ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5434/2006

Asupra recursurile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 563/PI din 23 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, s-a admis, în parte cererea principală formulată de reclamantele M.I.N. și C.M.E. în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, dispunându-se după cum urmează: Anularea parțială a dispoziției nr. 2454 din 8 decembrie 2003, a Primarului municipiului Timișoara, respectiv, în limitele soluției administrative de respingere a notificării reclamantelor, referitoare la imobilul situat în Timișoara, menținând soluția de respingere în privința notificatorului F.V.

S-a constatat că reclamantele au vocație de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/2001, derivând din calitatea de moștenitoare legale ale defunctei P.I. A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții motivate de restituire în natură, conform art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, a apartamentului nr. 2, a S.A.D. 1, a S.A.D. 2 și a S.A.D. 3, din imobilul identificat cu nr.top 5608, evidențiat în C.F. Timișoara, cu respectarea, în privința terenurilor aferente acestor imobile ce se vor restitui în natură, a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Titlul II al O.U.G.

nr. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004 și a art. 15 din Legea nr. 10/2001, în privința apartamentului nr. 2, precum și de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Timișoara, în coordonatele fixate prin art. 19 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, cu mențiunea că reclamantele au optat pentru acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare și că valorile, în limita cărora i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent, sunt cele stabilite (635.294.112 lei și, respectiv, 1.806.599.856 lei) pe calea expertizei tehnice judiciare, efectuate de expertul K.G., în etapa contencioasă a procedurii, expertiză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

S-a respins în rest cererea precizată. S-au respins cererile de intervenție accesorii formulate de intervenienții G.P., B.I., S.D. și S.M. La soluționarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, față de care s-au reținut următoarele: Prin Dispoziția nr. 2454 din 8 decembrie 2003, Primarul Municipiului Timișoara a respins notificarea nr. 3000/2001 formulată de notificatorii M.I.N.C.M.E. și F.V., apreciind că dosarul administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost completat în termenul prevăzut de lege, respectiv până la 7 iulie 2003, cu acte doveditoare ale calității de moștenitori a persoanelor sus menționate după fosta proprietară tabulară a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F.

Timișoara, nr.top 5608. Potrivit extrasului C.F. Timișoara, imobilul în discuție a fost preluat de statul român de la fosta proprietară tabulară, P.I., cu titlu de naționalizare, ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950. Imobilul în litigiu se înscrie în obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 art. 2 alin. (1) lit. g), respectiv imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în condițiile în care reclamantele nu au făcut proba în speță a nerespectării, la epoca naționalizării, a dispozițiilor art. I și art. II din Decretul nr. 92/1950. Calitatea de moștenitoare a reclamantelor M.I.N.

și C.M.E. după fosta proprietară tabulară P.I. și, implicit, vocația acestora la măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001, aspect reținut de emitentul dispoziției atacate ca nefiind dovedit, a fost pe deplin elucidată și probată în etapa contencioasă a procedurii, depunându-se în fața instanței, pe lângă actele de stare civilă existente la dosarul administrativ, certificate de moștenire nr. 985/1965 și de calitate de moștenitor. Chiar în lipsa certificatelor de moștenitor și de calitate de moștenitor, atașate în etapa contencioasă a procedurii, această calitate era suficient dovedită, prin actele de stare civilă aflate deja la dosarul administrativ, în condițiile în care art. 4.2 din H.G.

nr. 498/2003 permite ca stabilirea calității de moștenitor să se realizeze și pe baza actelor de stare civilă. Prin urmare, nu se poate susține, în sprijinul celor învederate de pârâtul de rang 1 și intervenienții accesorii că dosarul administrativ nu a fost completat cu acte doveditoare în termenul legal, certificatele de moștenitor și de calitate de moștenitor, depuse în fața instanței, venind doar să întărească vocația reclamantelor la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Față de împrejurarea că doar notificatoarele M.I.N. și C.M. au ieșit din pasivitate, atacând dispoziția Primarului, nu și notificatorul F.V., s-a apreciat că se impune doar anularea parțială a amintitei dispoziții, respectiv în limitele soluției administrative de respingere a notificării reclamantelor, urmând a fi menținută soluția de respingere în privința notificatorului F.V.

În considerarea reglementării conținute de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform căreia dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, instanța văzând că doar apartamentul nr. 1 din imobil a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost contestată, a obligat Primarul municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții motivate, urmând a face, pentru celelalte spații din imobil, respectiv, apartamentul nr. 2, S.A.D. nr. 1, S.A.D.

nr. 2 și S.A.D. nr. 3, ocupate de chiriași, aplicarea, în privința măsurii reparatorii ce se va acorda, a principiului diriguitor ce stă la fundamentul legii de reparație, încorporat în art. 1 alin. (1) art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, al restituirii în natură. Având în vedere calitatea reclamantelor de cetățeni străini, urmează ca prin aceeași dispoziție să li se confere un drept de folosință special asupra cotelor părți din totalul de 588 mp teren, aferente fiecăruia din cele patru spații ce se vor restitui în natură, conform extrasului C.F. Timișoara, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004.

Totodată, în legătură cu apartamentul nr. 2, ce s-a restituit în natură, s-a impus respectarea, față de destinația sa de spațiu locativ, a prevederilor art. 15 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a intenționat și protejarea chiriașilor în materia restituirii de imobile. Pentru apartamentul nr. 1, vândut intervenientului accesoriu, G.P., în temeiul Legii nr.112/1995, existând impedimentul juridic în calea restituirii și a acestuia în natură, raportat la art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că măsurile reparatorii ce se cuvin reclamantelor sunt cele reglementate de prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu trimitere la alin. (2) al aceluiași articol, față de împrejurarea că acesta este textul legii de reparație care reglementează măsurile reparatorii ce se acordă în ipoteza înstrăinării imobilelor, cu destinație de locuință, în condițiile Legii nr. 112/1995.

Totodată, în noua dispoziție ce se va emite, urmează a se avea în vedere că reclamantele au optat pentru acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, ca măsuri reparatorii în echivalent și ca atare, acestea se vor acorda în completare la despăgubirile bănești stabilite în baza Legii nr. 112/1995, cifrate la nivelul sumei de 635.294.112 lei, până la valoarea corespunzătoare a întregului apartament nr. 1, teren și construcție, de 1.806.599.856 lei, valori calculate conform expertizei tehnice efectuate în cauză de expert K.G. (fila 285), care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Primarul municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții motivate urmând a face, pentru celelalte spații din imobil, respectiv apartamentul nr. 2, S.A.D.

nr. 1, S.A.D. nr. 2 și S.A.D. nr. 3 ocupate de chiriași aplicarea în privința măsurii reparatorii ce se va acorda, a principiului diriguitor ce stă la fundamentul legii de reparație, încorporate în art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, al restituirii în natură. Pentru argumentele de mai sus, ce au determinat instanța a încadra măsurile reparatorii solicitate pentru apartamentul nr. 1 în prevederile art. 19 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, nu a fost reținută solicitarea reclamantelor de a li se acorda titluri de valoare nominală, ca măsuri reparatorii în echivalent, până la concurența valorii de circulație a imobilului. De asemenea, nu au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, cheltuieli reprezentate de suma achitată pentru efectuarea expertizei, cu motivarea că indiferent de faza când se efectuează, acestea trebuie suportate de către notificatori.

Prin decizia nr. 1881 din 24 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței nr. 563 din 23 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș. S-a schimbat, în parte, sentința în sensul că s-a dispus restituirea în natură a spațiilor reprezentând apartamentul nr. 2, S.A.D. nr. 1, S.A.D. nr. 2 și S.A.D. nr. 3, din imobilul înscris în C.F. 2 Timișoara nr.top 5608, precum și terenul aferent acestor imobile, cu titlu de proprietate, conform art. 3 Titlul X din Legea nr. 247/2005. A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții privind propunerea de acordare a despăgubirilor în echivalent pentru apartamentul nr. 1 din imobil.

S-a respins apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva sentinței nr. 563 din 23 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Timișoara. Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei poate dispune direct restituirea în natură a imobilului în cazurile prevăzute de această lege, fără a mai fi necesară obligarea primarului la emiterea unei noi dispoziții în acest sens, cu atât mai mult în situația în care dispoziția prin care a fost soluționată notificarea a fost anulată. A proceda așa cum a făcut prima instanță, în sensul de a obliga pârâtul să emită o nouă dispoziție motivată, duce la prejudicierea reclamantelor și la pronunțarea unei hotărâri care nu tranșează în fond litigiul, întrucât s-ar deschide calea unei contestații, ceea ce înseamnă parcurgerea din nou a procedurii contencioase.

În virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi și a regulii tempus regit actum s-a apreciat a fi întemeiate solicitările reclamantelor recurente de a li se atribui în proprietate terenul aferent spațiilor restituite în natură, conform art. 3 al Titlului X din Legea nr. 247/2005, precum și de a li se atribui despăgubiri pentru apartamentul nr. 1 potrivit Titlului VII din același act normativ, sens în care pârâtul Primarul Municipiului Timișoara a fost obligat în baza art. 1 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 modificată la emiterea unei noi dispoziții privind propunerea de acordare a despăgubirilor, în legătură cu care va fi urmată procedura prevăzută de cap. V al Titlului VII din lege.

Cât privește neacordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanță, această critică s-a apreciat a fi neîntemeiată pentru că, pe de o parte, reclamantele nu au depus la dosar dovada privind onorariul avocatului iar, pe de altă parte, cheltuielile privind onorariul expertului sunt suportate de către notificatori. În legătură cu apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, Curtea a apreciat că este nefondat întrucât H.G. 498/2003 (art. 4.2) permite dovada calității de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/2001 cu actele de stare civilă, iar prin certificatele de moștenitor nr. 985/1965 și nr. 265/2004 depuse la prima instanță, reclamantele au făcut această dovadă, probă care este permisă potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă.

Împotriva deciziei de apel au declarat recursuri ambele părți. Reclamantele apelante critică decizia sub aspectul modului de soluționare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată. Depun la dosar, în copie, dovada cheltuielilor de judecată efectuate și invocă faptul că, potrivit art. 274 C. proc. civ., intimatul trebuia să-i plătească cheltuielile de judecată în condițiile în care a soluționat în mod abuziv notificarea (deși existau actele de stare civilă în dosarul administrativ) și a generat astfel declanșarea procesului. Pârâta intimată a criticat decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1.Deși s-a solicitat reclamantelor să completeze dosarul cu actele necesare, acestea nu s-au conformat iar termenul prevăzut de lege în acest sens este unul de decădere și nu de recomandare cum au reținut instanțele în cauză.

Legiuitorul a exclus posibilitatea de a se depune documentele justificative în fața instanței de judecată care, potrivit legii, verifică dacă au fost respectare dispozițiile Legii nr. 10/2001 în procedura administrativă. 2. Instanța nu poate acorda măsurile reparatorii în condițiile în care Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că notificările se soluționează prin decizie/dispoziție de unitatea deținătoare iar instanțele au competența de a verifica legalitatea acestora. Terenurile puteau fi dobândite, conform art. 3 Titlul X al Legii nr. 247/2005, potrivit dispozițiilor speciale cuprinse în O.U.G. nr. 184/2002. Cu privire la acordarea despăgubirilor ca măsuri reparatorii prin echivalent, trebuia respectată procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în situația în care se făcea dovada că reclamantele se încadrează în dispozițiile legale.

3. Nu pot fi acordate cheltuielile de judecată solicitate de către reclamante, în condițiile în care sunt în culpă procesuală prin faptul că nu au completat dosarul administrativ, acest lucru intervenind în fața instanțelor judecătorești, după cum s-a reținut și în sentința primei instanțe. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate Înalta Curte constată: Critica referitoare la nedepunerea tuturor actelor necesare în dosarul administrativ este nefondată în condițiile în care instanțele au apreciat caracterul complet al acestora din perspectiva Legii nr. 10/2001 și faptul că pe baza actelor din dosarul administrativ putea fi soluționată notificarea formulată de către reclamante.

Această concluzie a instanțelor de judecată vizează modul de apreciere a probelor administrate în cauză, aspect ce nu mai poate fi reanalizat de către instanța de recurs în urma abrogării art. 304 pct. 11. C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. În privința faptului că actele depuse (prin natura lor) îndeplineau cerințele Legii nr. 10/2001 și justificau soluționarea notificării, se constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente. Art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede necesitatea depunerii actelor doveditoare a calității de moștenitor de către persoanele îndreptățite care au formulat notificările în această calitate. Din motivarea dispoziției de respingere rezultă că în dosarul aferent notificării nu a fost depus certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor.

Prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 în vigoare la data soluționării notificării, se arată că sunt acte juridice care atestă calitatea de moștenitor certificatul de moștenitor, testamentul și actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate [pct. 22.1 lit. b)]. Faptul că în fața instanței de judecată s-au depus certificatele de moștenitor și care, potrivit hotărârilor formulate în cauză, nu au făcut decât să întărească vocația reclamantului, nu este sancționat în nici un fel de Legea nr. 10/2001. Termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluționării și prelungit ulterior, nu este oricum un termen de decădere așa cum susține recurentul.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu această sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii. Termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a fost ulterior prelungit, iar prin O.G. nr. 10/2003 s-a prevăzut că actele care se depun după expirarea termenului pot fi luate în considerare numai dacă entitatea învestită consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.

Termenul prevăzut de dispozițiile legale precizate are în vedere stabilirea unei limite de timp pentru depunerea actelor, dar numai în fața unităților deținătoare sau entităților investite cu soluționarea notificărilor; textele legale vizează procedura prealabilă administrativă care se desfășoară în fața unității investită cu soluționarea notificării. Legea nr. 10/2001 impune prin art.23 un termen de 60 de zile de soluționare a notificării care curge diferențiat, fie de la data înregistrării notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare. Singura măsură care se poate lua în cadrul procedurii prealabile pentru nedepunerea actelor doveditoare în termenul legal, chiar și cu prorogarea în condițiile prevăzute de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este că unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe numai pe baza actelor depuse, pct.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În cazul în care legiuitorul a înțeles să sancționeze nerespectarea unui termen, a prevăzut acest lucru în mod expres. Astfel, în Legea nr. 10/2001 (republicată), art. 22 este prevăzut un termen în care se pot formula notificări de către persoanele îndreptățite. Alineatul final al articolului menționat prevede că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Totodată, în art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 republicată, se prevede în mod expres sancțiunea prescrierii dreptului la acțiune referitor la valabilitatea actelor juridice la care face referire în alineatele precedente, în cazul în care este depășit termenul expres stipulat pentru exercitarea acestora.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat în cauză posibilitatea depunerii actelor doveditoare în fața instanței de judecată sesizată cu soluționarea contestației formulată împotriva deciziei emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 de către unitatea deținătoare. Se constată astfel că termenul stipulat de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea actelor doveditoare în soluționarea notificărilor este aferent în procedurii prealabile administrative, procedură în care este implicată unitatea deținătoare și nu instanța de judecată, ale cărei reguli și principii de desfășurare a procesului civil sunt guvernate de Codul de procedură civilă. În privința competenței instanței de judecată de acorda ea însăși măsurile reparatorii, se constată că este nefondată critica formulată sub acest aspect.

În cauză s-a emis o dispoziție de către recurentă și care a fost supusă controlului judecătoresc în urma contestării de către reclamante, conform art. 26 alin. (3) (fost art. 24) din Legea nr. 10/2001 republicată. A avut loc o soluționare a notificării prin emiterea unei dispoziții iar instanța nu a făcut decât să verifice legalitatea acestei dispoziții iar în urma anulării a corectat modul de soluționare. Prin modul de soluționare a notificării, recurentul și-a exprimat opinia asupra acesteia, neavând loc o soluționare pe aspecte formale. În ceea ce privește măsurile acordate prin echivalent, se constată că în același sens s-a dispus și prin sentința primei instanțe iar pârâta apelantă nu a criticat pe calea apelului soluția instanței.

Nefiind formulat apelul, este inadmisibil a se formula direct critici pe calea recursului. Cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de către reclamanți, instanțele au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în condițiile în care, după cum rezultă din considerentele hotărârilor, culpa procesuală aparține pârâtei-recurente care pe baza actelor depuse în dosarul administrativ putea soluționa notificarea efectuată în baza Legii nr. 10/2001. Constatând, prin urmare, că decizia de apel s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor legale incidente ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și să dispună admiterea recursului formulat de către reclamanții-apelanți. Se va modifica, în parte decizia de apel în sensul obligării pârâtei intimate la plata către reclamanții-apelanți a sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei de apel. Pentru argumentele reținute mai sus asupra criticilor formulate de către pârâta intimată, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantele M.I.N. și C.M.E. împotriva deciziei nr. 1881 din 24 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia în sensul că obligă pe pârâtul Primarul Municipiului Timișoara la plata sumei de 4700 RON cu titlu cu cheltuieli de judecată către reclamante. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva aceleiași decizii. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2006.