ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 370/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamanții B.A. și B.M.,

cetățeni moldoveni, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se

va pronunța să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a le soluționa cererile

de redobândire a cetățeniei române și obligarea pârâtului să procedeze la

analizarea/avizarea cererilor de redobândire a cetățeniei române în termen de

maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței și plata de

daune morale în valoare de 1000 lei.

În motivarea acțiunii,

reclamanții arată că au depus cererile de redobândire a cetățeniei române încă

din anul 2003, primind număr de dosar 3636/2003 – B.A., respectiv 3637/2003-B.M.

În data de 22 iunie 2009,

au depus cereri de urgentare, solicitând informații concrete cu privire la

modul în care s-a lucrat și se lucrează la cererile de redobândire a cetățeniei

române, având în vedere faptul că acestea se află în lucru de peste 7 ani.

De la momentul

înregistrării cererii de redobândire și până la introducerea acțiunii s-au

interesat periodic cu privire la stadiul soluționării dosarului la biroul

informații din cadrul Direcției Cetățenie, primind de fiecare dată același

răspuns, respectiv că dosarul se află în lucru și că trebuie să aibă răbdare.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 1007 din 24 februarie 2010 a admis excepția lipsei de obiect

formulată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, constatând

acțiunea ca rămasă fără obiect și, obligând pârâtul la plata către reclamanți a

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că astfel cum reiese din întâmpinarea la cererea

de redobândire a cetățeniei române formulată de reclamanți aceasta a fost

examinată și avizată pozitiv, astfel încât cererea de chemare în judecată apare

ca fiind lipsită de obiect, urmând a fi respinsă în consecință.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției.

Recurentul a

susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea

pârâtului Ministerul Justiției la plata cheltuielilor de judecată, deoarece

cererile reclamanților erau soluționate, neputându-se reține o cădere în

pretenții a pârâtului.

Recursul este

nefondat.

În fapt, reclamanți au depus

cereri de redobândire a cetățeniei române încă din anul 2002 la data de 2

septembrie 2009 au cerut urgentarea soluționării acestora.

La data de 4 septembrie cererile

reclamanților au fost examinate și avizate pozitiv de Comisia de Cetățenie, iar

la data de 14 ianuarie 2010 (în cursul procesului) prin Ordinul Ministrului

Justiției nr. 185, cererile acestora au fost aprobate, pârâul fiind însă pus în

întârziere.

În

conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de

judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.

Având ca fundament

aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata

cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții.

Or, instituția

recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data

introducerii acțiunii reclamanților, în temeiul art. 275 C. proc. civ., fiind

consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor

atunci când cererea reclamantei a fost respinsă, întrucât pârâtul și-a

îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Culpa procesuală a

pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor

judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de

chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile

făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a

constat în nerezolvarea cererii reclamanților într-un termen rezonabil.

Culpa recurentului a

fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-și ia toate diligențele pentru a

verifica stadiul cererilor intimaților-reclamanți și să comunice un răspuns în

acest sens.

Orice amânare în

soluționarea cererilor reclamanților a însemnat depășirea termenului rezonabil

avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și i-a determinat să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat

autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererile

reclamanților ar fi fost soluționate mai înainte de introducerea cererii de

chemare în judecată.

Pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1007

din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2011.