ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5434/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5434/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurile de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

563/PI din 23 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș,

secția civilă, s-a admis, în parte cererea principală

formulată de reclamantele

M.I.N. și C.M.E. în contradictoriu cu pârâții

Primarul Municipiului Timișoara și Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Timiș, dispunându-se după cum urmează:

Anularea parțială a

dispoziției nr. 2454 din 8 decembrie 2003, a Primarului municipiului

Timișoara, respectiv, în limitele soluției administrative de

respingere a notificării reclamantelor, referitoare la imobilul situat în

Timișoara, menținând soluția de respingere în privința

notificatorului F.V.

S-a constatat că reclamantele

au vocație de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr.

10/2001, derivând din calitatea de moștenitoare legale ale defunctei P.I.

A fost obligat pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții motivate de

restituire în natură, conform art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea

nr. 10/2001, a apartamentului nr. 2, a S.A.D. 1, a S.A.D. 2 și a S.A.D. 3,

din imobilul identificat cu nr.top 5608, evidențiat în C.F.

Timișoara, cu respectarea, în privința terenurilor aferente acestor

imobile ce se vor restitui în natură, a dispozițiilor art. 2 alin.

(1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004

și a art. 15 din Legea nr. 10/2001, în privința apartamentului nr. 2,

precum și de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru

apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Timișoara, în coordonatele

fixate prin art. 19 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, cu

mențiunea că reclamantele au optat pentru acordarea de titluri de

valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare și

că valorile, în limita cărora i se cuvin măsuri reparatorii în

echivalent, sunt cele stabilite (635.294.112 lei și, respectiv,

1.806.599.856 lei) pe calea expertizei tehnice judiciare, efectuate de expertul

K.G., în etapa contencioasă a procedurii, expertiză ce face parte

integrantă din prezenta hotărâre.

S-a respins în rest cererea

precizată.

S-au respins cererile de

intervenție accesorii formulate de intervenienții G.P., B.I., S.D.

și S.M.

La soluționarea cauzei s-au

avut în vedere actele dosarului, față de care s-au reținut

următoarele:

Prin Dispoziția nr. 2454 din 8

decembrie 2003, Primarul Municipiului Timișoara a respins notificarea nr.

3000/2001 formulată de notificatorii M.I.N.C.M.E. și F.V., apreciind

că dosarul administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost

completat în termenul prevăzut de lege, respectiv până la 7 iulie

2003, cu acte doveditoare ale calității de moștenitori a

persoanelor sus menționate după fosta proprietară tabulară

a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara, nr.top

5608.

Potrivit extrasului C.F.

Timișoara, imobilul în discuție a fost preluat de statul român de la

fosta proprietară tabulară, P.I., cu titlu de naționalizare, ca

efect al aplicării Decretului nr. 92/1950. Imobilul în litigiu se înscrie

în obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 art. 2 alin. (1) lit. g),

respectiv imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit în

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, în condițiile în care reclamantele nu

au făcut proba în speță a nerespectării, la epoca

naționalizării, a dispozițiilor art. I și art. II din

Decretul nr. 92/1950.

Calitatea de moștenitoare a

reclamantelor M.I.N. și C.M.E. după fosta proprietară

tabulară P.I. și, implicit, vocația acestora la măsurile

reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001, aspect reținut de emitentul

dispoziției atacate ca nefiind dovedit, a fost pe deplin elucidată

și probată în etapa contencioasă a procedurii, depunându-se în

fața instanței, pe lângă actele de stare civilă existente

la dosarul administrativ, certificate de moștenire nr. 985/1965 și de

calitate de moștenitor.

Chiar în lipsa certificatelor de

moștenitor și de calitate de moștenitor, atașate în etapa

contencioasă a procedurii, această calitate era suficient

dovedită, prin actele de stare civilă aflate deja la dosarul

administrativ, în condițiile în care art. 4.2 din H.G. nr. 498/2003

permite ca stabilirea calității de moștenitor să se

realizeze și pe baza actelor de stare civilă.

Prin urmare, nu se poate

susține, în sprijinul celor învederate de pârâtul de rang 1 și

intervenienții accesorii că dosarul administrativ nu a fost completat

cu acte doveditoare în termenul legal, certificatele de moștenitor și

de calitate de moștenitor, depuse în fața instanței, venind doar

să întărească vocația reclamantelor la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Față de împrejurarea

că doar notificatoarele M.I.N. și C.M. au ieșit din pasivitate,

atacând dispoziția Primarului, nu și notificatorul F.V., s-a apreciat

că se impune doar anularea parțială a amintitei dispoziții,

respectiv în limitele soluției administrative de respingere a

notificării reclamantelor, urmând a fi menținută soluția de

respingere în privința notificatorului F.V.

În considerarea reglementării

conținute de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform căreia

dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face

dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia

și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară, instanța

văzând că doar apartamentul nr. 1 din imobil a fost înstrăinat

în baza Legii nr. 112/1995, iar valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare nu a fost contestată, a obligat Primarul

municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții motivate,

urmând a face, pentru celelalte spații din imobil, respectiv, apartamentul

nr. 2, S.A.D. nr. 1, S.A.D. nr. 2 și S.A.D. nr. 3, ocupate de

chiriași, aplicarea, în privința măsurii reparatorii ce se va

acorda, a principiului diriguitor ce stă la fundamentul legii de

reparație, încorporat în art. 1 alin. (1) art. 7 alin. (1) și art. 9

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, al restituirii în natură.

Având în vedere calitatea

reclamantelor de cetățeni străini, urmează ca prin

aceeași dispoziție să li se confere un drept de

folosință special asupra cotelor părți din totalul de 588

mp teren, aferente fiecăruia din cele patru spații ce se vor restitui

în natură, conform extrasului C.F. Timișoara, în temeiul

dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002,

aprobată prin Legea nr. 48/2004.

Totodată, în legătură

cu apartamentul nr. 2, ce s-a restituit în natură, s-a impus respectarea,

față de destinația sa de spațiu locativ, a prevederilor

art. 15 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a intenționat și

protejarea chiriașilor în materia restituirii de imobile.

Pentru apartamentul nr. 1, vândut

intervenientului accesoriu, G.P., în temeiul Legii nr.112/1995, existând

impedimentul juridic în calea restituirii și a acestuia în natură,

raportat la art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat

că măsurile reparatorii ce se cuvin reclamantelor sunt cele

reglementate de prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu

trimitere la alin. (2) al aceluiași articol, față de

împrejurarea că acesta este textul legii de reparație care

reglementează măsurile reparatorii ce se acordă în ipoteza

înstrăinării imobilelor, cu destinație de locuință, în

condițiile Legii nr. 112/1995.

Totodată, în noua

dispoziție ce se va emite, urmează a se avea în vedere că

reclamantele au optat pentru acordarea de titluri de valoare nominală

folosite exclusiv în procesul de privatizare, ca măsuri reparatorii în

echivalent și ca atare, acestea se vor acorda în completare la

despăgubirile bănești stabilite în baza Legii nr. 112/1995,

cifrate la nivelul sumei de 635.294.112 lei, până la valoarea

corespunzătoare a întregului apartament nr. 1, teren și

construcție, de 1.806.599.856 lei, valori calculate conform expertizei

tehnice efectuate în cauză de expert K.G. (fila 285), care face parte

integrantă din prezenta hotărâre.

Primarul municipiului Timișoara

la emiterea unei noi dispoziții motivate urmând a face, pentru celelalte

spații din imobil, respectiv apartamentul nr. 2, S.A.D. nr. 1, S.A.D. nr.

2 și S.A.D. nr. 3 ocupate de chiriași aplicarea în privința

măsurii reparatorii ce se va acorda, a principiului diriguitor ce stă

la fundamentul legii de reparație, încorporate în art. 1 alin. (1), art. 7

alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, al restituirii în natură.

Pentru argumentele de mai sus, ce au

determinat instanța a încadra măsurile reparatorii solicitate pentru

apartamentul nr. 1 în prevederile art. 19 alin. (2) și (4) din Legea nr.

10/2001, nu a fost reținută solicitarea reclamantelor de a li se

acorda titluri de valoare nominală, ca măsuri reparatorii în

echivalent, până la concurența valorii de circulație a

imobilului.

De asemenea, nu au fost acordate

cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, cheltuieli reprezentate

de suma achitată pentru efectuarea expertizei, cu motivarea că

indiferent de faza când se efectuează, acestea trebuie suportate de

către notificatori.

Prin decizia nr. 1881 din 24

noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, s-a admis apelul declarat de reclamante împotriva

sentinței nr. 563 din 23 martie 2005 pronunțată de Tribunalul

Timiș.

S-a schimbat, în parte,

sentința în sensul că s-a dispus restituirea în natură a

spațiilor reprezentând apartamentul nr. 2, S.A.D. nr. 1, S.A.D. nr. 2

și S.A.D. nr. 3, din imobilul înscris în C.F. 2 Timișoara nr.top

5608, precum și terenul aferent acestor imobile, cu titlu de proprietate,

conform art. 3 Titlul X din Legea nr. 247/2005.

A fost obligat pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții privind

propunerea de acordare a despăgubirilor în echivalent pentru apartamentul

nr. 1 din imobil.

S-a respins apelul declarat de

pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva sentinței nr. 563

din 23 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Timișoara.

Curtea a reținut că,

potrivit dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr.

10/2001, instanța de judecată învestită cu soluționarea

cauzei poate dispune direct restituirea în natură a imobilului în cazurile

prevăzute de această lege, fără a mai fi necesară

obligarea primarului la emiterea unei noi dispoziții în acest sens, cu

atât mai mult în situația în care dispoziția prin care a fost

soluționată notificarea a fost anulată.

A proceda așa cum a făcut

prima instanță, în sensul de a obliga pârâtul să emită o

nouă dispoziție motivată, duce la prejudicierea reclamantelor

și la pronunțarea unei hotărâri care nu tranșează în

fond litigiul, întrucât s-ar deschide calea unei contestații, ceea ce

înseamnă parcurgerea din nou a procedurii contencioase.

În virtutea principiului

aplicării imediate a legii civile noi și a regulii

tempus regit

actum

s-a apreciat a fi întemeiate solicitările reclamantelor

recurente de a li se atribui în proprietate terenul aferent spațiilor

restituite în natură, conform art. 3 al Titlului X din Legea nr. 247/2005,

precum și de a li se atribui despăgubiri pentru apartamentul nr. 1

potrivit Titlului VII din același act normativ, sens în care pârâtul

Primarul Municipiului Timișoara a fost obligat în baza art. 1 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001 modificată la emiterea unei noi dispoziții

privind propunerea de acordare a despăgubirilor, în legătură cu

care va fi urmată procedura prevăzută de cap. V al Titlului VII

din lege.

Cât privește neacordarea

cheltuielilor de judecată de către prima instanță,

această critică s-a apreciat a fi neîntemeiată pentru că,

pe de o parte, reclamantele nu au depus la dosar dovada privind onorariul

avocatului iar, pe de altă parte, cheltuielile privind onorariul

expertului sunt suportate de către notificatori.

În legătură cu apelul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, Curtea a apreciat

că este nefondat întrucât H.G. 498/2003 (art. 4.2) permite dovada

calității de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr.

10/2001 cu actele de stare civilă, iar prin certificatele de

moștenitor nr. 985/1965 și nr. 265/2004 depuse la prima

instanță, reclamantele au făcut această dovadă,

probă care este permisă potrivit dispozițiilor Codului de

procedură civilă.

Împotriva deciziei de apel au

declarat recursuri ambele părți.

Reclamantele apelante critică

decizia sub aspectul modului de soluționare a cererii privind acordarea

cheltuielilor de judecată.

Depun la dosar, în copie, dovada

cheltuielilor de judecată efectuate și invocă faptul că,

potrivit art. 274 C. proc. civ., intimatul trebuia să-i

plătească cheltuielile de judecată în condițiile în care a

soluționat în mod abuziv notificarea (deși existau actele de stare

civilă în dosarul administrativ) și a generat astfel declanșarea

procesului.

Pârâta intimată a criticat

decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art.

304 pct. 9 C. proc. civ.:

1.Deși s-a solicitat

reclamantelor să completeze dosarul cu actele necesare, acestea nu s-au

conformat iar termenul prevăzut de lege în acest sens este unul de decădere

și nu de recomandare cum au reținut instanțele în cauză.

Legiuitorul

a exclus posibilitatea de a se depune documentele justificative în fața

instanței de judecată care, potrivit legii, verifică dacă

au fost respectare dispozițiile Legii nr. 10/2001 în procedura

administrativă.

acorda măsurile reparatorii în condițiile în care Legea nr. 10/2001

prevede în mod expres că notificările se soluționează prin

decizie/dispoziție de unitatea deținătoare iar instanțele

au competența de a verifica legalitatea acestora.

Terenurile

puteau fi dobândite, conform art. 3 Titlul X al Legii nr. 247/2005, potrivit

dispozițiilor speciale cuprinse în O.U.G. nr. 184/2002.

Cu privire la

acordarea despăgubirilor ca măsuri reparatorii prin echivalent, trebuia

respectată procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr.

247/2005, în situația în care se făcea dovada că reclamantele se

încadrează în dispozițiile legale.

solicitate de către reclamante, în condițiile în care sunt în

culpă procesuală prin faptul că nu au completat dosarul

administrativ, acest lucru intervenind în fața instanțelor

judecătorești, după cum s-a reținut și în

sentința primei instanțe.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile formulate Înalta Curte constată:

Critica referitoare la

nedepunerea tuturor actelor necesare în dosarul administrativ este

nefondată în condițiile în care instanțele au apreciat

caracterul complet al acestora din perspectiva Legii nr. 10/2001 și faptul

că pe baza actelor din dosarul administrativ putea fi

soluționată notificarea formulată de către reclamante.

Această concluzie a

instanțelor de judecată vizează modul de apreciere a probelor

administrate în cauză, aspect ce nu mai poate fi reanalizat de către

instanța de recurs în urma abrogării art. 304 pct. 11. C. proc. civ.

prin O.U.G. nr. 138/2000.

În privința faptului

că actele depuse (prin natura lor) îndeplineau cerințele Legii nr.

10/2001 și justificau soluționarea notificării, se constată

că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor legale incidente.

Art. 22 din Legea nr.

10/2001 prevede necesitatea depunerii actelor doveditoare a calității

de moștenitor de către persoanele îndreptățite care au

formulat notificările în această calitate.

Din motivarea

dispoziției de respingere rezultă că în dosarul aferent

notificării nu a fost depus certificatul de moștenitor sau de

calitate de moștenitor.

Prin Normele Metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 în

vigoare la data soluționării notificării, se arată că

sunt acte juridice care atestă calitatea de moștenitor certificatul

de moștenitor, testamentul și actele de stare civilă care

atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de

proprietate [pct. 22.1 lit. b)].

Faptul că în fața

instanței de judecată s-au depus certificatele de moștenitor

și care, potrivit hotărârilor formulate în cauză, nu au

făcut decât să întărească vocația reclamantului, nu este

sancționat în nici un fel de Legea nr. 10/2001.

Termenul prevăzut de

art. 22 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluționării

și prelungit ulterior, nu este oricum un termen de decădere așa

cum susține recurentul.

Art. 22 din Legea nr.

10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum

și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu această sau în

termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Termenul prevăzut de

art. 22 din Legea nr. 10/2001 a fost ulterior prelungit, iar prin O.G. nr.

10/2003 s-a prevăzut că actele care se depun după expirarea

termenului pot fi luate în considerare numai dacă entitatea învestită

consideră că sunt esențiale pentru soluționarea

notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de

soluționare.

Termenul prevăzut de

dispozițiile legale precizate are în vedere stabilirea unei limite de timp

pentru depunerea actelor, dar numai în fața unităților

deținătoare sau entităților investite cu soluționarea

notificărilor; textele legale vizează procedura prealabilă

administrativă care se desfășoară în fața

unității investită cu soluționarea notificării.

Legea nr. 10/2001 impune

prin art.23 un termen de 60 de zile de soluționare a notificării care

curge diferențiat, fie de la data înregistrării notificării, fie

de la data depunerii actelor doveditoare.

Singura măsură

care se poate lua în cadrul procedurii prealabile pentru nedepunerea actelor

doveditoare în termenul legal, chiar și cu prorogarea în condițiile

prevăzute de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este

că unitatea deținătoare era obligată să se

pronunțe numai pe baza actelor depuse, pct.23.1 din Normele Metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În cazul în care legiuitorul

a înțeles să sancționeze nerespectarea unui termen, a

prevăzut acest lucru în mod expres.

Astfel, în Legea nr. 10/2001

(republicată), art. 22 este prevăzut un termen în care se pot formula

notificări de către persoanele îndreptățite. Alineatul

final al articolului menționat prevede că nerespectarea termenului

prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de

a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Totodată, în art. 45

alin. final din Legea nr. 10/2001 republicată, se prevede în mod expres

sancțiunea prescrierii dreptului la acțiune referitor la

valabilitatea actelor juridice la care face referire în alineatele precedente,

în cazul în care este depășit termenul expres stipulat pentru

exercitarea acestora.

Prin urmare, în mod corect

s-a apreciat în cauză posibilitatea depunerii actelor doveditoare în

fața instanței de judecată sesizată cu soluționarea

contestației formulată împotriva deciziei emisă în aplicarea

Legii nr. 10/2001 de către unitatea deținătoare.

Se constată astfel

că termenul stipulat de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea actelor

doveditoare în soluționarea notificărilor este aferent în procedurii

prealabile administrative, procedură în care este implicată unitatea

deținătoare și nu instanța de judecată, ale cărei

reguli și principii de desfășurare a procesului civil sunt

guvernate de Codul de procedură civilă.

În privința

competenței instanței de judecată de acorda ea însăși

măsurile reparatorii, se constată că este nefondată critica

formulată sub acest aspect.

În cauză s-a emis o

dispoziție de către recurentă și care a fost supusă

controlului judecătoresc în urma contestării de către

reclamante, conform art. 26 alin. (3) (fost art. 24) din Legea nr. 10/2001

republicată.

A avut loc o

soluționare a notificării prin emiterea unei dispoziții iar

instanța nu a făcut decât să verifice legalitatea acestei

dispoziții iar în urma anulării a corectat modul de soluționare.

Prin modul de

soluționare a notificării, recurentul și-a exprimat opinia

asupra acesteia, neavând loc o soluționare pe aspecte formale.

În ceea ce privește

măsurile acordate prin echivalent, se constată că în

același sens s-a dispus și prin sentința primei instanțe

iar pârâta apelantă nu a criticat pe calea apelului soluția

instanței.

Nefiind formulat apelul,

este inadmisibil a se formula direct critici pe calea recursului.

Cu privire la cheltuielile

de judecată efectuate de către reclamanți, instanțele au

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. în condițiile în care, după cum rezultă din considerentele

hotărârilor, culpa procesuală aparține pârâtei-recurente care pe

baza actelor depuse în dosarul administrativ putea soluționa notificarea

efectuată în baza Legii nr. 10/2001.

Constatând, prin urmare,

că decizia de apel s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor

legale incidente ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. și să dispună admiterea recursului formulat de

către reclamanții-apelanți.

Se va modifica, în parte

decizia de apel în sensul obligării pârâtei intimate la plata către

reclamanții-apelanți a sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Se vor menține

celelalte dispoziții ale deciziei de apel.

Pentru argumentele

reținute mai sus asupra criticilor formulate de către pârâta

intimată, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune

respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantele M.I.N. și C.M.E. împotriva deciziei nr. 1881 din 24 noiembrie

2005 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte decizia în

sensul că obligă pe pârâtul Primarul Municipiului Timișoara la

plata sumei de 4700 RON cu titlu cu cheltuieli de judecată către

reclamante.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva

aceleiași decizii.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2006.