ÎCCJ, Decizia nr. 157/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5549 din 14 mai 2009, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a

constatat perimată contestația în anulare formulată de contestatorii B.L. și

B.W. împotriva Deciziei nr. 5432 din 2 iunie 2006, pronunțată de aceeași

instanță.

Instanța supremă a

reținut în considerentele deciziei că, prin Încheierea de la 3 mai 2007, s-a

dispus suspendarea judecării contestației în baza art. 242 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ., constatându-se lipsa părților.

În condițiile în

care, soluționarea contestației în anulare a rămas în nelucrare, din vina

părților, mai mult de un an, instanța a reținut incidența dispozițiilor art.

248 alin. (1) C. proc. civ., constatând că, în speță, a operat perimarea.

Împotriva acestei

hotărâri, contestatorii B.L. și B.W. au declarat recurs.

Prin Decizia nr. 793

din 19 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 5108/1/2009 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, recursul a fost respins, ca

inadmisibil.

Instanța supremă a reținut

în considerentele deciziei atacate că, legea procesual civilă, prin

dispozițiile art. 253 alin. (2) C. proc. civ., stabilește că „hotărârea care

constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la

pronunțare”.

Astfel, s-a subliniat

că hotărârea atacată, nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu

recurs, menționate de art. 253 alin. (2) C. proc. civ., fiind irevocabilă în

sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., deci nesusceptibilă de

reformare, în conformitate cu precitatele dispoziții legale și cu principiul

unicității acestei căi de atac.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri, B.L. și B.W. au declarat un nou recurs, cererea nefiind însoțită

de dovezile privind plata anticipată a taxei judiciare de timbru în cuantum de

4 RON și a timbrului judiciar în valoare de 0,15 RON, potrivit dispozițiilor

art. 302

1

pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 541 din 14

iunie 2010, a anulat recursul ca netimbrat, reținând incidența prevederilor

art. 9 din O.U.G. nr. 32/1995, ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și

a normelor de aplicare a acestui din urmă act normativ.

La data de 16 iunie

2010, împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs B.L. și B.W., invocând

considerente legate de fondul cauzei.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 720 din 25

octombrie 2010, a respins recursul, ca inadmisibil

Instanța a reținut că

soluția se impune, în raport cu prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. și

cu faptul că hotărârea atacată este irevocabilă, conform art. 377 alin. (2)

pct. 4 C. proc. civ.

Împotriva acestei din

urmă decizii, la data de 1 noiembrie 2010, au declarat din nou, recurs,

recurenții B.L. și B.W., susținând că, în mod eronat, instanțele au validat

listele de plată a cotelor de întreținere pentru Blocul C48, precum și

procesele-verbale ale Adunării generale a proprietarilor și încheierea de

constituire a asociației, a Judecătoriei sectorului 6 București, cu toate că,

aceste acte sunt false și dosarul trebuie „suspendat și trimis la Parchet”.

Având în vedere

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ce consacră ordinea de

soluționare a excepțiilor, instanța va cerceta cu prioritate admisibilitatea

căii de atac cu care este învestită, soluționarea acestei chestiuni făcând de

prisos analizarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 129 din

Constituția României, a fost statuat principiul, potrivit căruia, părțile

interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,

oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului

procesului civil.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,

este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus

în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile

legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații

identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de

atac în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea

procesuală.

În cauză, completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin

care Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători s-a

pronunțat asupra unui recurs declarat de aceeași recurenți B.L. și B.W.

împotriva unei hotărâri irevocabile.

Din dispozițiile C.

proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ

pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri,

determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe

această cale.

Hotărârea atacată de

recurenți a dobândit caracter irevocabil odată cu soluționarea recursului,

conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și, prin urmare, nu mai poate

fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a

neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la

existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție excede

competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. și art.

XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României.

Drept urmare,

neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu

este admisibil nici potrivit legii speciale.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de recurenții

B.L. și B.W., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de B.L. și B.W. împotriva Deciziei nr. 720 din

25 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9

judecători.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.