ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6639/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6639/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Timiș, la data de 09 octombrie 2007, sub nr. 7247/30/2007, reclamanții H.U.U.

și G.U.U. (născută H.) au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului

Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara, solicitând obligarea acestora să

emită dispoziție de soluționare a notificărilor nr. 113, nr. 114, nr. 117 și

nr. 118 din 02 iulie 2001, în sensul restituirii în natură a apartamentelor nr.

1, 2, 6 și 9 din Timișoara, str. Giurgiu, nr. 1, înscrise în CF col. nr. 15279

Timișoara și în CF ind. nr. 15280 Timișoara, nr. top.11830/I, 11830/II,

11830/IX și 11830/VI.

Prin Sentința civilă

nr. 125 din 18 ianuarie 2008, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de

reclamanți.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut că temporizarea procedurii

administrative a fost determinată de conduita culpabilă a reclamanților, care

au promovat un alt proces civil, înregistrat sub nr. de dosar 10061/30/2005,

având ca scop procurarea actelor doveditoare necesare pentru a le legitima

vocația la beneficiul Legii nr. 10/2001, proces aflat în faza recursului.

În acest context, nu

se poate reține refuzul autorității publice notificate de a soluționa

notificările și, ca atare, nu se poate dispune obligarea pârâților la

îndeplinirea obligației legale de a face, conform celor solicitate prin

acțiune.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia civilă

nr. 208 din 25 septembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul, a

desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului

Timiș.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Atât în faza

necontencioasă de soluționare pe cale administrativă a notificărilor, cât și în

faza procedurii litigioase din fața tribunalului, în primă instanță, aceiași

reclamanți au depus o serie de acte doveditoare, respectiv extra de carte

funciară, certificat de calitate de moștenitor, precum și alte documente

referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, însă

procedura necontencioasă continuă să stagneze, deși demersul a fost inițiat în

urmă cu 7 ani.

În acest context,

argumentele primei instanțe sunt incorecte, în raport cu art. 26 din Legea nr.

10/2001, republicată, asociată cu jurisprudența constantă a instanțelor, cel

puțin din anul 2007, la care se adaugă Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, care, în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, a stabilit

că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Prin această decizie

în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de drept comun, Înalta Curte

de Casație și Justiție a statuat că, în raport cu spiritul reglementărilor de

ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești, de a

soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererii de restituire a imobilului în natură, nu este restrânsă doar la o

prerogativă formală, de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în

locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de

jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să

dispună ea, direct, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul

litigiului.

De altfel, reluarea

procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca

inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării

cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care

România a devenit parte.

În același timp, în

cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea

notificării nu respectă obligația instituită prin articolele 25 și 26 din Legea

nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să

acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune,

de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator

administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de

caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite

cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21

alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În concluzie,

Tribunalul avea datoria să soluționeze contestația reclamanților pe fond și să

statueze asupra cererii de retrocedare în natură, în mod direct, în raport cu

capetele de cerere cu care a fost învestită și să administrate toate probele

necesare în acest sens.

Această soluție a

fost menținută prin Decizia nr. 5541 din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, conform căreia s-a

respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâți împotriva hotărârii Curții de

Apel.

Instanța de recurs a

reținut că termenul de soluționare a notificării, prevăzut în art. 25 din Legea

nr. 10/2001, republicată, se poate proroga sub condiția ca unitatea deținătoare

să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că emiterea deciziei este

condiționată de depunerea probelor solicitate.

Or, în speță,

reclamanții au depus numeroase adrese prin care au învederat faptul că dosarul

este complet și prin tergiversarea soluționării acestuia sunt prejudiciați în

mod grav.

Condiționarea

soluționării dosarului administrativ de soluționarea unui alt dosar aflat pe

rolul instanței nu s-a făcut cu acordul reclamanților, astfel încât să poată

opera prorogarea termenului de 60 de zile.

Instanța de apel a

constatat în mod corect că prima instanță trebuia să cerceteze fondul cauzei,

deoarece, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluționată,

cei vătămați au accesul la jurisdicția civilă, situație în care instanța are

obligația de a cerceta fondul dreptului dedus judecății.

După rejudecare,

Tribunalul Timiș, prin Sentința civilă nr. 2388/PI din 27 noiembrie 2009, a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pe pârâți să

răspundă notificărilor prin dispoziție motivată, respingând, în rest, acțiunea.

Prima instanță a

reținut că pârâții trebuie să se conformeze dispozițiilor art. 25 din Legea nr.

10/2001 și să răspundă notificărilor formulate de reclamanți.

A mai considerat că

părților menționate nu li se poate impune și soluția administrativă, în caz

contrar, săvârșindu-se un exces de putere și imixtiune în atribuțiile

autorității notificate.

Împotriva sentinței

civile sus-enunțate au declarat apel reclamanții și pârâții.

Prin Decizia civilă

nr. 346 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

apelurile declarate, a desființat hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la Tribunalul Timiș.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

În mod greșit, prima

instanță nu a soluționat acțiunea reclamanților pe fond, cu atât mai mult cu

cât, în primul ciclu procesual, instanța de apel a desființat sentința primei

instanțe și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, pe fond, la prima

instanță. Decizia civilă nr. 208 din 25 septembrie 2008 a Curții de Apel

Timișoara nu a fost atacată cu recurs, devenind, astfel, irevocabilă și

obligatorie pentru prima instanță.

Prin această

hotărâre, instanța de control judiciar a trimis cauza spre rejudecare,

stabilind că „tribunalul avea datoria să soluționeze acțiunea reclamanților pe

fond și să statueze asupra cererii de retrocedare în natură în mod direct, în

raport cu capetele de cerere cu care a fost învestită de către reclamanți și să

administreze toate probele necesare în acest sens”.

Instanța era obligată

sub acest aspect și din perspectiva Deciziei nr. XX/2007 dată în interesul

legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța supremă a stabilit

că, în materia Legii nr. 10/2001, instanțele de judecată sunt competente să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererii, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității notificate de a

răspunde la notificare.

Prin urmare, nu poate

fi considerat un abuz de putere din partea instanței soluționarea directă a

notificării în acest caz, așa cum a reținut prima instanță.

În consecință, se

impune admiterea apelului reclamanților, desființarea sentinței și rejudecarea

cauzei, iar prima instanță va analiza, pe fond, acțiunea reclamanților, așa cum

a fost formulată în scris, urmând a administra probe atât cu privire la

calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001,

cât și la cererea acestora pentru restituirea în natură a imobilului.

Pentru a se realiza o

judecată unitară, fără a mai analiza detaliat motivele de apel ale pârâților,

instanța a admis și apelul acestora, iar prima instanță va avea în vedere și va

analiza și apărările lor, aceleași în tot cursul procesului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara și Primăria

municipiului Timișoara, criticând-o pentru următoarele motive:

În mod eronat,

instanța de fond a admis acțiunea formulată de către reclamanți, fără a ține

seama de cererea introductivă de instanță, probatoriul administrat în cauză și

nici de dispozițiile legale în materie.

Prin cererea

înregistrată la data de 09 octombrie 2007, reclamanții au solicitat „să fie

obligați pârâții la emiterea dispoziției privind soluționarea notificărilor nr.

113, 114, 117 și 118 din 02 iulie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, să fie

obligați pârâții la soluționarea notificărilor prin restituirea în natură a

apartamentelor nr. 1, 2, 6 și 9, din Timișoara, și să se constatate că au

calitate de persoane îndreptate la restituire.”

Cererea introductivă

de instanță se referă la obligarea pârâților la emiterea unei dispoziții, iar

nu la soluționarea, pe fond, a notificărilor.

Deși, prin motivele

de apel formulate, reclamanții nu se referă decât la obligarea pârâților la

emiterea dispoziției, considerând că nu a fost prelungit termenul de 60 de

zile, în mod eronat, Curtea de Apel Timișoara a considerat că instanța avea

posibilitatea să se pronunțe și pe notificare, soluționând, astfel, cererile de

revendicare.

Decizia nr. 20/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are aplicabilitate în prezenta cauză,

având în vedere faptul că reclamanții nu au solicitat instanței de judecată să

se pronunțe cu privire la cererile de revendicare, aceștia solicitând doar

obligarea pârâților la emiterea unei dispoziții motivate.

În fapt, Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001 nu s-a pronunțat cu privire la notificarea

formulată de reclamanți, nesoluționând-o, pe fond, printr-o dispoziție, așa cum

reglementează legea în discuție întrucât actele existente la dosarul

administrativ nu sunt suficiente, necesitând clarificări referitoare la

neconcordanțele de nume ale notificatorilor.

Prin adresele nr.

SC.2007-0096/23 ianuarie 2007 și nr. SC.2007/0096/11 iunie 2007, s-a comunicat

imposibilitatea soluționării notificării, întrucât, pe rolul Tribunalului

Timiș, la acea dată, s-a aflat dosarul nr. 10061/30/2005, având ca obiect înlăturarea

neconcordanțelor de nume.

Prin urmare, în mod

corect, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a suspendat procedura de

soluționare a notificărilor privind imobilul situat în Timișoara, înscris în CF

nr. 15280 Timișoara, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii

promovate de notificatori, având ca obiect clarificarea neconcordanțelor de

nume, soluția pronunțată în această cauză având o înrâurire hotărâtoare asupra

modalității de soluționare a dosarului administrativ aflat la Comisie.

Recurenții pârâți au

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul

admiterii apelului formulat de pârâți, cu consecința schimbării hotărârii

primei instanțe și respingerii cererii de chemare în judecată.

Intimații reclamanți

nu au depus întâmpinare.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Critica privind

pretinsele greșeli ale instanței de fond cu privire la admiterea acțiunii nu

vor fi analizate deoarece sentința a fost desființată prin hotărârea Curții de

Apel, astfel încât considerentele primei instanțe cu privire la soluționarea

acțiunii nu se regăsesc în argumentele deciziei pronunțate de instanța de

control judiciar, această din urmă hotărâre fiind singura care poate forma

obiect de examinare în recurs.

Referitor la

nelegalitatea deciziei în ceea ce privește obligarea instanței de fond de a se

pronunța asupra fondului pretențiilor reclamanților formulate prin notificările

depuse de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001, susținerile recurenților sunt

nefondate.

Decizia nr. XX/2007,

pronunțată în interesul legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secțiile Unite, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. în forma

în vigoare la data pronunțării deciziei, este incidentă în speță, după cum s-a

stabilit cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual pe care l-a

parcurs acest litigiu, respectiv prin Decizia nr. 208 din 25 septembrie 2008 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr.

5541 din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, potrivit căreia s-a respins, ca nefondat recursul

declarat de pârâți împotriva hotărârii instanței de apel.

Ca urmare, în

soluționarea prezentului recurs, nu se mai poate supune dezbaterii

aplicabilitatea deciziei în interesul legii enunțate mai sus, deoarece, în caz

contrar s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri

irevocabile.

În consecință,

decizia respectivă este aplicabilă în speță, astfel cum s-a considerat în mod

corect și de către Curtea de Apel, astfel încât, față de soluția primei

instanțe, care nu a intrat în cercetarea fondului pretențiilor prezentate în

notificări, decizia de admitere a apelurilor, cu consecința desființării

sentinței și trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, în scopul de

a verifica cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului în

litigiu, este legală.

Referitor la

susținerile privind legalitatea suspendării procedurii administrative, de către

unitatea deținătoare, până la soluționarea irevocabilă a unui alt litigiu,

respectiv cel înregistrat sub nr. de dosar 10061/30/2005, și acest aspect a

fost dezbătut de instanțele anterioare, stabilindu-se cu putere de lucru

judecat că o asemenea suspendare este nelegală fără acordul reclamanților și în

condițiile în care aceste părți au menționat că apreciază ca fiind complet dosarul

întocmit ca urmare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Ca atare, au

considerat instanțele, cauza trebuie soluționată pe fond, sens în care, în mod

corect, Curtea de Apel, în rejudecare, a dispus desființarea hotărârii primei

instanțe, cu obligația acesteia din urmă de a se conforma celor stabilite, în

mod irevocabil, în ciclul procesual anterior.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile de

nelegalitate ale deciziei recurate, prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

astfel încât, în baza art. 312 alin. (1), va respinge recursul declarat de

pârâți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Timișoara și

Primăria municipiului Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 346 din 13

octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 septembrie 2011.