ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1105/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1105/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursului de față, pe baza

lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 6 din 15 martie

2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost

respinsă ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul P.G.A. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare în favoarea statului conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, instanța a

reținut următoarele:

Prin încheierea din 04 februarie 2011

a Curții de Apel București, s-a dispus arestarea preventivă, printre alții, și

a inculpatului P.G.A., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003,

pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 05 februarie 2011 și până la

data de 05 martie 2011 inclusiv.

S-a reținut, în esență, că

inculpatul, în data de 12 decembrie 2010 ar fi săvârșit un act material de

luarea de mită, în data de 16 decembrie 2010 a săvârșit un număr de 4 de astfel

de acte materiale, în data de 18 decembrie 2010 un număr de 23 acte materiale

și în data de 22 decembrie 2010 un număr de 5 acte materiale de luare de mită,

precum și faptul că ar fi sprijinit un grup structurat, acționând în mod

coordonat cu alți coinculpați, în scopul comiterii acestor fapte, fiind astfel

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen. pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului.

Această măsură a fost prelungită

prin încheierea din 01 martie 2011 a Curții de Apel București, pe o perioadă de

29 de zile, începând cu data de 06 martie 2011 până la 03 aprilie 2011,

inclusiv, reținându-se, în esență, că temeiurile care au stat la baza arestării

preventive a inculpatului, impun în continuare privarea sa de libertate. Hotărârea

instanței de fond a fost menținută prin încheierea din 04 martie 2011 a

Î.C.C.J., care a respins recursul declarat de inculpat, ca nefondat. În

motivarea respingerii cererii de liberare provizorie formulată de către

inculpat, instanța a făcut următoarele considerații.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin.

(2) C. proc. pen., „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin

liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.

Conform art. 160/2 alin. (1) C.

proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor săvârșite din culpă precum și în cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani”.

La alin. (2) al aceluiași articol se

stipulează că, „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul

în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit

sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte”.

În timp ce condiția limitei de

pedeapsă a închisorii prevăzută la alin. (1) vizează admisibilitatea cererii de

liberare provizorie sub control judiciar, condițiile cerute la alin. (2) se

referă la temeinicia unei astfel de cereri.

Cu toate acestea, îndeplinirea

cumulativă a condițiilor prevăzute de textul de lege mai sus citat nu presupune

admiterea, de plano, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar [concluzie

ce se desprinde din interpretarea dispozițiilor art. 160/8a alin. (6) C. proc.

pen.], impunându-se și analizarea criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C.

proc. pen., întrucât și această măsură este una preventivă, însă cu un caracter

atipic, deoarece nu poate fi luată decât după ce, în prealabil, s-a dispus

luarea măsurii arestării preventive față de învinuit sau inculpat. De aici

derivă și dificultatea în care este pusă instanța în fața căreia se solicită

liberarea provizorie sub control judiciar, respectiv, dacă poată să admită o

astfel de cerere în condițiile în care, anterior, o altă instanță apreciase că

măsura cea mai potrivită pentru a se atinge scopul prevăzut de legiuitor este

arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.

În speță, instanța a constatat că,

într-adevăr, sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a

cererii inculpatului, așa cum se stipulează la art. 160/8 alin. (1) C. proc.

pen., în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru cele două infracțiuni

pentru care inculpatul este cercetat nu depășesc limita maximă de 18 ani

închisoare, de aceea cererea a fost admisă în principiu prin încheierea din 14

martie 2011.

De asemenea, s-a apreciat că în

cauză nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe

inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau că acesta ar încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin vreuna din modalitățile mai sus arătate,

întrucât, așa cum a invocat și inculpatul în motivarea cererii sale, și

jurisprudența Curții Europene de Justiție a statuat că, riscul ca acuzatul să

săvârșească alte infracțiuni (cauza Matznetter c. Austria), sau riscul ca

acesta odată eliberat să comită fapte care aduc atingere administrării

justiției (cauza Wemhoff c. Germania), nu trebuie doar afirmată, ci trebuie

dovedită prin probe bazate pe fapte, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

Examinând însă temeinicia cererii de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, prin prisma

criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., respectiv: scopul

măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social al infracțiunilor

pentru care inculpatul este cercetat, starea de sănătate, vârsta, antecedentele

precum și alte situații privind persoana inculpatului, instanța a considerat că

nu se impune liberarea provizorie a acestuia chiar și condiționată de

respectarea unor obligații impuse de lege.

Astfel, contrar susținerilor

inculpatului, s-a arătat că nu se poate face abstracție de temeiurile care au

stat la baza arestării sale preventive, printre care și acela că acesta ar

prezenta un pericol concret pentru ordinea publică dacă ar fi lăsat în

libertate, temei ce nu poate fi cenzurat în acest cadru procesual, așa cum

sugerează inculpatul, ci cel mult, instanța ar putea eventual să constate că în

momentul de față nu ar mai subzista.

Ori, instanța nu poate constata

acest lucru, având în vedere timpul foarte scurt scurs de la arestarea

preventivă a inculpatului și cel de doar câteva zile, scurs de la data când

instanța supremă s-a pronunțat, cu ocazia judecării recursului declarat

împotriva hotărârii de prelungire a acestei măsuri, asupra existenței

pericolului concret pentru ordinea publică pe care-l prezintă inculpatul dacă

ar fi lăsat în libertate, și până la data pronunțării hotărârii de față,

perioadă de timp în care nu se poate aprecia că acest pericol a dispărut sau

cel puțin că s-ar fi atenuat.

În opinia instanței, acest lucru

pare imposibil de acceptat, dacă se are în vedere, gravitatea infracțiunilor

pentru care inculpatul este cercetat împreună cu un număr mare de alți

coinculpați, respectiv, o infracțiune de crimă organizată (fiind o pluralitate

constituită cu un număr mare de autori), iar cealaltă, o infracțiune

continuată, de corupție, cu un număr foarte mare de acte materiale. Gradul

ridicat de pericol social al acestor infracțiuni este dat și de calitatea

inculpatului de lucrător de poliție în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei

Siret (investit deci cu exercițiul autorității publice), calitate în care,

împreună cu alți inculpați, de asemenea lucrători de poliție din cadrul

aceluiași punct de trecere a frontierei, a permis ca zona de nord – est a țării

să fie „ inundată” de produse sustrase de la plata accizelor și taxelor vamale,

fiind alimentată piața neagră cu astfel de produse, ceea ce a declanșat o

evaziune fiscală în lanț. Prin aceste fapte, statul român a fost împiedicat să

obțină venituri importante, ba mai mult decât atât, a fost pus în situația de

a-și consuma resurse importante, pe timp de criză, în lupta împotriva evaziunii

fiscale din această zonă a țării.

De asemenea, s-a considerat că nu

poate fi ignorat și faptul că, lăsarea în libertate în acest moment a

inculpatului, ar genera un sentiment de insecuritate și nemulțumire din partea

opiniei publice, care ar putea interpreta o asemenea măsură ca o tolerare din

partea organelor de justiție a unor asemenea comportamente infracționale, a

rețelelor de crimă organizată constituite în scopul folosirii puterii cu care

au fost investiți de către autoritățile publice în vederea îmbogățiri

spectaculoase, peste noapte, dar în mod fraudulos.

Toate acestea, în aprecierea

instanței, cântăresc mai mult decât situația personală a inculpatului, care,

potrivit caracterizărilor și certificatelor depuse la dosar, ar avea

performanțe civice, profesionale și religioase, că suferă el și mama lui de

anumite afecțiuni, care, la o analiză sumară, pot fi tratate și în regim de

detenție (ne referim la afecțiunile inculpatului), împrejurări care nu pot

înclina balanța în favoarea liberării provizorii a inculpatului sub control

judiciar.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs inculpatul solicitând casarea ei și, în rejudecare, admiterea

cererii de liberare provizorie sub control judiciar susținând că nu există date

care să justifice necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni

ori că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

martori, părți sau distrugerea mijloacelor de probă, astfel încât scopul

procesului penal poate fi îndeplinit și prin continuarea derulării procedurii

judiciare cu inculpatul în stare de libertate.

Examinând încheierea Curții de apel,

atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și sub toate aspectele,

potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., în baza materialului

probator aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte expune :

Prin rezoluțiile procurorului din 31

ianuarie 2011 și 1 februarie 2011 s-a început urmărirea penală față de 59

făptuitori, printre care și P.G.A., lucrători ai poliției de frontieră din

Punctul de Trecere a Frontierei Siret, acuzați că, în calitate de lucrători de

poliție, în baza unor înțelegeri prealabile, în mod repetat și în realizarea

aceleași rezoluțiuni infracționale au pretins, primit ori acceptat, direct sau

indirect importante sume de bani și bunuri de la persoane ce au tranzitat

frontiera în perioada septembrie 2010 – ianuarie 2011, cu scopul de a nu-și

îndeplini atribuțiile de serviciu privind controlul la frontieră și a le

permite introducerea în România a unor bunuri (în general țigări din Ucraina)

peste limita legală admisă, fapte ce constituie infracțiunea de luare de mită,

prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin.

(2) C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen., dar și pentru constituirea unui grup

structurat (pe turele de serviciu ce ar fi acționat în mod coordonat în scopul

comiterii de infracțiuni grave, pentru obținerea de beneficii financiare și

materiale - infracțiuni prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

În sarcina inculpatului P.G.A. s-a

reținut săvârșirea a 33 acte materiale de luare de mită, în datele de 12

decembrie 2010 (un act), a 4 acte materiale în 16 decembrie 2010, a 23 acte în

18 decembrie 2010 și 5 acte materiale în data de 22 decembrie 2010.

Ulterior punerii în mișcare a acțiunii

penale împotriva inculpaților, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție a propus Curții de Apel București

arestarea preventivă, printre alții, și a inculpatului P.G.A., prin încheierea

din ședința Camerei de Consiliu din 4 februarie 2011, Curtea de Apel București,

secția I penală, admițând propunerea și dispunând arestarea preventivă pe o

perioadă de 29 zile, de la data de 5 februarie 2011 până la 5 martie 2011,

constatându-se de către instanță îndeplinite cerințele art. 143 și art. 148

lit. f) C. proc. pen., măsură ce a fost ulterior prelungită prin încheierea din

1 martie 2011 a Curții de Apel București (de la 6 martie 2011 până la 3 aprilie

2011).

La momentul procesual al prelungirii

detenției provizorii, instanța a reținut că temeiurile ce au fundamentat

arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Inculpatul a investit instanța cu o

cerere de liberare provizorie sub control judiciar, învederând că o mare

pondere în aprecierea temeiniciei unei asemenea cereri trebuie să o dețină

datele ce țin de circumstanțierea persoanei sale, iar natura și gravitatea

faptei nu pot constitui de plano criterii care să excludă de la beneficiul

legal și constituțional liberarea provizorie.

În sensul temeiniciei cererii,

inculpatul a mai invocat în fața instanței jurisprudența CEDO în materia

liberării provizorii, anume cauzele Stockmuller contra Austria, Wemhoff c.

Germania, Mantznetter c. Austria și Lettellier c. Franța.

Procedând la analiza condițiilor de

admisibilitate a cererii instanța le-a considerat, în mod justificat,

îndeplinite în cauză, iar în ceea ce privește temeinicia cererii de liberare provizorie

prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., a

concluzionat că nu se impune liberarea provizorie a inculpatului, chiar și

condiționată de respectarea unor obligații impuse de lege.

Examinând încheierea prin care

Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca

nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul P.G.A., Înalta Curte constată că, deși soluția pronunțată este

legală și temeinică, motivarea instanței este deficitară și pe alocuri confuză,

fără a efectua un examen riguros, așa cum s-ar fi impus, cu privire la

condițiile liberării provizorii.

Astfel, invocarea unor aspecte ce

țin de instituția prelungirii arestării preventive, ori fundamentarea respingerii

cererii de liberare provizorie sub control judiciar pe existența pericolului

concret pentru ordinea publică, timpul foarte scurt scurs între arestarea

preventivă a inculpatului și cel de doar câteva zile ce a trecut de la data

când Instanța Supremă a respins recursul inculpatului împotriva încheierii de

prelungire a detenției provizorii nu pot constitui argumente de ordin juridic pertinente

și suficiente, în sensul respingerii cererii de liberare provizorie.

Liberarea provizorie este o

alternativă oferită de legiuitor arestării preventive și implică o menținere a

temeiurilor ce au justificat luarea acestei măsuri, căci schimbarea sau

încetarea acestor temeiuri atrage incidența altor instituții, respectiv

înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive. Drept urmare, examinarea

cererii de liberare provizorie nu are drept obiect menținerea temeiurilor

arestării preventive, ci trebuie efectuată din perspectiva dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen. și ale art.136 alin. (2) C. proc. pen.

Pe de altă parte, instituția de

drept procesual penal a liberării provizorii astfel cum a fost reglementată nu

reprezintă, în sine, o măsură preventivă, ci doar o alternativă pe care

legiuitorul o oferă, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, pentru

situația în care se constată că scopul măsurii preventive poate fi atins prin

instituirea unui control judiciar.

În adevăr, în afara condițiilor de

fond prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., se

impune a fi verificată și problematica subzistenței temeiurilor avute în vedere

la luarea măsurii arestării preventive, întrucât a elimina din obiectul evaluării

acest aspect ar echivala, practic, cu un drept automat al inculpatului de a fi

eliberat preventiv sub control judiciar, odată îndeplinite condițiile stipulate

în art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța nemaiavând

vreun atribut de apreciere asupra consecințelor pe care le-ar avea lăsarea în

libertate a inculpatului pentru ordinea publică. Ori o asemenea concluzie nu

poate fi acceptată, învinuitul ori inculpatul având doar o vocație de a fi

liberat provizoriu sub control judiciar.

În acest sens s-a pronunțat Înalta

Curte de Casație și Justiție – prin deciziile nr. 3958/2004, 5775/2004,

6736/2004, 3500/2005 – secția penală.

În speța de față, inculpatul P.G.A.

este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni caracterizate de o gravitate

ridicată, în cauză fiind cercetat, un număr mare de inculpați, ce s-ar fi

constituit într-un grup organizat în scopul săvârșirii, în mod repetat, a actelor

de corupție, în contextul în care inculpații au deținut calitatea de lucrători

de poliție la punctul de frontieră, calitate de care s-au folosit în obținerea

unor beneficii materiale și financiare, prin neîndeplinirea atribuțiilor de

serviciu.

Detenția provizorie a inculpatului P.G.A.

durează de aproximativ o lună și jumătate, iar cauza se află în faza strângerii

probelor de către organul de urmărire penală, potrivit art. 200 C. proc. pen.

Dispozițiile art. 136 C. proc. pen. prevăd

că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu

închisoare, scopul bunei desfășurări a procesului penal ori împiedicarea

sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de le executarea pedepsei, poate fi realizat, pe lângă măsurile

reglementate în alin. (1) al textului de lege invocat, și prin liberarea

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Prin urmare, punerea în libertate a

inculpatului, cu instituirea unui control judiciar în contextul art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen. se impune a fi oportună, printre altele, la actualul

moment procesual și de natură și în măsură să asigure satisfacerea cerințelor

art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Ori din această perspectivă un

examen riguros al criteriului oportunității prin prisma fazei procesuale în

care se află cauza, a circumstanțelor reale ale cauzei conduce la concluzia că

o asemenea măsură ar impieta buna desfășurare în continuare a procedurilor

judiciare.

În raport cu necesitatea asigurării

unor condiții adecvate strângerii tuturor probelor necesare cu privire la

existența și întinderea activității infracționale pretins a fi fost comisă, la

stabilirea răspunderii celor vinovați de săvârșirea actelor ilicite, aspectele

ce țin de circumstanțele de ordin personal ale inculpatului P.G.A. - favorabile

acestuia și constând în situația sa personală, performanțe civice, profesionale

și religioase, astfel cum au fost invocate - nu pot prevala și nu pot determina

liberarea provizorie sub control judiciar, cel puțin, nu la actualul moment

procesual.

Înalta Curte apreciază că această

concluzie corespunde exigențelor jurisprudenței CEDO, principiilor statuate de

instanța de contencios european în această materie.

În virtutea considerentelor ce

preced în conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. se

va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul P.G.A. împotriva

încheierii nr. 6 din 15 martie 2011 a

Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în

dosarul nr. 211/39/2011.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare

în favoarea

statului, incluzând și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, care se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.A.

împotriva încheierii nr. 6 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală

și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 211/39/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 martie 2011.