ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8198/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8198/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie

2009 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantele I.M., I.D., I.I.G., I.A.G. au

chemat în judecată Primăria Municipiului Caracal prin Primar și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea

Dispoziției nr. 838 din 07 mai 2009, emisă de pârâtă, prin care s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul clădire,

magazie de depozitat cereale, situată în municipiul Caracal, str. S., județul

Olt și s-a respins cererea reclamanților de acordare de măsuri reparatorii

pentru imobilul clădire casă de locuit și terenul aferent în suprafață de

30.000 mp situat la aceeași adresă.

Prin Sentința civilă

nr. 965 din 07 octombrie 2009, tribunalul a respins contestația, reținând că în

raport de situația de fapt și de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 nu

se mai poate formula, în temeiul Legii nr. 10/2001, o nouă cerere pentru

acordarea despăgubirilor.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantele solicitând desființarea sentinței și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța pe fondul

acțiunii.

Prin Decizia nr. 23

din 03 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Olt.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că interpretarea prevederilor art. 20 din

Legea nr. 10/2001 în forma actuală, trebuie să fie în sensul admisibilității

cererii de acordare a despăgubirilor întemeiată pe Legea nr. 10/2001 în cazul

stabilirii despăgubirilor plafonate în baza Legii nr. 112/1995.

Rejudecând cauza,

prin Sentința civilă nr. 588 din 25 mai 2010, Tribunalul Olt a respins

contestația ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut

că, din probele administrate în cauză, nu rezultă faptul că prin Decretul nr.

92/1950 a fost preluată în proprietatea statului suprafața de 30.000 mp teren

și casă de locuit.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele, iar prin Decizia nr. 495 din 20

decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul și a schimbat sentința

apelată în sensul că a admis contestația formulată.

A anulat în parte

dispoziția atacată și a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu Titlul VII

din Legea nr. 247/2005 pentru o casă cu 5 camere, construită din cărămidă și

acoperită cu țiglă și terenul aferent acesteia, în suprafață de 30.000 mp,

situat în Caracal, str. S.

A fost menținută

partea din dispoziție referitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru magazie.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, în sistemul probator al

dreptului de proprietate reglementat de Legea nr. 10/2010, dovada dreptului de

proprietate se poate face nu numai prin acte juridice translative de proprietate,

cât și prin orice acte juridice care atestă dovedirea proprietății. Enumerarea

actelor care pot dovedi proprietatea, făcută prin art. 23 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr.

250/2007, nu este limitativă, astfel că orice înscris care face referire la

existența unui imobil în patrimoniul unei persoane trebuie luat în considerare

și coroborat cu actele de preluare abuzivă. Dovada preluării abuzive se face,

potrivit art. 23 din lege și norme metodologice, și prin orice acte juridice

sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, existența

imobilului în patrimoniul statului sau al unei persoane juridice care l-a

dobândit de la stat, constituind o prezumție a preluării abuzive.

În speță, se constată

că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943, autorul

reclamantelor, I.F., a dobândit un imobil denumit siloz de cereale, compus din

3 ha teren, magazie construită din material lemnos, o casă cu 5 camere și

prispă, construită din cărămidă, acoperită cu țiglă, folosită ca locuință de

administrator. Din Adresa nr. Y/2009 a Primăriei Municipiului Caracal rezultă

că autorul a figurat cu acest imobil în evidențele fiscale în perioada 1943 -

1950, această adresă confirmând ceea ce este menționat în matricola nr. 2

(impozitul pe clădiri).

Prin Decretul nr.

92/1950 s-a trecut în proprietatea statului, prin naționalizare, magazia,

dovada naționalizării fiind făcută atât cu anexa la decret, cât și cu delegația

nr. 7 întocmită în baza decretului, unde figurează autorul reclamantelor cu

bunul respectiv.

Prin Hotărârea nr.

231 din 9 decembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 s-au acordat

despăgubiri moștenitorilor fostului proprietar pentru imobilul din Caracal,

str. S. și pentru terenul aferent acestuia, în suprafață de 30.000 mp, prin

anexa la această hotărâre fiind stabilită și valoarea imobilului. Stabilirea de

despăgubiri pentru acest imobil, inclusiv pentru teren, s-a confirmat de către

Ministerul Finanțelor prin Adresa din 2 martie 2004, în care se arată că nu

s-au plătit beneficiarilor despăgubirile. Fișa de calcul a despăgubirilor ce a

însoțit hotărârea identifică toate elementele constructive ale casei de

cărămidă.

Față de aceste

înscrisuri, instanța a apreciat că argumentele tribunalului privind lipsa

dovezii de proprietate și de preluare abuzivă a imobilului sunt greșite, în

raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, explicitate prin Normele

metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Cum

autorul reclamantelor figura în evidențele fiscale până în anul 1950 cu

întregul imobil, inclusiv suprafața de teren și cum în prezent acest teren este

ocupat de persoane juridice, așa cum rezultă din Adresa din 14 decembrie 2010,

este evident că acesta nu a pierdut proprietatea imobilului dobândit în anul

1943 anterior naționalizării, ci ca efect al aplicării acestui act normativ.

Chiar dacă în anexa la decret este înscrisă numai magazia ca fiind trecută în

proprietatea statului, odată cu construcția s-a preluat și terenul, fiind

cunoscut că suprafețele de teren nu s-au înscris în actul de naționalizare.

Un element în plus

pentru a considera că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de

măsuri reparatorii în sensul art. 2 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 o

reprezintă și recunoașterea dreptului lor la despăgubiri pentru casă și teren

în procedura Legii nr. 112/1996. Actul administrativ emis conform acestei legi,

respectiv Hotărârea nr. 231 din 9 decembrie 1996, reprezintă pentru reclamante

un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, iar faptul că nu s-a pus în executare această hotărâre în

sensul de a se încasa efectiv despăgubirile nu are relevanță sub aspectul

dovedirii bunurilor la care se referă hotărârea.

Ca urmare, apreciind

că autorul reclamantelor a avut în proprietate, pe lângă magazia cu privire la

care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, și casa cu 5 camere și terenul

aferent în suprafață de 30.000 mp, instanța de apel a apreciat ca fondate

criticile formulate de reclamante prin cererea de apel. S-a mai reținut că

imobilul nu poate fi restituit în natură, nefiind liber în sensul art. 10 din

Legea nr. 10/2001, iar reclamantele nici nu au solicitat această modalitate de

reparație.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta Primăria

Municipiului Caracal prin Primar.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici:

Instanța de apel face

o interpretare și o aplicare greșită a art. 23 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 raportat la actele de preluare abuzivă și la

înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

La data apariției

Decretului de naționalizare nr. 92/1950, autorul reclamantelor figura înscris

în matricola pe clădiri nr. 2 din perioada 1943 - 1950 doar cu magazia de

cereale nu și cu imobilul clădire de locuit și terenul aferent în suprafață de

30.000 mp solicitat de notificatori.

Având în vedere anexa

la Decretul de naționalizare nr. 92/1950 și tabelul cu imobilele naționalizate,

rezultă că autorului reclamanților, I.F., în calitate de proprietar, i-a fost

preluată de către stat doar o magazie nu și celorlalte imobilele - casă de

locuit și teren intravilan în suprafață de 30.000 mp.

Reclamantele uzează

de contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 aprilie 1943 și

autentificat sub nr. X/1943 de Tribunalul Romanați, or prin acest contract nu

se poate face dovada că la data apariției Decretului nr. 92/1950 autorul lor,

I.F., mai deținea imobilele solicitate, acestea nefiind înscrise în evidențele

fiscale pe numele autorului, existând astfel posibilitatea ca în perioada 1943

- 1950 să fi fost înstrăinate.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

La termenul de

judecată din data de 03 noiembrie 2011, în temeiul art. 306 C. proc. civ.

raportat la art. 303 C. proc. civ. reclamantele, prin avocat, au invocat

excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în

motivele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează

a respinge excepția formulată.

Cererea de recurs a

fost întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs

menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un

litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură

ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de

instanța de apel. Or, în cauză, soluționarea litigiului nu pune problema

interpretării unui anumit act juridic și, prin urmare, hotărârea pronunțată de

instanța de apel nu s-a bazat pe interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecații, pe schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al unui act juridic.

Însă, în temeiul art.

306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că dezvoltarea

criticilor formulate permite încadrarea lor în motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001 și

urmează a exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestor

norme.

Recursul nu este

fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la

măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În mod particular, în

cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din

lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în

favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel,

legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare această măsură.

În aplicarea

regulilor de probațiune menționate, întinderea dreptului de proprietate asupra

unui bun ce se pretinde a fi supus regimului juridic prevăzut de Legea nr.

10/2001, nu poate fi cea rezultată din evidențele fiscale care nu reprezintă

acte juridice cu efect constitutiv de drept, în condițiile în care dreptul de

proprietate asupra bunului respectiv este dovedit printr-un act juridic

translativ de proprietate (respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. X/1943, prin care autorul reclamantelor, I.F., a dobândit un imobil

denumit siloz de cereale, compus din 3 ha teren, magazie construită din material

lemnos, o casă cu 5 camere și prispă, construită din cărămidă, acoperită cu

țiglă, folosită ca locuință de administrator).

Existența acestui

actului juridic de vânzare-cumpărare face inoperantă prezumția relativă

cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 10/2001 raportată la Decretul nr. 92/1950.

Aceasta deoarece, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001: ”În absența unor

probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive.”

Or, în cauză, o

astfel de probă contrară există. Ea este reprezentată de actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943 prin care se face dovada că autorul

reclamantelor a avut în proprietate, pe lângă magazia menționată în anexa la

Decretul de naționalizare nr. 92/1950 (și cu privire la care reclamantelor li

s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), și casa cu 5 camere și terenul aferent

în suprafață de 30.000 mp

Prin urmare, deși în

actul de naționalizare este menționată doar preluarea în proprietatea statului

a unei magazii ce a aparținut autorului reclamantei, conținutul contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943 prin care se probează că acesta a

dobândit, pe lângă magazia menționată, și o casă cu 5 camere și terenul aferent

în suprafață de 30.000 mp, înlătură prezumția instituită de art. 24 din Legea

nr. 10/2001 în sensul recunoașterii dreptului de proprietate cu întinderea

cuprinsă în actul de naționalizare.

În consecință, Înalta

Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001 atunci când a constatat că

reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și pentru o

casă cu 5 camere, construită din cărămidă și acoperită cu țiglă și terenul

aferent acesteia, în suprafață de 30.000 mp.

Față de

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc.

civ. va obliga recurenta la 700 RON cheltuieli de judecată către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimații-reclamanți.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Caracal prin Primar împotriva

Deciziei nr. 495 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurenta-pârâtă la 700 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2011.