ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3133/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele. Prin sentința civilă nr. 1175/ PI din 20 aprilie 2012, Tribunalul Timiș a admis demersul judiciar inițiat de către reclamanții-notificați H.U.U. și G.U.U. (ns. H.), în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara și a dispus restituirea în natură a apartamentelor cu nr. 1, 2, 6 și 9 identificate topografic cu nr. X în CF Timișoara și, toate, aflate în compunerea imobilului identificat topografic cu nr. x în CF Timișoara. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut că prin acțiunea înregistrată la data de 09 octombrie 2007, reclamanții H.U.U. și G.U.U.

(născută H.) au chemat în judecată pe pârâții Primăria Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara și au solicitat obligarea acestora de a emite dispoziția ca răspuns la notificările nr. 113, nr. 114, nr. 117 și nr. 118 din 02 iulie 2001, prin care să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 și să li se restituie în natură apartamentele nr. 1, 2, 6 și 9 din Timișoara, str. Giurgiu, înscrise în CF Timișoara și în CF Timișoara, nr. top x. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură a acestor apartamente, care în mod abuziv au fost preluate fără plată de la părinții lor în baza Decretului nr. 223/1974.

Au mai arătat că, deși notificările au fost formulate încă din anul 2001, se tergiversează în mod nejustificat emiterea dispozițiilor de restituire în natură a imobilelor. Prin sentința civilă nr. 125 din 18 ianuarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 7247/30/2007, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanții H.U.U. și G.U.U. împotriva pârâților Primăria Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că temporizarea procedurii nejurisdicționale rezultă din chiar conduita reclamanților, care nu au depus la dosarele administrative actele doveditoare ale vocației lor la beneficiile Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, pentru procurarea acestor acte doveditoare au promovat o altă acțiune în justiție.

În această situație, s-a considerat că nu se poate reține un refuz în sarcina pârâților în privința soluționării notificărilor și nici nu pot fi obligați la îndeplinirea obligației legale de a face. Prin decizia civilă nr. 208 din 25 septembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 7247/30/2007, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanții H.U.U. și G.U.U., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare în fond Tribunalului Timiș.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere în primul rând decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care, în aplicarea dispozițiilor articolului nr. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, stabilește că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a devenit parte.

Curtea a constatat că în prezentul litigiu tribunalul avea datoria să soluționeze acțiunea reclamanților pe fond și să statueze asupra cererii de retrocedare în natură în mod direct, în raport cu capetele de cerere cu care a fost investită de către reclamanți și să administreze toate probele necesare în acest sens. După rejudecare, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 2388 din 27 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 7274.1/30/2009, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții H.U.U. și G.U.U. împotriva pârâților Primăria Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara și a obligat pârâții să răspundă notificărilor reclamanților prin dispoziție motivată. Prima instanță a reținut că, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Neîndeplinirea acestei obligații legale echivalează cu un refuz, reclamanții fiind prin urmare îndrituiți să obțină concursul justiției, a reținut prima instanță. A reținut însă și că instanța nu poate impune autorității notificate și soluția administrativă, pentru că ar săvârși un abuz de putere, putând doar s-o oblige să răspundă conform legii, prin dispoziție motivată, notificărilor reclamanților. Prin decizia civila nr. 346 din 13 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosar nr. 7247.1/30/2007, au fost admise apelurile declarate de reclamanții H.U.U. și G.U.U., și de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 2388 din 27 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 7247.1/30/2007.

A fost desființată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Pentru a decide astfel, curtea a apreciat că în mod greșit prima instanță nu a soluționat acțiunea reclamanților pe fond, cu atât mai mult cu cât în primul ciclu procesual în cauză instanța de apel a desființat sentința primei instanțe și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la prima instanță. Decizia civilă nr. 208 din 25 septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara nu a fost atacată cu recurs, devenind astfel irevocabilă și obligatorie pentru prima instanță Prin această hotărâre, instanța de control judiciar a trimis cauza spre rejudecare, stabilind că „tribunalul avea datoria să soluționeze acțiunea reclamanților pe fond și să statueze asupra cererii de retrocedare în natură în mod direct, în raport cu capetele de cerere cu care a fost investită de către reclamanți și să administreze toate probele necesare în acest sens”.

Instanța este obligată sub acest aspect și din perspectiva deciziei nr. XX/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța supremă a stabilit că în materia Legii nr. 10/2001 instanțele de judecată sunt competente să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității notificate de a răspunde la notificare. Prin urmare, nu poate fi considerat un abuz de putere din partea instanței soluționarea directă a notificării în acest caz, așa cum a reținut prima instanță.

În consecință, în cauză s-a impus admiterea apelului reclamanților, desființarea sentinței și rejudecarea, iar prima instanță va analiza pe fond acțiunea reclamanților așa cum a fost formulată în scris, urmând a administra probe atât cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, cât și la cererea acestora pentru restituirea în natură a imobilului. Pentru a se realiza o judecată unitară, fără a mai analiza detaliat motivele de apel a pârâților, instanța a admis și apelul acestora, prima instanță urmând să aibă în vedere și să analizeze și apărările acestora, aceleași în cursul procesului. La Tribunalul Timiș cauza a fost înregistrată sub nr. 7247.1/30/2007.

Examinând actele și lucrările dosarului, cu observarea dispozițiilor deciziei de casare (obligatorii pentru judecătorul fondului în condițiile de exigență ale art. 315 C. proc. civ.) ce a fixat limitele noii judecăți, tribunalul a reținut că reclamanții - notificanți H.U.U. și G.U.U. (ns. H.), prevalându-se de dispozițiile legii speciale cu nr. 10/2011, pe calea notificărilor nr. 113, nr. 114, nr. 117 și nr. 118 din 02 iulie 2001, remise pârâtului primarul aceluiași municipiu Timișoara au solicitat restituirea în natură a apartamentelor cu nr. 1, 2, 6 și 9 identificate topografic cu nr. X în CF Timișoara și, toate, aflate în compunerea imobilului identificat topografic cu nr. x în CF Timișoara, de care au fost spoliați proprietarii tabulari H.H.U.

și H.C. în condițiile Decretului cu nr. 223/1974. Or, așa stând lucrurile, cum actele doveditoare aflate in compunerea dosarului alcătuit in contextul procedurii administrative nejurisdicționale se verifica a avea aptitudinea de a proba, îndeajuns de credibil, în condițiile de exigență ale art. 23-24 din lege, precum și a normelor interpretative a acestor texte legale, vocația petiționarilor de a accede la beneficiul Legea nr. 10/2001 (in calitate de moștenitori legali ai foștilor proprietari tabulari H.I.U. și H.C., așa cum o confirmă certificatul de calitate de moștenitor eliberat de B.N.P.

- Sânnicolau mare la data de 10 septembrie 2002 sub nr. 544, încheiere cu nr. 7888 din 13 august 2003 eliberat de același birou notarial, coroborat cu declarațiile autentice extrajudiciar, cu decizia nr. 435 din 23 martie 1976, în care autorul tabular apare cu numele de H.I., cu actele de stare civilă atât ale foștilor proprietari tabulari cât și ale petiționarilor, precum și cu cartea funciară) pentru retrocedarea coproprietății imobiliare de care, ai lor autori direct au fost spoliați, în intervalul temporal conturat legislativ de art. 1 apartenent legii reparatorii speciale in discuție, in condițiile alin (1) apartenent art. 2 din Decretul nr. 223/1974.

Context în care, respectând cu rigoare noul ambient legislativ, în baza dispozițiilor alin (3) apartenent art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a dat eficiență demersului judiciar în modalitatea sugerată de petiționarii - notificanți care, de altfel, se observă a fi și soluția îngăduită și impusă de exigențele noii ambianțe legislative, raportat la situația juridică actuală a proprietății imobiliare spre a cărei restituire se tinde, așa cum rezultă din actele aflate în compunerea dosarului administrativ.

Și aceasta, pentru că Legea nr. 10/2001 (chemată ca lege confirmativă de drepturi, cu evidenta vocație reparatorie și aplicație generală în materia reparării injustițiilor și abuzurilor puterii totalitare, instalată la 06 martie 1945, să redea forța juridică anterioara dreptului de proprietate aneantizat prin acte ale puterii comuniste, pe calea unei proceduri administrative nejurisdicționale sui generis, aceea de retrocedare către foștii proprietari, a proprietăților imobiliare de care au fost deposedați abuziv, cu sau fără titlu valabil, în folosul statului, în intervalul temporal, 6 martie 1945-22 decembrie 1989), consacră legislativ, prin ale sale art. 1, 7 si 9 principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor subsumate sferei sale de incidență.

Așa cum, de altfel, îndeajuns de tranșant și clarificator o face si legiuitorul guvernamental prin Capitolul I apartenent noilor Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001- aprobate pe durata derulării activității jurisdicționale pendinte, cu H.G. nr. 250 din 07 martie 2007, denumit principiile de soluționare a notificărilor” care (zicând că „în procesul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite, instituțiile și persoanele implicate în executarea legii vor avea în vedere respectarea principiului prevalenței restituirii în natură, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 și 9 din lege, a imobilelor pentru care s-au depus notificări”), prin termenii folosiți, inculca ideea că scopul declarat al Legii nr. 10/2001, a fost acela de a da eficiență legislativă maximă principiului general de drept al reparării în natură a prejudiciilor cauzate prin spoliere.

De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul a admis demersul judiciar inițiat de către reclamanții-notificați H.U.U. și G.U.U. (ns. H.) în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Timișoara și primarul aceluiași municipiu Timișoara și, în temeiul normelor legale supra anunțate, a dispus restituirea în natură a apartamentelor cu nr. 1, 2, 6 și 9 identificate topografic cu nr. X în CF Timișoara și, toate, aflate în compunerea imobilului identificat topografic cu nr. x în CF Timișoara. Prin decizia nr. 192 din 22 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul declarat în cauză, reținând următoarele: Primul motiv de apel referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către tribunal prin restituirea apartamentelor 1, 2, 6 și 9 din imobilul în litigiu nu este întemeiat.

Astfel, prin Decizia nr. 6639 din 30 septembrie 2011, pronunțată în recurs în prezentul litigiu de ÎCCJ s-a statuat că „Decizia nr. XX/2007, pronunțată în interesul legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. în forma în vigoare la data pronunțării deciziei, este incidentă în speță, după cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual pe care l-a parcurs acest litigiu, respectiv prin Decizia nr. 208 din 25 septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5541 din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, potrivit căreia s-a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâți împotriva hotărârii instanței de apel.

Ca urmare, în soluționarea prezentului recurs, nu se mai poate supune dezbaterii aplicabilitatea deciziei în interesul legii enunțate mai sus, deoarece, în caz contrar s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile. În consecință, decizia respectivă este aplicabilă în speță, astfel cum s-a considerat în mod corect și de către curtea de apel, astfel încât, față de soluția primei instanțe, care nu a intrat în cercetarea fondului pretențiilor prezentate în notificări, decizia de admitere a apelurilor, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, în scopul de a verifica cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului în litigiu, este legală.

Referitor la susținerile privind legalitatea suspendării procedurii administrative, de către unitatea deținătoare, până la soluționarea irevocabilă a unui alt litigiu, respectiv cel înregistrat sub nr. de Dosar 10061/30/2005, și acest aspect a fost dezbătut de instanțele anterioare, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că o asemenea suspendare este nelegală fără acordul reclamanților și în condițiile în care aceste părți au menționat că apreciază ca fiind complet dosarul întocmit ca urmare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001”.

Prin Decizia nr. 6639 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, mai sus citată, a fost respins recursul declarat de pârâți împotriva Deciziei civile nr. 346 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara care, la rândul ei, în soluționarea apelului, a stabilit că „nu poate fi considerat un abuz de putere din partea instanței soluționarea directă a notificării în acest caz”, urmând ca prima instanță „să analizeze pe fond acțiunea reclamanților așa cum a fost formulată în scris, urmând a administra probe atât cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii 10/2001, cât și la cererea acestora pentru restituirea în natură a imobilului”. Așadar, având în vedere dispozițiile art. 297 alin. (1) teza finală și art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., este evident că tribunalul ca primă instanță de soluționare a pricinii era obligat să se conformeze dispozițiilor instanței de apel confirmate de instanța de recurs, să aplice Decizia nr. XX/2007, pronunțată în interesul legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite și să se pronunțe direct asupra cererii de restituire în natură formulată de reclamanți. Nici cel de-al doilea motiv de apel privitor la faptul că preluarea imobilului de către stat prin Decretul nr. 223/1974 nu ar fi abuzivă, nu a fost primit. Astfel, cu privire la Decretul nr. 223/1974, dispozițiile art. 1.4 lit. b) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, prevăd că urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat, iar în ipoteza în care locuința respectivă nu a fost înstrăinată de stat către o terță persoană, se va dispune restituirea în natură, cu obligația respectării drepturilor chiriașilor prevăzute de lege și, după caz, cu obligația rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din O.U.G.

nr. 184/2002. Pentru motivele mai sus arătate, curtea a reținut că sentința tribunalului este legală și temeinică, iar apelul formulat în cauză este nefondat și în baza art. 296 C. proc. civ. l-a respins ca atare. Împotriva menționatei hotărâri, au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., au susținut următoarele: - hotărârea instanței de apel se întemeiază pe interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei, soluția instanței de restituire a apartamentelor din imobil fiind nelegală, întrucât apartamentul nr. 2 a fost vândut numitei B.L.

De asemenea, potrivit verificărilor efectuate de compartimentul de specialitate, apartamentul nr. 1 din același imobil este în fapt un spațiu comercial SAD, neavând destinație de apartament-locuință. În acest fel instanța nu a ținut seama de art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001 privind protecția drepturilor chiriașilor, motiv pentru care au solicitat completarea dispozitivului sentinței tribunalului. În componența imobilelor înstrăinate intră și terenul aferent acestora, care însă nu poate fi dobândit în proprietate de cetățenii străini, care, în ipoteza restituirii construcțiilor au, cel mult, un drept de folosință specială asupra terenului aferent, motiv pentru care au solicitat, în principal, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în sensul restituirii în natură doar a construcțiilor libere și neînstrăinate, precum și a instituirii unui drept special de folosință asupra terenului aferent.

Întrucât notificatorii nu s-au conformat exigențelor art. 44.1 din H.G. nr. 250/2007, în sensul nedepunerii declarației din care să rezulte dacă dețin sau nu o locuință din fondul locativ de stat, în mod corect Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a suspendat procedura de soluționare a notificărilor privitoare la imobilul în litigiu. În mod greșit s-a dispus restituirea în natură a bunurilor, deși instanța a fost învestită cu soluționarea unei cereri de obligare la emiterea dispoziției motivate. În cauză nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al entității notificate de a răspunde la notificare, atâta timp cât reclamanții nu au depus actele doveditoare, solicitate de comisie, temporizând astfel, prin conduita lor, procedura administrativă.

Prima instanță și-a depășit astfel atribuțiile puterii judecătorești, săvârșind un abuz de putere, prin faptul că nu a dat eficiență unei proceduri administrative, prevăzute de lege, având posibilitatea să oblige unitatea deținătoare să pronunțe soluția prevăzută de lege. Cât privește nevalabilitatea titlului statului, după indicarea conținutului art. 1 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, au arătat că preluarea bunului s-a făcut cu respectarea întocmai a Decretului nr. 223/1974, actul de preluare al bunului litigios, astfel încât greșit s-a reținut că bunul notificat a fost preluat abuziv, dispunându-se restituirea sa. Au solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârilor, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Recursul nu este fondat. Prioritar, se constată că criticile privind pretinsa înstrăinare a unora dintre părțile imobilului în litigiu, respectiv cele privind imposibilitatea dobândirii de către reclamanți a unui drept de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor înstrăinate, justificat de împrejurarea că reclamanții nu ar fi cetățeni romani, ca și cele privind nedepunerea declarației la care face trimitere dispozițiile art. 44.1 din H.G. nr. 250/2007, nu au fost invocate și în apel, motiv pentru care acestea se vădesc a fi fost formulate omisso medio, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării acestora direct in calea de atac dedusă judecații. Criticile privind greșita restituire în natură a bunului litigios, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești ori cele privind valabilitatea titlului statului asupra bunului solicitat în prezenta procedura, se vădesc a nu fi fondate.

Irevocabil, prin decizia nr. 6639 din 30 septembrie 2011, pronunțată în primul ciclu judiciar de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a decis, astfel cum corect a reținut curtea de apel, că în cauză prima instanță urmează să analizeze în fond atât cererea de restituire în natură a imobilului, cât și a îndreptățirii reclamanților să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, dispoziții obligatorii în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și care au trasat limitele rejudecării, întocmai respectate de judecătorii fondului. Totodată, prin aceeași decizie s-a statuat că „nu poate fi considerat un abuz de putere din partea instanței soluționarea directă a notificării în acest caz”, dispoziție ce a căpătat autoritate de lucru judecat și care se impune instanțelor ulterior învestite cu judecarea pricinii.

Corect a reținut instanța de apel că actul de preluare al bunului litigios, Decretul nr. 223/1974, constituie, astfel cum prescriu dispozițiile art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, o preluare abuzivă în accepțiunea legii speciale, ceea ce face să fie atrasă incidența acestei legi raportului juridic litigios, cum legal au procedat instanțele fondului. Ca urmare, față de cele ce preced și constatând că în cauză nu este dat niciunul dintre cazurile de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune respingerea recursului dedus judecații ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 192 din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2013.