispozițiile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, administrarea în cauză a probei cu expertiză de evaluare a imobilelor notificate s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 247/2005 care atribuie competența de determinare a valorii în sarcina unei anumite autorități, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, despăgubirile acordându-se în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pe baza criteriilor legale. Recurentul a arătat, totodată, că nu este de acord nici cu valoarea stabilită prin expertiză, expertul desemnat de instanță aplicând o formulă de calcul greșită, astfel încât, în mod eronat, au fost respinse obiecțiunile recurentului la raportul de expertiză. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Susținerile recurentului din motivarea căii de atac vizează, în esență, greșita apreciere de către instanța de apel a modalității de dovedire a existenței dreptului de proprietate asupra unui imobil în sistemul de publicitate al cărților funciare reglementat de Decretul-Lege nr. 115/1938, chiar în contextul Legii nr. 10/2001, critici ce se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează a fi evaluate ca atare. Din această perspectivă, se reține că instanța de apel a făcut aplicarea prezumției relative consacrate de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, privind existența și întinderea dreptului de proprietate – la momentul preluării - asupra unui imobil preluat abuziv de către stat în patrimoniul persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Astfel, instanța de apel a valorificat mențiunile din actele de expropriere ale celor două terenuri în litigiu, confirmând considerentele primei instanțe în sensul că tatăl reclamantei, F.G., a fost unicul proprietar al terenului în suprafață de 850 m.p. și a avut calitatea de coproprietar, în cotă de ½, al terenului în suprafață de 2.430 m.p., așa cum este indicat în decretele de expropriere nr. PP/1980 și nr. RR/1970. Aplicarea acestei prezumții legale este, însă, condiționată de absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că atare mijloc de probă nu este viabil dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.

Or, o asemenea dovadă s-a înfățișat în cauză, situație în care este inoperantă excepția din art. 24 de la regula în materia probațiunii dreptului de proprietate imobiliară, regăsită în art. 23 din lege, în condițiile în care s-a depus la dosar un extras de carte funciară, indicat în art. 23.1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca făcând parte din categoria înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate. Atare prevedere legală este justificată de efectul constitutiv de drept recunoscut înscrierii dreptului în cartea funciară prin art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, în conformitate cu care „drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai în baza acordului de voință al părților asupra constituirii sau transmiterii dreptului, iar constituirea sau transmiterea a fost înscrisă în cartea funciară”.

Din conținutul cărții funciare Cluj rezultă că cele două terenuri au făcut parte din imobilul identificat sub A + 1, cu nr. top D, reprezentând casă, dependințe și teren în suprafață de 1.093 stj.p. (3.935 m.p.), ce a avut ca proprietari tabulari menționați sub B 1 - 4, în părți egale, pe numiții F.A., F.I., F.G. și F.V., conform înscrierii operate în baza încheierii CF din 11 ianuarie 1939, astfel cum a reținut chiar instanța de apel în considerentele deciziei recurate.

Ca atare, în absența unor modificări în cuprinsul cărții funciare în sensul indicării autorului reclamantei, F.G., ca fiind proprietarul exclusiv al unei părți din teren, în suprafață de 850 m.p., respectiv coproprietar într-o altă cotă, de ½, decât cea anterior arătată, de ¼, nu există nicio rațiune pentru ignorarea efectului constitutiv al cărții funciare în privința întinderii dreptului de proprietate asupra celor două suprafețe de teren ce au format obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001. Această apreciere nu este infirmată de constatarea încheierii unui act de partaj voluntar între cei patru proprietari tabulari menționați anterior cu privire la terenul inițial de 3.935 m.p.

înscris în cartea funciară, partaj în urma căruia s-ar fi modificat întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantei. În contextul motivului de recurs relativ la acest act juridic, se reține că prima instanță a administrat proba testimonială, la solicitarea reclamantei, pe baza căreia a constatat că s-a dovedit existența convenției de partaj, chiar în lipsa unui înscris autentic, iar instanța de apel a menținut această apreciere. În măsura în care s-ar fi dat eficiență prezumției de proprietate din art. 24 din Legea nr. 10/2001, referirea la un asemenea titlu declarativ al dreptului de proprietate ar fi fost inutilă. Întrucât prin prezentele considerente a fost înlăturată aplicabilitatea dispozițiilor art. 24, este necesar a se răspunde susținerilor recurentului pe acest aspect.

Chiar pornindu-se de la premisa admisibilității probei testimoniale pentru dovedirea existenței unui act juridic, în absența unui înscris constatator – fiind posibilă întrunirea ipotezei imposibilității preconstituirii unui înscris, date fiind relațiile de rudenie între proprietarii tabulari, cu toate că niciuna dintre instanțele de fond nu a făcut referire la această ipoteză, se constată că existența titlului declarativ al dreptului de proprietate reprezentat de actul de partaj voluntar este lipsit de relevanță în cauză.

După cum s-a arătat deja, din dispozițiile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 rezultă că simplul acord de voință al părților contractante în sensul constituirii ori transmiterii unui drept de proprietate asupra unui imobil (cu atât mai puțin în sensul constatării existenței unui drept, precum în cazul partajului) nu este suficient pentru dobândirea dreptului de proprietate, fiind necesară înscrierea dreptului dobânditorului în cartea funciară, norma arătată reprezentând temeiul efectului constitutiv de drept al intabulării. Excepțiile de la regula dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară sunt prevăzute expres și limitativ în art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, iar partajul nu se regăsește printre actele juridice sau faptele producătoare de efecte juridice explicit indicate ca modalități de dobândire a dreptului.

Ca atare, atât timp cât dreptul rezultat din actul de partaj voluntar nu a fost înscris în cartea funciară, nu este posibilă recunoașterea efectelor juridice ale convenției în discuție, fiind lipsită de relevanță împrejurarea dovedirii prin proba testimonială a încheierii unui asemenea act juridic între proprietarii tabulari. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod greșit, reclamantei din prezenta cauză i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru întregul teren de 850 m.p., respectiv pentru cota de ½ din dreptul de proprietate asupra terenului de 2.430 m.p., în condițiile în care din cuprinsul cărții funciare depuse la dosar reiese că autorul său, F.G., a deținut doar o cotă de ¼ din dreptul de proprietate asupra suprafeței de 3.935 m.p.

menționate în cartea funciară, cotă pentru care se impunea recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii cu privire la cele două suprafețe de teren în litigiu. Întrucât dispoziția din 15 septembrie 2008, contestată în cauză, conține tocmai o asemenea modalitate de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat, contestația împotriva acestei dispoziții este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare. Este de precizat că, prin actul contestat, unitatea deținătoare a recunoscut dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru ambele suprafețe de teren arătate, astfel încât nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că notificarea formulată de către reclamantă și mama acesteia, F.V.

(în prezent, decedată) ar fi vizat doar unul dintre aceste terenuri, în caz contrar, agravându-se situația reclamantei în propria cale de atac, respectiv contestația împotriva dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce este inadmisibil. Criticile din recurs relative la raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de către instanță sunt lipsite de interes, în condițiile în care evaluarea despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite se va realiza potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, la care s-a făcut explicit referire la dispozitivul hotărârii primei instanțe, procedura explicit descrisă de legiuitor finalizându-se prin acordarea despăgubirilor în modalitățile anume prevăzute.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat, deoarece contestația a fost greșit admisă și în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței nr. 79 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, schimbării în tot sentința, în aplicarea art. 296 C. proc. civ. și respingerii contestației ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 138/A din 14 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică în tot decizia recurată și în consecință: Admite apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței nr. 79 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Schimbă în tot sentința și respinge contestația ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.