ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8198/2011

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 2009 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantele I.M., I.D., I.I.G., I.A.G. au chemat în judecată Primăria Municipiului Caracal prin Primar și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr. 838 din 07 mai 2009, emisă de pârâtă, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul clădire, magazie de depozitat cereale, situată în municipiul Caracal, str. S., județul Olt și s-a respins cererea reclamanților de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul clădire casă de locuit și terenul aferent în suprafață de 30.000 mp situat la aceeași adresă.

Prin Sentința civilă nr. 965 din 07 octombrie 2009, tribunalul a respins contestația, reținând că în raport de situația de fapt și de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 nu se mai poate formula, în temeiul Legii nr. 10/2001, o nouă cerere pentru acordarea despăgubirilor. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele solicitând desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța pe fondul acțiunii. Prin Decizia nr. 23 din 03 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Olt. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că interpretarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, trebuie să fie în sensul admisibilității cererii de acordare a despăgubirilor întemeiată pe Legea nr. 10/2001 în cazul stabilirii despăgubirilor plafonate în baza Legii nr. 112/1995.

Rejudecând cauza, prin Sentința civilă nr. 588 din 25 mai 2010, Tribunalul Olt a respins contestația ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut că, din probele administrate în cauză, nu rezultă faptul că prin Decretul nr. 92/1950 a fost preluată în proprietatea statului suprafața de 30.000 mp teren și casă de locuit. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, iar prin Decizia nr. 495 din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul și a schimbat sentința apelată în sensul că a admis contestația formulată.

A anulat în parte dispoziția atacată și a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru o casă cu 5 camere, construită din cărămidă și acoperită cu țiglă și terenul aferent acesteia, în suprafață de 30.000 mp, situat în Caracal, str. S. A fost menținută partea din dispoziție referitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru magazie. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, în sistemul probator al dreptului de proprietate reglementat de Legea nr. 10/2010, dovada dreptului de proprietate se poate face nu numai prin acte juridice translative de proprietate, cât și prin orice acte juridice care atestă dovedirea proprietății.

Enumerarea actelor care pot dovedi proprietatea, făcută prin art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu este limitativă, astfel că orice înscris care face referire la existența unui imobil în patrimoniul unei persoane trebuie luat în considerare și coroborat cu actele de preluare abuzivă. Dovada preluării abuzive se face, potrivit art. 23 din lege și norme metodologice, și prin orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, existența imobilului în patrimoniul statului sau al unei persoane juridice care l-a dobândit de la stat, constituind o prezumție a preluării abuzive.

În speță, se constată că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943, autorul reclamantelor, I.F., a dobândit un imobil denumit siloz de cereale, compus din 3 ha teren, magazie construită din material lemnos, o casă cu 5 camere și prispă, construită din cărămidă, acoperită cu țiglă, folosită ca locuință de administrator. Din Adresa nr. Y/2009 a Primăriei Municipiului Caracal rezultă că autorul a figurat cu acest imobil în evidențele fiscale în perioada 1943 - 1950, această adresă confirmând ceea ce este menționat în matricola nr. 2 (impozitul pe clădiri). Prin Decretul nr. 92/1950 s-a trecut în proprietatea statului, prin naționalizare, magazia, dovada naționalizării fiind făcută atât cu anexa la decret, cât și cu delegația nr. 7 întocmită în baza decretului, unde figurează autorul reclamantelor cu bunul respectiv.

Prin Hotărârea nr. 231 din 9 decembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 s-au acordat despăgubiri moștenitorilor fostului proprietar pentru imobilul din Caracal, str. S. și pentru terenul aferent acestuia, în suprafață de 30.000 mp, prin anexa la această hotărâre fiind stabilită și valoarea imobilului. Stabilirea de despăgubiri pentru acest imobil, inclusiv pentru teren, s-a confirmat de către Ministerul Finanțelor prin Adresa din 2 martie 2004, în care se arată că nu s-au plătit beneficiarilor despăgubirile. Fișa de calcul a despăgubirilor ce a însoțit hotărârea identifică toate elementele constructive ale casei de cărămidă. Față de aceste înscrisuri, instanța a apreciat că argumentele tribunalului privind lipsa dovezii de proprietate și de preluare abuzivă a imobilului sunt greșite, în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, explicitate prin Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Cum autorul reclamantelor figura în evidențele fiscale până în anul 1950 cu întregul imobil, inclusiv suprafața de teren și cum în prezent acest teren este ocupat de persoane juridice, așa cum rezultă din Adresa din 14 decembrie 2010, este evident că acesta nu a pierdut proprietatea imobilului dobândit în anul 1943 anterior naționalizării, ci ca efect al aplicării acestui act normativ. Chiar dacă în anexa la decret este înscrisă numai magazia ca fiind trecută în proprietatea statului, odată cu construcția s-a preluat și terenul, fiind cunoscut că suprafețele de teren nu s-au înscris în actul de naționalizare. Un element în plus pentru a considera că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în sensul art. 2 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 o reprezintă și recunoașterea dreptului lor la despăgubiri pentru casă și teren în procedura Legii nr. 112/1996.

Actul administrativ emis conform acestei legi, respectiv Hotărârea nr. 231 din 9 decembrie 1996, reprezintă pentru reclamante un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar faptul că nu s-a pus în executare această hotărâre în sensul de a se încasa efectiv despăgubirile nu are relevanță sub aspectul dovedirii bunurilor la care se referă hotărârea. Ca urmare, apreciind că autorul reclamantelor a avut în proprietate, pe lângă magazia cu privire la care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, și casa cu 5 camere și terenul aferent în suprafață de 30.000 mp, instanța de apel a apreciat ca fondate criticile formulate de reclamante prin cererea de apel.

S-a mai reținut că imobilul nu poate fi restituit în natură, nefiind liber în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, iar reclamantele nici nu au solicitat această modalitate de reparație. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta Primăria Municipiului Caracal prin Primar. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici: Instanța de apel face o interpretare și o aplicare greșită a art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 raportat la actele de preluare abuzivă și la înscrisurile depuse la dosarul cauzei. La data apariției Decretului de naționalizare nr. 92/1950, autorul reclamantelor figura înscris în matricola pe clădiri nr. 2 din perioada 1943 - 1950 doar cu magazia de cereale nu și cu imobilul clădire de locuit și terenul aferent în suprafață de 30.000 mp solicitat de notificatori.

Având în vedere anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950 și tabelul cu imobilele naționalizate, rezultă că autorului reclamanților, I.F., în calitate de proprietar, i-a fost preluată de către stat doar o magazie nu și celorlalte imobilele - casă de locuit și teren intravilan în suprafață de 30.000 mp. Reclamantele uzează de contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 aprilie 1943 și autentificat sub nr. X/1943 de Tribunalul Romanați, or prin acest contract nu se poate face dovada că la data apariției Decretului nr. 92/1950 autorul lor, I.F., mai deținea imobilele solicitate, acestea nefiind înscrise în evidențele fiscale pe numele autorului, existând astfel posibilitatea ca în perioada 1943 - 1950 să fi fost înstrăinate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 03 noiembrie 2011, în temeiul art. 306 C. proc. civ. raportat la art. 303 C. proc. civ. reclamantele, prin avocat, au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge excepția formulată. Cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Cazul de recurs menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanța de apel. Or, în cauză, soluționarea litigiului nu pune problema interpretării unui anumit act juridic și, prin urmare, hotărârea pronunțată de instanța de apel nu s-a bazat pe interpretarea greșită a actului juridic dedus judecații, pe schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic. Însă, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea lor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001 și urmează a exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestor norme. Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ.

Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.

În aplicarea regulilor de probațiune menționate, întinderea dreptului de proprietate asupra unui bun ce se pretinde a fi supus regimului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi cea rezultată din evidențele fiscale care nu reprezintă acte juridice cu efect constitutiv de drept, în condițiile în care dreptul de proprietate asupra bunului respectiv este dovedit printr-un act juridic translativ de proprietate (respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943, prin care autorul reclamantelor, I.F., a dobândit un imobil denumit siloz de cereale, compus din 3 ha teren, magazie construită din material lemnos, o casă cu 5 camere și prispă, construită din cărămidă, acoperită cu țiglă, folosită ca locuință de administrator).

Existența acestui actului juridic de vânzare-cumpărare face inoperantă prezumția relativă cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 10/2001 raportată la Decretul nr. 92/1950. Aceasta deoarece, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001: ”În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.” Or, în cauză, o astfel de probă contrară există.

Ea este reprezentată de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943 prin care se face dovada că autorul reclamantelor a avut în proprietate, pe lângă magazia menționată în anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950 (și cu privire la care reclamantelor li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), și casa cu 5 camere și terenul aferent în suprafață de 30.000 mp Prin urmare, deși în actul de naționalizare este menționată doar preluarea în proprietatea statului a unei magazii ce a aparținut autorului reclamantei, conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1943 prin care se probează că acesta a dobândit, pe lângă magazia menționată, și o casă cu 5 camere și terenul aferent în suprafață de 30.000 mp, înlătură prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul recunoașterii dreptului de proprietate cu întinderea cuprinsă în actul de naționalizare.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001 atunci când a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și pentru o casă cu 5 camere, construită din cărămidă și acoperită cu țiglă și terenul aferent acesteia, în suprafață de 30.000 mp. Față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la 700 RON cheltuieli de judecată către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Caracal prin Primar împotriva Deciziei nr. 495 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta-pârâtă la 700 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2011.