ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4521/2006

Deliberând asupra recursului

penal de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 411

din 10 noiembrie 2005, Tribunalul Arad, în temeiul art. 211 alin. (2) lit. b)

și c) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul I.C. la pedeapsa de 5 ani

închisoare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen.

S-a constatat că prejudiciul

cauzat părții vătămate G.P. a fost acoperit prin restituirea în natură.

Inculpatul a fost obligat să

plătească cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță, a reținut următoarele:

În noaptea de 3 - 4

septembrie 2005, după ce, a consumat băuturi alcoolice inculpatul a hotărât să

se plimbe pe străzile situate în zona hotelului din orașul Nădlac. La un moment

dat, în jurul orei 1,00, a aborda-o pe partea vătămată G.P., care se deplasa

singură pe trotuar. Inculpatul a încercat să o acosteze, dar partea vătămată a

refuzat dându-și seama că este în pericol, a încercat să îl anunțe telefonic pe

martorul B.I. care îi este unchi și la poarta căruia se oprise. Față de refuzul

părții vătămate, inculpatul și-a continuat drumul pe bicicletă, dar apoi s-a

răzgândit și s-a întors spre partea vătămată, încercând să-i sustragă rucsacul

pe care îl avea în mână și pe care nu a reușit să i-l sustragă, deoarece acesta

a opus rezistență.

În cele din urmă inculpatul

văzând telefonul mobil asupra părții vătămate, i l-a smuls și a fugit tot pe bicicletă.

Partea vătămată a alergat după inculpat pentru a-și recupera telefonul și la

strigătele de ajutor a intervenit martorul B.I. care a încercat imobilizarea

inculpatului, dar nu a reușit. Pentru a-și asigura scăparea inculpatul a

lovit-o pe partea vătămată și a abandonat bicicleta.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel inculpatul I.C., solicitând în principal achitarea sa în temeiul art.

11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc.

pen., întrucât fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii de

tâlhărie.

În subsidiar, inculpatul a

solicitat redozarea pedepsei prin reținerea de circumstanțe atenuante, în

raport de faptul că este infractor primar și a recunoscut și repetat

infracțiunea comisă.

În raport de împrejurările

comiterii faptei Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin decizia penală nr.

118/ A din 16 martie 2006, în temeiul art. 379 pct. 1, lit. b) C. proc. pen., a

respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.C. împotriva sentinței

penale nr. 411/2005 a Tribunalului Arad.

Apelantul a fost obligat să

plătească 250 RON cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii în

termen legal, a formulat recurs inculpatul I.C.

Prin motivele scrise de

recurs, inculpatul a solicitat casarea hotărârilor pronunțate și rejudecând să

se dispună achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., întrucât

faptei săvârșite îi lipsește gradul de pericol social al unei infracțiuni,

datorită cuantumului mic al prejudiciului, care a fost acoperit integral prin

restituire în natură, este infractor primar și a recunoscut și regretat fapta

comisă.

În subsidiar, inculpatul a

solicitat redozarea pedepsei aplicate, pe care o consideră prea severă în raport

cu circumstanțele reale ale săvârșirii infracțiunii și cu circumstanțele sale

personale.

Recursul formulat de

inculpatul I.C. va fi analizat prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art.

385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., referitor la greșita

aplicare a legii, și, respectiv, art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

referitor la greșita individualizare a pedepsei aplicate.

Examinând hotărârile

pronunțate în cauză sub aspectele invocate de inculpat, Înalta Curte constată

că recursul formulat nu este fondat.

Astfel, pe baza probelor

administrate a fost stabilită situația de fapt, anterior descrisă, care a fost

încadrată corespunzător și în drept.

De altfel, situația de fapt

nu a fost contestată de recurent, ca de altfel nici vinovăția sa.

Potrivit art. 18

1

C. pen., nu constituie infracțiunea fapta prevăzută de legea penală, dacă prin

atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei

concret, fiind lipsită în mod vădit e importanță, nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracțiuni.

Legea stabilește și

criteriile pentru a stabili gradul de pericol social al faptei comise,

respectiv, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările în

care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce,

persoana și conduita făptuitorului.

În cauză, se observă că

fapta săvârșită de inculpat nu întrunește criteriile prevăzute de lege pentru a

se constata că acesteia îi lipsește gradul de pericol social al infracțiunii de

tâlhărie, infracțiune complexă în conținutul căreia sunt întrunite infracțiuni

distincte, cum sunt furtul (infracțiunea - scop) și amenințarea, fapte care duc

atingere integrității corporale sau sănătății persoanei (infracțiunea –

mijloc).

Astfel, se constată că

inculpatul a comis fapta pe timp de noapte, în loc public, după ce a urmărit-o

pe partea vătămată pentru a se asigura că nu este posibil să fie observat de

alte persoane.

Totodată, se reține că

inculpatul după ce a încercat să-i sustragă părții vătămate un rucsac și nu a

reușit datorită faptului că aceasta a opus rezistență, i-a smuls acesteia un

telefon mobil. Întrucât partea vătămată a încercat să-și recupereze bunul

sustras, inculpatul, pentru a-și asigura scăparea, a lovit-o pe aceasta.

De menționat este și faptul

că recurentul inculpat se deplasa cu o bicicletă, aspect care sporește

periculozitatea acestuia, datorită posibilității de mișcare mai rapidă.

Împrejurarea că bunul

sustras, în valoare de 1.500.000 lei, a fost restituit părții vătămate (după ce

a doua zi după comiterea faptei, inculpatul îl înstrăinase) nu poate conduce la

concluzia că faptei îi lipsește gradul de pericol social al infracțiunii, mai

ales că telefonul a fost sustras după încercarea nereușită a inculpatului de

a-și însuși rucsacul părții vătămate.

Criteriile prevăzute de lege

pentru aprecierea lipsei gradului de pericol social al faptei se examinează

împreună și nu separat, iar din analiza coroborată a acestora în cauză rezultă

că fapta săvârșită de recurent prezintă gradul de pericol social al

infracțiunii de tâlhărie, prevăzut de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen.

Nici motivul de recurs

susținut în subsidiar de inculpat, nu este fondat întrucât în cauză pedeapsa

aplicată a fost corect individualizată în raport de criteriile penale prevăzute

de art. 72 C. pen., neimpunându-se reținerea de circumstanțe atenuante în

favoarea recurentului.

Astfel, ținându-se cont de

gradul de pericol social sporit al faptei care rezultă din împrejurările

comiterii și modul de acționare (care au fost anterior expuse),urmările

socialmente periculoase precum și de persoana inculpatului care este infractor

primar și a avut o atitudine procesuală corespunzătoare, de recunoaștere și

regret a faptei, prima instanță a, aplicat recurentului o pedeapsă egală cu

minimul special prevăzut de lege pentru in fracțiunea de tâlhărie.

Înalta Curte constată că

pedeapsa aplicată recurentului I.C. corespunde atât prin cuantum, cât și prin

modalitatea de executare, dublului său scop, educativ și coercitiv, astfel cum

este prevăzut de art. 52 C. pen.

În consecință, în raport de

considerentele expuse, Înalta Curte, conform art. 385

15

pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat să plătească cheltuieli

judiciare către stat.

Cererea intimatei părți

vătămate G.P. privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare

către aceasta va fi respins ca nefondată.

Astfel, partea vătămată la

termenul când au avut loc dezbaterile în fond ale recursului a solicitat

obligarea recurentului la plata cheltuielilor de transport și de cazare pe care

le-a suportat în această fază procesuală.

Potrivit art. 193 alin. (6) C.

proc. pen., obligația de restituire a cheltuielilor judiciare efectuate de

părți în cursul procesului penal, se stabilește potrivit legii civile.

Astfel, potrivit art. 274 C.

proc. civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată să plătească, la

cerere, cheltuieli de judecată.

Această prevedere legală

trebuie coroborată cu dispozițiile cuprinse în art. 1169 C. civ., care prevăd

ca „cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească”.

Ori, în cauză, intimata,

căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada pretențiilor sale, care

oricum au fost formulate generic „nefiind individualizate”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul I.C. împotriva deciziei penale nr. 118/ A din 16 martie

2006 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat

la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 220 lei, din care

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Respinge cererea părții

vătămate G.P. privind obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către aceasta.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 iulie 2006.