ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1105/2011

Deliberând asupra recursului de față, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, constată următoarele: Prin încheierea nr. 6 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respinsă ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.G.A. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele: Prin încheierea din 04 februarie 2011 a Curții de Apel București, s-a dispus arestarea preventivă, printre alții, și a inculpatului P.G.A., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 05 februarie 2011 și până la data de 05 martie 2011 inclusiv. S-a reținut, în esență, că inculpatul, în data de 12 decembrie 2010 ar fi săvârșit un act material de luarea de mită, în data de 16 decembrie 2010 a săvârșit un număr de 4 de astfel de acte materiale, în data de 18 decembrie 2010 un număr de 23 acte materiale și în data de 22 decembrie 2010 un număr de 5 acte materiale de luare de mită, precum și faptul că ar fi sprijinit un grup structurat, acționând în mod coordonat cu alți coinculpați, în scopul comiterii acestor fapte, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului. Această măsură a fost prelungită prin încheierea din 01 martie 2011 a Curții de Apel București, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 06 martie 2011 până la 03 aprilie 2011, inclusiv, reținându-se, în esență, că temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpatului, impun în continuare privarea sa de libertate. Hotărârea instanței de fond a fost menținută prin încheierea din 04 martie 2011 a Î.C.C.J., care a respins recursul declarat de inculpat, ca nefondat. În motivarea respingerii cererii de liberare provizorie formulată de către inculpat, instanța a făcut următoarele considerații. Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc.

pen., „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”. Conform art. 160/2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”. La alin. (2) al aceluiași articol se stipulează că, „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.

În timp ce condiția limitei de pedeapsă a închisorii prevăzută la alin. (1) vizează admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, condițiile cerute la alin. (2) se referă la temeinicia unei astfel de cereri. Cu toate acestea, îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de textul de lege mai sus citat nu presupune admiterea, de plano, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar [concluzie ce se desprinde din interpretarea dispozițiilor art. 160/8a alin. (6) C. proc. pen.], impunându-se și analizarea criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., întrucât și această măsură este una preventivă, însă cu un caracter atipic, deoarece nu poate fi luată decât după ce, în prealabil, s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de învinuit sau inculpat.

De aici derivă și dificultatea în care este pusă instanța în fața căreia se solicită liberarea provizorie sub control judiciar, respectiv, dacă poată să admită o astfel de cerere în condițiile în care, anterior, o altă instanță apreciase că măsura cea mai potrivită pentru a se atinge scopul prevăzut de legiuitor este arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului. În speță, instanța a constatat că, într-adevăr, sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatului, așa cum se stipulează la art. 160/8 alin. (1) C. proc.

pen., în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru cele două infracțiuni pentru care inculpatul este cercetat nu depășesc limita maximă de 18 ani închisoare, de aceea cererea a fost admisă în principiu prin încheierea din 14 martie 2011. De asemenea, s-a apreciat că în cauză nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau că acesta ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin vreuna din modalitățile mai sus arătate, întrucât, așa cum a invocat și inculpatul în motivarea cererii sale, și jurisprudența Curții Europene de Justiție a statuat că, riscul ca acuzatul să săvârșească alte infracțiuni (cauza Matznetter c. Austria), sau riscul ca acesta odată eliberat să comită fapte care aduc atingere administrării justiției (cauza Wemhoff c. Germania), nu trebuie doar afirmată, ci trebuie dovedită prin probe bazate pe fapte, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

Examinând însă temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., respectiv: scopul măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat, starea de sănătate, vârsta, antecedentele precum și alte situații privind persoana inculpatului, instanța a considerat că nu se impune liberarea provizorie a acestuia chiar și condiționată de respectarea unor obligații impuse de lege.

Astfel, contrar susținerilor inculpatului, s-a arătat că nu se poate face abstracție de temeiurile care au stat la baza arestării sale preventive, printre care și acela că acesta ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică dacă ar fi lăsat în libertate, temei ce nu poate fi cenzurat în acest cadru procesual, așa cum sugerează inculpatul, ci cel mult, instanța ar putea eventual să constate că în momentul de față nu ar mai subzista.

Ori, instanța nu poate constata acest lucru, având în vedere timpul foarte scurt scurs de la arestarea preventivă a inculpatului și cel de doar câteva zile, scurs de la data când instanța supremă s-a pronunțat, cu ocazia judecării recursului declarat împotriva hotărârii de prelungire a acestei măsuri, asupra existenței pericolului concret pentru ordinea publică pe care-l prezintă inculpatul dacă ar fi lăsat în libertate, și până la data pronunțării hotărârii de față, perioadă de timp în care nu se poate aprecia că acest pericol a dispărut sau cel puțin că s-ar fi atenuat. În opinia instanței, acest lucru pare imposibil de acceptat, dacă se are în vedere, gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat împreună cu un număr mare de alți coinculpați, respectiv, o infracțiune de crimă organizată (fiind o pluralitate constituită cu un număr mare de autori), iar cealaltă, o infracțiune continuată, de corupție, cu un număr foarte mare de acte materiale.

Gradul ridicat de pericol social al acestor infracțiuni este dat și de calitatea inculpatului de lucrător de poliție în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Siret (investit deci cu exercițiul autorității publice), calitate în care, împreună cu alți inculpați, de asemenea lucrători de poliție din cadrul aceluiași punct de trecere a frontierei, a permis ca zona de nord – est a țării să fie „ inundată” de produse sustrase de la plata accizelor și taxelor vamale, fiind alimentată piața neagră cu astfel de produse, ceea ce a declanșat o evaziune fiscală în lanț. Prin aceste fapte, statul român a fost împiedicat să obțină venituri importante, ba mai mult decât atât, a fost pus în situația de a-și consuma resurse importante, pe timp de criză, în lupta împotriva evaziunii fiscale din această zonă a țării.

De asemenea, s-a considerat că nu poate fi ignorat și faptul că, lăsarea în libertate în acest moment a inculpatului, ar genera un sentiment de insecuritate și nemulțumire din partea opiniei publice, care ar putea interpreta o asemenea măsură ca o tolerare din partea organelor de justiție a unor asemenea comportamente infracționale, a rețelelor de crimă organizată constituite în scopul folosirii puterii cu care au fost investiți de către autoritățile publice în vederea îmbogățiri spectaculoase, peste noapte, dar în mod fraudulos.

Toate acestea, în aprecierea instanței, cântăresc mai mult decât situația personală a inculpatului, care, potrivit caracterizărilor și certificatelor depuse la dosar, ar avea performanțe civice, profesionale și religioase, că suferă el și mama lui de anumite afecțiuni, care, la o analiză sumară, pot fi tratate și în regim de detenție (ne referim la afecțiunile inculpatului), împrejurări care nu pot înclina balanța în favoarea liberării provizorii a inculpatului sub control judiciar.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul solicitând casarea ei și, în rejudecare, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar susținând că nu există date care să justifice necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni ori că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori, părți sau distrugerea mijloacelor de probă, astfel încât scopul procesului penal poate fi îndeplinit și prin continuarea derulării procedurii judiciare cu inculpatul în stare de libertate. Examinând încheierea Curții de apel, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., în baza materialului probator aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte expune : Prin rezoluțiile procurorului din 31 ianuarie 2011 și 1 februarie 2011 s-a început urmărirea penală față de 59 făptuitori, printre care și P.G.A., lucrători ai poliției de frontieră din Punctul de Trecere a Frontierei Siret, acuzați că, în calitate de lucrători de poliție, în baza unor înțelegeri prealabile, în mod repetat și în realizarea aceleași rezoluțiuni infracționale au pretins, primit ori acceptat, direct sau indirect importante sume de bani și bunuri de la persoane ce au tranzitat frontiera în perioada septembrie 2010 – ianuarie 2011, cu scopul de a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu privind controlul la frontieră și a le permite introducerea în România a unor bunuri (în general țigări din Ucraina) peste limita legală admisă, fapte ce constituie infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen.

cu art. 41 alin. (2) C. pen., dar și pentru constituirea unui grup structurat (pe turele de serviciu ce ar fi acționat în mod coordonat în scopul comiterii de infracțiuni grave, pentru obținerea de beneficii financiare și materiale - infracțiuni prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003. În sarcina inculpatului P.G.A.

s-a reținut săvârșirea a 33 acte materiale de luare de mită, în datele de 12 decembrie 2010 (un act), a 4 acte materiale în 16 decembrie 2010, a 23 acte în 18 decembrie 2010 și 5 acte materiale în data de 22 decembrie 2010. Ulterior punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpaților, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a propus Curții de Apel București arestarea preventivă, printre alții, și a inculpatului P.G.A., prin încheierea din ședința Camerei de Consiliu din 4 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, admițând propunerea și dispunând arestarea preventivă pe o perioadă de 29 zile, de la data de 5 februarie 2011 până la 5 martie 2011, constatându-se de către instanță îndeplinite cerințele art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen., măsură ce a fost ulterior prelungită prin încheierea din 1 martie 2011 a Curții de Apel București (de la 6 martie 2011 până la 3 aprilie 2011). La momentul procesual al prelungirii detenției provizorii, instanța a reținut că temeiurile ce au fundamentat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate a inculpatului. Inculpatul a investit instanța cu o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, învederând că o mare pondere în aprecierea temeiniciei unei asemenea cereri trebuie să o dețină datele ce țin de circumstanțierea persoanei sale, iar natura și gravitatea faptei nu pot constitui de plano criterii care să excludă de la beneficiul legal și constituțional liberarea provizorie.

În sensul temeiniciei cererii, inculpatul a mai invocat în fața instanței jurisprudența CEDO în materia liberării provizorii, anume cauzele Stockmuller contra Austria, Wemhoff c. Germania, Mantznetter c. Austria și Lettellier c. Franța. Procedând la analiza condițiilor de admisibilitate a cererii instanța le-a considerat, în mod justificat, îndeplinite în cauză, iar în ceea ce privește temeinicia cererii de liberare provizorie prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., a concluzionat că nu se impune liberarea provizorie a inculpatului, chiar și condiționată de respectarea unor obligații impuse de lege.

Examinând încheierea prin care Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.G.A., Înalta Curte constată că, deși soluția pronunțată este legală și temeinică, motivarea instanței este deficitară și pe alocuri confuză, fără a efectua un examen riguros, așa cum s-ar fi impus, cu privire la condițiile liberării provizorii.

Astfel, invocarea unor aspecte ce țin de instituția prelungirii arestării preventive, ori fundamentarea respingerii cererii de liberare provizorie sub control judiciar pe existența pericolului concret pentru ordinea publică, timpul foarte scurt scurs între arestarea preventivă a inculpatului și cel de doar câteva zile ce a trecut de la data când Instanța Supremă a respins recursul inculpatului împotriva încheierii de prelungire a detenției provizorii nu pot constitui argumente de ordin juridic pertinente și suficiente, în sensul respingerii cererii de liberare provizorie. Liberarea provizorie este o alternativă oferită de legiuitor arestării preventive și implică o menținere a temeiurilor ce au justificat luarea acestei măsuri, căci schimbarea sau încetarea acestor temeiuri atrage incidența altor instituții, respectiv înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive.

Drept urmare, examinarea cererii de liberare provizorie nu are drept obiect menținerea temeiurilor arestării preventive, ci trebuie efectuată din perspectiva dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și ale art.136 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte, instituția de drept procesual penal a liberării provizorii astfel cum a fost reglementată nu reprezintă, în sine, o măsură preventivă, ci doar o alternativă pe care legiuitorul o oferă, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, pentru situația în care se constată că scopul măsurii preventive poate fi atins prin instituirea unui control judiciar. În adevăr, în afara condițiilor de fond prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., se impune a fi verificată și problematica subzistenței temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, întrucât a elimina din obiectul evaluării acest aspect ar echivala, practic, cu un drept automat al inculpatului de a fi eliberat preventiv sub control judiciar, odată îndeplinite condițiile stipulate în art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța nemaiavând vreun atribut de apreciere asupra consecințelor pe care le-ar avea lăsarea în libertate a inculpatului pentru ordinea publică. Ori o asemenea concluzie nu poate fi acceptată, învinuitul ori inculpatul având doar o vocație de a fi liberat provizoriu sub control judiciar. În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție – prin deciziile nr. 3958/2004, 5775/2004, 6736/2004, 3500/2005 – secția penală.

În speța de față, inculpatul P.G.A. este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni caracterizate de o gravitate ridicată, în cauză fiind cercetat, un număr mare de inculpați, ce s-ar fi constituit într-un grup organizat în scopul săvârșirii, în mod repetat, a actelor de corupție, în contextul în care inculpații au deținut calitatea de lucrători de poliție la punctul de frontieră, calitate de care s-au folosit în obținerea unor beneficii materiale și financiare, prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu. Detenția provizorie a inculpatului P.G.A. durează de aproximativ o lună și jumătate, iar cauza se află în faza strângerii probelor de către organul de urmărire penală, potrivit art. 200 C. proc.

pen. Dispozițiile art. 136 C. proc. pen. prevăd că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, scopul bunei desfășurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de le executarea pedepsei, poate fi realizat, pe lângă măsurile reglementate în alin. (1) al textului de lege invocat, și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Prin urmare, punerea în libertate a inculpatului, cu instituirea unui control judiciar în contextul art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen. se impune a fi oportună, printre altele, la actualul moment procesual și de natură și în măsură să asigure satisfacerea cerințelor art. 136 alin. (1) C. proc.

pen. Ori din această perspectivă un examen riguros al criteriului oportunității prin prisma fazei procesuale în care se află cauza, a circumstanțelor reale ale cauzei conduce la concluzia că o asemenea măsură ar impieta buna desfășurare în continuare a procedurilor judiciare. În raport cu necesitatea asigurării unor condiții adecvate strângerii tuturor probelor necesare cu privire la existența și întinderea activității infracționale pretins a fi fost comisă, la stabilirea răspunderii celor vinovați de săvârșirea actelor ilicite, aspectele ce țin de circumstanțele de ordin personal ale inculpatului P.G.A. - favorabile acestuia și constând în situația sa personală, performanțe civice, profesionale și religioase, astfel cum au fost invocate - nu pot prevala și nu pot determina liberarea provizorie sub control judiciar, cel puțin, nu la actualul moment procesual.

Înalta Curte apreciază că această concluzie corespunde exigențelor jurisprudenței CEDO, principiilor statuate de instanța de contencios european în această materie. În virtutea considerentelor ce preced în conformitate cu art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. se va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul P.G.A. împotriva încheierii nr. 6 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 211/39/2011. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului, incluzând și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.A. împotriva încheierii nr. 6 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 211/39/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 martie 2011.