ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4521/2006

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 411 din 10 noiembrie 2005, Tribunalul Arad, în temeiul art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul I.C. la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. S-a constatat că prejudiciul cauzat părții vătămate G.P. a fost acoperit prin restituirea în natură. Inculpatul a fost obligat să plătească cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță, a reținut următoarele: În noaptea de 3 - 4 septembrie 2005, după ce, a consumat băuturi alcoolice inculpatul a hotărât să se plimbe pe străzile situate în zona hotelului din orașul Nădlac. La un moment dat, în jurul orei 1,00, a aborda-o pe partea vătămată G.P., care se deplasa singură pe trotuar.

Inculpatul a încercat să o acosteze, dar partea vătămată a refuzat dându-și seama că este în pericol, a încercat să îl anunțe telefonic pe martorul B.I. care îi este unchi și la poarta căruia se oprise. Față de refuzul părții vătămate, inculpatul și-a continuat drumul pe bicicletă, dar apoi s-a răzgândit și s-a întors spre partea vătămată, încercând să-i sustragă rucsacul pe care îl avea în mână și pe care nu a reușit să i-l sustragă, deoarece acesta a opus rezistență. În cele din urmă inculpatul văzând telefonul mobil asupra părții vătămate, i l-a smuls și a fugit tot pe bicicletă. Partea vătămată a alergat după inculpat pentru a-și recupera telefonul și la strigătele de ajutor a intervenit martorul B.I.

care a încercat imobilizarea inculpatului, dar nu a reușit. Pentru a-și asigura scăparea inculpatul a lovit-o pe partea vătămată și a abandonat bicicleta. Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul I.C., solicitând în principal achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc. pen., întrucât fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii de tâlhărie. În subsidiar, inculpatul a solicitat redozarea pedepsei prin reținerea de circumstanțe atenuante, în raport de faptul că este infractor primar și a recunoscut și repetat infracțiunea comisă. În raport de împrejurările comiterii faptei Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin decizia penală nr. 118/ A din 16 martie 2006, în temeiul art. 379 pct. 1, lit. b) C. proc.

pen., a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.C. împotriva sentinței penale nr. 411/2005 a Tribunalului Arad. Apelantul a fost obligat să plătească 250 RON cheltuieli judiciare către stat. Împotriva acestei decizii în termen legal, a formulat recurs inculpatul I.C. Prin motivele scrise de recurs, inculpatul a solicitat casarea hotărârilor pronunțate și rejudecând să se dispună achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc. pen., întrucât faptei săvârșite îi lipsește gradul de pericol social al unei infracțiuni, datorită cuantumului mic al prejudiciului, care a fost acoperit integral prin restituire în natură, este infractor primar și a recunoscut și regretat fapta comisă.

În subsidiar, inculpatul a solicitat redozarea pedepsei aplicate, pe care o consideră prea severă în raport cu circumstanțele reale ale săvârșirii infracțiunii și cu circumstanțele sale personale. Recursul formulat de inculpatul I.C. va fi analizat prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., referitor la greșita aplicare a legii, și, respectiv, art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., referitor la greșita individualizare a pedepsei aplicate. Examinând hotărârile pronunțate în cauză sub aspectele invocate de inculpat, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat. Astfel, pe baza probelor administrate a fost stabilită situația de fapt, anterior descrisă, care a fost încadrată corespunzător și în drept.

De altfel, situația de fapt nu a fost contestată de recurent, ca de altfel nici vinovăția sa. Potrivit art. 18 1 C. pen., nu constituie infracțiunea fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit e importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Legea stabilește și criteriile pentru a stabili gradul de pericol social al faptei comise, respectiv, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana și conduita făptuitorului.

În cauză, se observă că fapta săvârșită de inculpat nu întrunește criteriile prevăzute de lege pentru a se constata că acesteia îi lipsește gradul de pericol social al infracțiunii de tâlhărie, infracțiune complexă în conținutul căreia sunt întrunite infracțiuni distincte, cum sunt furtul (infracțiunea - scop) și amenințarea, fapte care duc atingere integrității corporale sau sănătății persoanei (infracțiunea – mijloc). Astfel, se constată că inculpatul a comis fapta pe timp de noapte, în loc public, după ce a urmărit-o pe partea vătămată pentru a se asigura că nu este posibil să fie observat de alte persoane. Totodată, se reține că inculpatul după ce a încercat să-i sustragă părții vătămate un rucsac și nu a reușit datorită faptului că aceasta a opus rezistență, i-a smuls acesteia un telefon mobil.

Întrucât partea vătămată a încercat să-și recupereze bunul sustras, inculpatul, pentru a-și asigura scăparea, a lovit-o pe aceasta. De menționat este și faptul că recurentul inculpat se deplasa cu o bicicletă, aspect care sporește periculozitatea acestuia, datorită posibilității de mișcare mai rapidă. Împrejurarea că bunul sustras, în valoare de 1.500.000 lei, a fost restituit părții vătămate (după ce a doua zi după comiterea faptei, inculpatul îl înstrăinase) nu poate conduce la concluzia că faptei îi lipsește gradul de pericol social al infracțiunii, mai ales că telefonul a fost sustras după încercarea nereușită a inculpatului de a-și însuși rucsacul părții vătămate.

Criteriile prevăzute de lege pentru aprecierea lipsei gradului de pericol social al faptei se examinează împreună și nu separat, iar din analiza coroborată a acestora în cauză rezultă că fapta săvârșită de recurent prezintă gradul de pericol social al infracțiunii de tâlhărie, prevăzut de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen. Nici motivul de recurs susținut în subsidiar de inculpat, nu este fondat întrucât în cauză pedeapsa aplicată a fost corect individualizată în raport de criteriile penale prevăzute de art. 72 C. pen., neimpunându-se reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea recurentului.

Astfel, ținându-se cont de gradul de pericol social sporit al faptei care rezultă din împrejurările comiterii și modul de acționare (care au fost anterior expuse),urmările socialmente periculoase precum și de persoana inculpatului care este infractor primar și a avut o atitudine procesuală corespunzătoare, de recunoaștere și regret a faptei, prima instanță a, aplicat recurentului o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege pentru in fracțiunea de tâlhărie. Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată recurentului I.C. corespunde atât prin cuantum, cât și prin modalitatea de executare, dublului său scop, educativ și coercitiv, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen. În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte, conform art. 385 15 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat să plătească cheltuieli judiciare către stat. Cererea intimatei părți vătămate G.P. privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către aceasta va fi respins ca nefondată. Astfel, partea vătămată la termenul când au avut loc dezbaterile în fond ale recursului a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de transport și de cazare pe care le-a suportat în această fază procesuală. Potrivit art. 193 alin. (6) C. proc. pen., obligația de restituire a cheltuielilor judiciare efectuate de părți în cursul procesului penal, se stabilește potrivit legii civile.

Astfel, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată să plătească, la cerere, cheltuieli de judecată. Această prevedere legală trebuie coroborată cu dispozițiile cuprinse în art. 1169 C. civ., care prevăd ca „cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească”. Ori, în cauză, intimata, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada pretențiilor sale, care oricum au fost formulate generic „nefiind individualizate”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.C. împotriva deciziei penale nr. 118/ A din 16 martie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 220 lei, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Respinge cererea părții vătămate G.P. privind obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către aceasta. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 iulie 2006.