ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7372/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. 1 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 1379F din 27 octombrie 2009 Tribunalul Ialomița a respins cererea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că măsura administrativă aplicată reclamantei, de strămutare în Bărăgan, nu constituie o condamnare în sensul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel încât nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat. Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin Decizia civilă nr. 648A pronunțată la 2 noiembrie 2010 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Sentința atacată a fost desființată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că norma prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi interpretată decât în contextul actului normativ din care face parte și nu poate fi aplicată decât în concordanță cu ceea ce art. 5 prevede în partea sa introductivă, care prevede beneficiarii normei și care îi așează în poziție de egalitate în ceea ce privește beneficiul măsurilor reparatorii enumerate, atât pe cei condamnați, cât și pe cei care au suferit măsuri administrative asimilate condamnării. Așadar, intenția legiuitorului a fost de a acorda despăgubiri și persoanelor care au fost supuse măsurilor administrative cu caracter politic, nu numai celor condamnate.

De aceea, constatând că instanța de fond nu a analizat fondul cererii de despăgubiri, instanța de apel a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii hotărârii instanței de fond. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a susținut că în mod greșit instanța de apel a asimilat condamnărilor cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter politic, reținând că aceasta este voința legiuitorului ce se desprinde din economia O.U.G. nr. 62/2010, de vreme ce legea nu face nicio astfel de mențiune în textul său.

Mai mult, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 1354 și 1358 din 21 octombrie 2010, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, respectiv ale art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Într-o atare situație, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii. Față de considerentele deciziilor invocate și față de împrejurarea că reclamanta a beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999, instanța de apel trebuia să respingă apelul, iar nu să trimită cauza spre rejudecare. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: În mod corect instanța de apel a stabilit că prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic, ci și atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic". Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susținută de recurent, întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

În consecință, constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ. Problema inexistenței temeiului juridic al acordării daunelor morale ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, respectiv ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, precum și cea e efectelor beneficiului altor legi speciale de reparație, invocate de recurentul-pârât, nu pot fi analizate de instanța de recurs, față de împrejurarea că instanța de apel a constatat nesoluționarea fondului de către prima instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Procedând conform dispozițiilor legale citate, curtea de apel a reținut că prima instanță, interpretând greșit legea și apreciind că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 nu sunt aplicabile reclamantei, nu a analizat fondul cererii de despăgubiri și nu a apreciat în raport de probe, dacă, față de sumele primite de reclamantă până în prezent, în baza actelor normative cu caracter reparatoriu anterioare, aceasta mai justifică dreptul la o sumă suplimentară, cu titlu de daune morale, iar în caz afirmativ, care este cuantumul acestei sume.

De asemenea, prin hotărârea de desființare, instanța de apel a dispus analizarea tuturor aspectelor de fond, inclusiv efectul modificărilor legislative cu privire la cuantumul despăgubirilor. Așadar, asupra admisibilității și temeiniciei cererii de despăgubiri formulate de reclamantă, inclusiv asupra apărărilor pârâtei în sensul că la acest moment nu ar mai exista temei juridic al cererii introductive, nu se poate pronunța decât instanța de fond. A proceda altfel, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi de atac extraordinare de retractare - contestația în anulare și revizuirea - care pot fi exercitate numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege.

Mai mult, dispozițiile art. 314 C. proc. civ. nu permit Înaltei Curți să hotărască asupra fondului pricinii decât în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Or, în cauza de față nu se poate vorbi despre o asemenea ipoteză, din moment ce stabilirea stării de fapt nu a făcut obiectul analizei nici măcar în fața instanței de fond. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Ialomița împotriva Deciziei nr. 648A din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.