ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7372/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. 1 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă nr. 1379F din 27

octombrie 2009 Tribunalul Ialomița a respins cererea formulată de reclamanta

C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reținând că măsura administrativă aplicată reclamantei, de strămutare

în Bărăgan, nu constituie o condamnare în sensul dispozițiilor Legii nr.

221/2009, astfel încât nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul

moral încercat.

Apelul declarat de

reclamantă a fost admis prin Decizia civilă nr. 648A pronunțată la 2 noiembrie

2010 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Sentința atacată a fost

desființată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că norma prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu poate fi interpretată decât în contextul actului

normativ din care face parte și nu poate fi aplicată decât în concordanță cu

ceea ce art. 5 prevede în partea sa introductivă, care prevede beneficiarii

normei și care îi așează în poziție de egalitate în ceea ce privește beneficiul

măsurilor reparatorii enumerate, atât pe cei condamnați, cât și pe cei care au

suferit măsuri administrative asimilate condamnării. Așadar, intenția

legiuitorului a fost de a acorda despăgubiri și persoanelor care au fost supuse

măsurilor administrative cu caracter politic, nu numai celor condamnate. De

aceea, constatând că instanța de fond nu a analizat fondul cererii de

despăgubiri, instanța de apel a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea

hotărârii atacate în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii

hotărârii instanței de fond. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului a susținut că în mod greșit instanța de apel a asimilat

condamnărilor cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter

politic, reținând că aceasta este voința legiuitorului ce se desprinde din

economia O.U.G. nr. 62/2010, de vreme ce legea nu face nicio astfel de mențiune

în textul său.

Mai mult, ca urmare a

pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 1354 și 1358 din

21 octombrie 2010, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr.

62/2010, respectiv ale art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale. Într-o atare situație, în prezent

nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri

reparatorii.

Față de considerentele

deciziilor invocate și față de împrejurarea că reclamanta a beneficiat de

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999, instanța

de apel trebuia să respingă apelul, iar nu să trimită cauza spre rejudecare.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

În mod corect

instanța de apel a stabilit că prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009

este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru

ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic, ci și

atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens,

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera

persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este

vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic".

Faptul că la lit. a)

din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor

„pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la

concluzia susținută de recurent, întrucât această dispoziție trebuie coroborată

cu ipoteza normei aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal,

situația condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter

politic.

În consecință,

constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic

în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv dislocarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu, în mod corect s-a reținut de către

instanța de apel incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.

Problema inexistenței

temeiului juridic al acordării daunelor morale ca urmare a declarării

neconstituționale a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010,

respectiv ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

precum și cea e efectelor beneficiului altor legi speciale de reparație,

invocate de recurentul-pârât, nu pot fi analizate de instanța de recurs, față

de împrejurarea că instanța de apel a constatat nesoluționarea fondului de

către prima instanță.

Potrivit

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată

că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în

judecata fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Procedând conform

dispozițiilor legale citate, curtea de apel a reținut că prima instanță,

interpretând greșit legea și apreciind că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea 221/2009 nu sunt aplicabile reclamantei, nu a analizat fondul cererii

de despăgubiri și nu a apreciat în raport de probe, dacă, față de sumele

primite de reclamantă până în prezent, în baza actelor normative cu caracter

reparatoriu anterioare, aceasta mai justifică dreptul la o sumă suplimentară,

cu titlu de daune morale,

iar în caz afirmativ, care este cuantumul acestei sume.

De asemenea, prin hotărârea de desființare, instanța de apel a dispus

analizarea tuturor aspectelor de fond, inclusiv efectul modificărilor

legislative cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Așadar, asupra

admisibilității și temeiniciei cererii de despăgubiri formulate de reclamantă,

inclusiv asupra apărărilor pârâtei în sensul că la acest moment nu ar mai

exista temei juridic al cererii introductive, nu se poate pronunța decât

instanța de fond.

A proceda altfel, ar însemna ca

instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile

să mai aibă la dispoziție doar cele două căi de atac extraordinare de

retractare - contestația în anulare și revizuirea - care pot fi exercitate

numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege. Mai mult, dispozițiile art.

314 C. proc. civ. nu permit Înaltei Curți să hotărască asupra fondului pricinii

decât în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Or, în

cauza de față nu se poate vorbi despre o asemenea ipoteză, din moment ce

stabilirea stării de fapt nu a făcut obiectul analizei nici măcar în fața

instanței de fond.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va

respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Ialomița împotriva

Deciziei nr. 648A din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.