ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3133/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3133/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele.

Prin sentința civilă nr. 1175/ PI din 20

aprilie 2012, Tribunalul Timiș a admis demersul judiciar inițiat de către

reclamanții-notificați H.U.U. și G.U.U. (ns. H.), în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara și a dispus

restituirea în natură a apartamentelor cu nr. 1, 2, 6 și 9 identificate

topografic cu nr. X în CF Timișoara și, toate, aflate în compunerea imobilului

identificat topografic cu nr. x în CF Timișoara.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Timiș a reținut că prin acțiunea înregistrată la data de 09

octombrie 2007, reclamanții H.U.U. și G.U.U. (născută H.) au chemat în judecată

pe pârâții Primăria Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara și au

solicitat obligarea acestora de a emite dispoziția ca răspuns la notificările nr.

113, nr. 114, nr. 117 și nr. 118 din 02 iulie 2001, prin care să se constate că

au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 și să li se

restituie în natură apartamentele nr. 1, 2, 6 și 9 din Timișoara, str. Giurgiu,

înscrise în CF Timișoara și în CF Timișoara, nr. top x.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură a acestor

apartamente, care în mod abuziv au fost preluate fără plată de la părinții lor

în baza Decretului nr. 223/1974.

Au mai arătat că, deși notificările au

fost formulate încă din anul 2001, se tergiversează în mod nejustificat

emiterea dispozițiilor de restituire în natură a imobilelor.

Prin sentința civilă nr. 125 din 18

ianuarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 7247/30/2007, Tribunalul Timiș a

respins acțiunea formulată de reclamanții H.U.U. și G.U.U. împotriva pârâților

Primăria Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că temporizarea procedurii nejurisdicționale rezultă din chiar conduita

reclamanților, care nu au depus la dosarele administrative actele doveditoare

ale vocației lor la beneficiile Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, pentru

procurarea acestor acte doveditoare au promovat o altă acțiune în justiție. În

această situație, s-a considerat că nu se poate reține un refuz în sarcina

pârâților în privința soluționării notificărilor și nici nu pot fi obligați la

îndeplinirea obligației legale de a face.

Prin decizia civilă nr. 208 din 25

septembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 7247/30/2007, Curtea de Apel

Timișoara a admis apelul declarat de reclamanții H.U.U. și G.U.U., a desființat

sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare în fond Tribunalului Timiș.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a avut în vedere în primul rând decizia nr. XX din 19

martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care, în

aplicarea dispozițiilor articolului nr. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

stabilește că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu

numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Reluarea

procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca

inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării

cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a devenit parte.

Curtea a

constatat că în prezentul litigiu tribunalul avea datoria să soluționeze

acțiunea reclamanților pe fond și să statueze asupra cererii de retrocedare în

natură în mod direct, în raport cu capetele de cerere cu care a fost investită

de către reclamanți și să administreze toate probele necesare în acest sens.

După rejudecare, Tribunalul Timiș,

prin sentința civilă nr. 2388 din 27 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 7274.1/30/2009,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții H.U.U. și G.U.U. împotriva

pârâților Primăria Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara și a obligat

pârâții să răspundă notificărilor reclamanților prin dispoziție motivată.

Prima instanță a reținut că, în baza art.

25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată ca în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării să se pronunțe prin

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Neîndeplinirea acestei obligații

legale echivalează cu un refuz, reclamanții fiind prin urmare îndrituiți să

obțină concursul justiției, a reținut prima instanță. A reținut însă și că

instanța nu poate impune autorității notificate și soluția administrativă,

pentru că ar săvârși un abuz de putere, putând doar s-o oblige să răspundă

conform legii, prin dispoziție motivată, notificărilor reclamanților.

Prin decizia civila nr. 346 din 13

octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosar nr. 7247.1/30/2007,

au fost admise apelurile declarate de reclamanții H.U.U. și G.U.U., și de

pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Timișoara, împotriva

sentinței civile nr. 2388 din 27 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș

în Dosarul nr. 7247.1/30/2007. A fost desființată hotărârea atacată și trimisă

cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a decide astfel, curtea a

apreciat că în mod greșit prima instanță nu a soluționat acțiunea reclamanților

pe fond, cu atât mai mult cu cât în primul ciclu procesual în cauză instanța de

apel a desființat sentința primei instanțe și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare pe fond la prima instanță. Decizia civilă nr. 208 din 25 septembrie 2008

a Curții de Apel Timișoara nu a fost atacată cu recurs, devenind astfel

irevocabilă și obligatorie pentru prima instanță Prin această hotărâre,

instanța de control judiciar a trimis cauza spre rejudecare, stabilind că

„tribunalul avea datoria să soluționeze acțiunea reclamanților pe fond și să

statueze asupra cererii de retrocedare în natură în mod direct, în raport cu

capetele de cerere cu care a fost investită de către reclamanți și să

administreze toate probele necesare în acest sens”.

Instanța este obligată sub acest

aspect și din perspectiva deciziei nr. XX/2007 dată în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța supremă a stabilit că în materia

Legii nr. 10/2001 instanțele de judecată sunt competente să soluționeze pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

cererii, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității notificate de a răspunde la notificare. Prin urmare, nu poate fi

considerat un abuz de putere din partea instanței soluționarea directă a notificării

în acest caz, așa cum a reținut prima instanță. În consecință, în cauză s-a

impus admiterea apelului reclamanților, desființarea sentinței și rejudecarea,

iar prima instanță va analiza pe fond acțiunea reclamanților așa cum a fost

formulată în scris, urmând a administra probe atât cu privire la calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, cât și la

cererea acestora pentru restituirea în natură a imobilului. Pentru a se realiza

o judecată unitară, fără a mai analiza detaliat motivele de apel a pârâților,

instanța a admis și apelul acestora, prima instanță urmând să aibă în vedere și

să analizeze și apărările acestora, aceleași în cursul procesului.

La Tribunalul Timiș cauza a fost

înregistrată sub nr. 7247.1/30/2007.

Examinând actele și

lucrările dosarului, cu observarea dispozițiilor deciziei de casare

(obligatorii pentru judecătorul fondului în condițiile de exigență ale art. 315

C. proc. civ.) ce a fixat limitele noii judecăți, tribunalul a reținut că reclamanții

- notificanți H.U.U. și G.U.U. (ns. H.), prevalându-se de dispozițiile legii

speciale cu nr. 10/2011, pe calea notificărilor nr. 113, nr. 114, nr. 117 și nr.

118 din 02 iulie 2001, remise pârâtului primarul aceluiași municipiu Timișoara

au solicitat restituirea în natură a apartamentelor cu nr. 1, 2, 6 și 9

identificate topografic cu nr. X în CF Timișoara și, toate, aflate în

compunerea imobilului identificat topografic cu nr. x în CF Timișoara, de care

au fost spoliați proprietarii tabulari H.H.U. și H.C. în condițiile Decretului

cu nr. 223/1974.

Or, așa stând

lucrurile, cum actele doveditoare aflate in compunerea dosarului alcătuit in

contextul procedurii administrative nejurisdicționale se verifica a avea

aptitudinea de a proba, îndeajuns de credibil, în condițiile de exigență ale art.

23-24 din lege, precum și a normelor interpretative a acestor texte legale,

vocația petiționarilor de a accede la beneficiul Legea nr. 10/2001 (in calitate

de moștenitori legali ai foștilor proprietari tabulari H.I.U. și H.C., așa cum

o confirmă certificatul de calitate de moștenitor eliberat de B.N.P. -

Sânnicolau mare la data de 10 septembrie 2002 sub nr. 544, încheiere cu nr.

7888 din 13 august 2003 eliberat de același birou notarial, coroborat cu

declarațiile autentice extrajudiciar, cu decizia nr. 435 din 23 martie 1976, în

care autorul tabular apare cu numele de H.I., cu actele de stare civilă atât

ale foștilor proprietari tabulari cât și ale petiționarilor, precum și cu

cartea funciară) pentru retrocedarea coproprietății imobiliare de care, ai lor

autori direct au fost spoliați, în intervalul temporal conturat legislativ de art.

1 apartenent legii reparatorii speciale in discuție, in condițiile alin (1)

apartenent art. 2 din Decretul nr. 223/1974.

Context în care,

respectând cu rigoare noul ambient legislativ, în baza dispozițiilor alin (3)

apartenent art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a dat eficiență demersului judiciar

în modalitatea sugerată de petiționarii - notificanți care, de altfel, se

observă a fi și soluția îngăduită și impusă de exigențele noii ambianțe

legislative, raportat la situația juridică actuală a proprietății imobiliare

spre a cărei restituire se tinde, așa cum rezultă din actele aflate în

compunerea dosarului administrativ.

Și aceasta, pentru că

Legea nr. 10/2001 (chemată ca lege confirmativă de drepturi, cu evidenta

vocație reparatorie și aplicație generală în materia reparării injustițiilor și

abuzurilor puterii totalitare, instalată la 06 martie 1945, să redea forța

juridică anterioara dreptului de proprietate aneantizat prin acte ale puterii

comuniste, pe calea unei proceduri administrative nejurisdicționale sui generis,

aceea de retrocedare către foștii proprietari, a proprietăților imobiliare de

care au fost deposedați abuziv, cu sau fără titlu valabil, în folosul statului,

în intervalul temporal, 6 martie 1945-22 decembrie 1989), consacră legislativ,

prin ale sale art. 1, 7 si 9 principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor

subsumate sferei sale de incidență. Așa cum, de altfel, îndeajuns de tranșant și

clarificator o face si legiuitorul guvernamental prin Capitolul I apartenent

noilor Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001- aprobate pe

durata derulării activității jurisdicționale pendinte, cu H.G. nr. 250 din 07

martie 2007, denumit principiile de soluționare a notificărilor” care (zicând

că „în procesul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele

îndreptățite, instituțiile și persoanele implicate în executarea legii vor avea

în vedere respectarea principiului prevalenței restituirii în natură, în

conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 și 9 din lege, a

imobilelor pentru care s-au depus notificări”), prin termenii folosiți, inculca

ideea că scopul declarat al Legii nr. 10/2001, a fost acela de a da eficiență

legislativă maximă principiului general de drept al reparării în natură a

prejudiciilor cauzate prin spoliere.

De aceea, reluând

recapitulativ cele expuse, tribunalul a admis demersul judiciar inițiat de

către reclamanții-notificați H.U.U. și G.U.U. (ns. H.) în contradictoriu cu

pârâții Primăria municipiului Timișoara și primarul aceluiași municipiu

Timișoara și, în temeiul normelor legale supra anunțate, a dispus restituirea

în natură a apartamentelor cu nr. 1, 2, 6 și 9 identificate topografic cu nr. X

în CF Timișoara și, toate, aflate în compunerea imobilului identificat

topografic cu nr. x în CF Timișoara.

Prin decizia nr. 192

din 22 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul

declarat în cauză, reținând următoarele:

Primul motiv

de apel referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către

tribunal prin restituirea apartamentelor 1, 2, 6 și 9 din imobilul în litigiu

nu este întemeiat.

Astfel,

prin Decizia nr. 6639 din 30 septembrie 2011, pronunțată în recurs în prezentul

litigiu de ÎCCJ s-a statuat că „Decizia nr. XX/2007, pronunțată în interesul

legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. în forma în vigoare la

data pronunțării deciziei, este incidentă în speță, după cum s-a stabilit cu

putere de lucru judecat în primul ciclu procesual pe care l-a parcurs acest

litigiu, respectiv prin Decizia nr. 208 din 25 septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5541 din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, potrivit

căreia s-a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâți împotriva hotărârii

instanței de apel.

Ca

urmare, în soluționarea prezentului recurs, nu se mai poate supune dezbaterii

aplicabilitatea deciziei în interesul legii enunțate mai sus, deoarece, în caz

contrar s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri

irevocabile.

În

consecință, decizia respectivă este aplicabilă în speță, astfel cum s-a considerat

în mod corect și de către curtea de apel, astfel încât, față de soluția primei

instanțe, care nu a intrat în cercetarea fondului pretențiilor prezentate în

notificări, decizia de admitere a apelurilor, cu consecința desființării

sentinței și trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, în scopul de

a verifica cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului în

litigiu, este legală.

Referitor

la susținerile privind legalitatea suspendării procedurii administrative, de

către unitatea deținătoare, până la soluționarea irevocabilă a unui alt

litigiu, respectiv cel înregistrat sub nr. de Dosar 10061/30/2005, și acest

aspect a fost dezbătut de instanțele anterioare, stabilindu-se cu putere de

lucru judecat că o asemenea suspendare este nelegală fără acordul reclamanților

și în condițiile în care aceste părți au menționat că apreciază ca fiind

complet dosarul întocmit ca urmare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr.

10/2001”.

Prin

Decizia nr. 6639 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

mai sus citată, a fost respins recursul declarat de pârâți împotriva Deciziei

civile nr. 346 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara care, la rândul

ei, în soluționarea apelului, a stabilit că „nu poate fi considerat un abuz de

putere din partea instanței soluționarea directă a notificării în acest caz”,

urmând ca prima instanță „să analizeze pe fond acțiunea reclamanților așa cum a

fost formulată în scris, urmând a administra probe atât cu privire la calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii 10/2001, cât și la

cererea acestora pentru restituirea în natură a imobilului”.

Așadar,

având în vedere dispozițiile art. 297 alin. (1) teza finală și art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., este evident că tribunalul ca primă instanță de soluționare

a pricinii era obligat să se conformeze dispozițiilor instanței de apel

confirmate de instanța de recurs, să aplice Decizia nr. XX/2007, pronunțată în

interesul legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite și

să se pronunțe direct asupra cererii de restituire în natură formulată de

reclamanți.

Nici cel

de-al doilea motiv de apel privitor la faptul că preluarea imobilului de către

stat prin Decretul nr. 223/1974 nu ar fi abuzivă, nu a fost primit.

Astfel,

cu privire la Decretul nr. 223/1974, dispozițiile art. 1.4 lit. b) din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

prevăd că urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul

trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune

pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în

străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru

înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare

definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat,

iar în ipoteza în care locuința respectivă nu a fost înstrăinată de stat către

o terță persoană, se va dispune restituirea în natură, cu obligația respectării

drepturilor chiriașilor prevăzute de lege și, după caz, cu obligația

rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizate

cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din O.U.G.

nr. 184/2002.

Pentru motivele mai

sus arătate, curtea a reținut că sentința tribunalului este legală și

temeinică, iar apelul formulat în cauză este nefondat și în baza art. 296 C.

proc. civ. l-a respins ca atare.

Împotriva menționatei

hotărâri, au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara și

Municipiul Timișoara prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., au

susținut următoarele:

- hotărârea instanței

de apel se întemeiază pe interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor

legale incidente cauzei, soluția instanței de restituire a apartamentelor din

imobil fiind nelegală, întrucât apartamentul nr. 2 a fost vândut numitei B.L.

De asemenea, potrivit verificărilor efectuate de compartimentul de

specialitate, apartamentul nr. 1 din același imobil este în fapt un spațiu

comercial SAD, neavând destinație de apartament-locuință.

În acest fel

instanța nu a ținut seama de art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001 privind

protecția drepturilor chiriașilor, motiv pentru care au solicitat completarea

dispozitivului sentinței tribunalului.

În componența

imobilelor înstrăinate intră și terenul aferent acestora, care însă nu poate fi

dobândit în proprietate de cetățenii străini, care, în ipoteza restituirii

construcțiilor au, cel mult, un drept de folosință specială asupra terenului

aferent, motiv pentru care au solicitat, în principal, casarea hotărârilor și trimiterea

cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în

sensul restituirii în natură doar a construcțiilor libere și neînstrăinate,

precum și a instituirii unui drept special de folosință asupra terenului

aferent.

Întrucât notificatorii

nu s-au conformat exigențelor art. 44.1 din H.G. nr. 250/2007, în sensul

nedepunerii declarației din care să rezulte dacă dețin sau nu o locuință din

fondul locativ de stat, în mod corect Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a

suspendat procedura de soluționare a notificărilor privitoare la imobilul în

litigiu.

În mod greșit s-a

dispus restituirea în natură a bunurilor, deși instanța a fost învestită cu

soluționarea unei cereri de obligare la emiterea dispoziției motivate.

În cauză nu poate fi vorba

de un refuz nejustificat al entității notificate de a răspunde la notificare,

atâta timp cât reclamanții nu au depus actele doveditoare, solicitate de

comisie, temporizând astfel, prin conduita lor, procedura administrativă.

Prima instanță și-a

depășit astfel atribuțiile puterii judecătorești, săvârșind un abuz de putere,

prin faptul că nu a dat eficiență unei proceduri administrative, prevăzute de

lege, având posibilitatea să oblige unitatea deținătoare să pronunțe soluția

prevăzută de lege.

Cât privește

nevalabilitatea titlului statului, după indicarea conținutului art. 1 alin. (2)

din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, au arătat că preluarea bunului

s-a făcut cu respectarea întocmai a Decretului nr. 223/1974, actul de preluare

al bunului litigios, astfel încât greșit s-a reținut că bunul notificat a fost

preluat abuziv, dispunându-se restituirea sa.

Au solicitat

admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârilor, în sensul

respingerii acțiunii reclamanților.

Recursul nu este

fondat.

Prioritar, se

constată că criticile privind pretinsa înstrăinare a unora dintre părțile

imobilului în litigiu, respectiv cele privind imposibilitatea dobândirii de

către reclamanți a unui drept de proprietate asupra terenului aferent

apartamentelor înstrăinate, justificat de împrejurarea că reclamanții nu ar fi

cetățeni romani, ca și cele privind nedepunerea declarației la care face

trimitere dispozițiile art. 44.1 din H.G. nr. 250/2007, nu au fost invocate și

în apel, motiv pentru care acestea se vădesc a fi fost formulate omisso medio,

ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării acestora direct in calea de atac

dedusă judecații.

Criticile privind

greșita restituire în natură a bunului litigios, depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești ori cele privind valabilitatea titlului statului asupra bunului

solicitat în prezenta procedura, se vădesc a nu fi fondate.

Irevocabil, prin

decizia nr. 6639 din 30 septembrie 2011, pronunțată în primul ciclu judiciar de

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a decis, astfel cum corect a reținut

curtea de apel, că în cauză prima instanță urmează să analizeze în fond atât

cererea de restituire în natură a imobilului, cât și a îndreptățirii

reclamanților să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea

specială, dispoziții obligatorii în conformitate cu prevederile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. și care au trasat limitele rejudecării, întocmai respectate

de judecătorii fondului.

Totodată, prin

aceeași decizie s-a statuat că „nu poate fi considerat un abuz de putere din

partea instanței soluționarea directă a notificării în acest caz”, dispoziție

ce a căpătat autoritate de lucru judecat și care se impune instanțelor ulterior

învestite cu judecarea pricinii.

Corect a reținut

instanța de apel că actul de preluare al bunului litigios, Decretul nr. 223/1974,

constituie, astfel cum prescriu dispozițiile art. 1.4 lit. b) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

o preluare abuzivă în accepțiunea legii speciale, ceea ce face să fie atrasă

incidența acestei legi raportului juridic litigios, cum legal au procedat

instanțele fondului.

Ca urmare, față de

cele ce preced și constatând că în cauză nu este dat niciunul dintre cazurile

de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va

dispune respingerea recursului dedus judecații ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și

Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 192 din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 iunie 2013.