GUREKIN ET AUTRE c. FRANCE

GUREKIN ET AUTRE c. FRANCE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 9266/04 prezentate de GUREKIN și de alții împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 6 iunie 2006 într-o cameră compusă din dnii Cabral Barreto președinte J.-P. Costa Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström, Popović, judecători și Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 martie 2004, după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentele sunt asociația de drept franceză Gurekin, al cărei sediu social este la Uztaritze, și coordonarea comitetelor de sprijin pentru prizonierii politici basci, al căror sediu este la Bayonne. Cele două recurente sunt reprezentate de dl Jean-François Lefort, rezident în Bayonne, care este secretar al asociației și, respectiv, purtătorul de cuvânt al coordonării. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl D. Rouget, avocat în Barou de Bayonne. La 29 februarie 2000, asociațiile basc, printre care se numărau reclamantele, annoît organizația din ziua de sâmbătă 11 martie 2000 de evenimente din Bayonne cu scopul de a respecta democrația în țara Bascilor și drepturile prizonierilor basci. Potrivit recurentelor, cu o săptămână înainte de demonstrația de la secția Bayonne, se ține o întâlnire pentru negocierea traseului și discutarea măsurilor de securitate. La 10 martie 2000, conform art. 2 alin. (2) din Convenția de punere în aplicare a acordurilor Schengen, prefectul Pirinei-Atlantice a anunțat restabilirea controalelor la frontiera franco-spaniolă la 11 martie, începând cu ora 0 și pentru 24 de ore. Această decizie a făcut obiectul unei comunicate de la AFP. Pe 11 martie, treizeci și patru de autobuze și mașini care transportau persoane care doreau să meargă la demonstrație au fost blocate la graniță de către forțele de ordine. Manifestarea însăși s-a desfășurat pașnic începând cu ora 17:30. La 11 martie 2000, recurentele au adresat Comisiei Europene o plângere pentru inițierea unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva Franței. Acestea au invocat o aplicare disproporționată și nejustificată a articolului 2 din Convenția de punere în aplicare a acordurilor Schengen și au considerat, în plus, că măsura nu putea fi considerată urgentă din cauza faptului că evenimentul a fost anunțat începând cu 29 februarie. Guvernul francez nu putea, prin urmare, să se abțină de la consultarea celorlalte state părți, astfel cum este prevăzut în acordurile Schengen. Acestea au susținut, de asemenea, că întârzierea de a lua măsuri le priva de posibilitatea de a contesta în mod util în justiție. Prin urmare, măsura a vizat, în opinia acestora, să interzică desfășurarea normală a manifestării, ceea ce a constituit o deturnare de procedură. Prin scrisoarea din 30 august 2000, Comisia a anunțat clasificarea fără urmare a plângerii, indicând că aceasta aparține fiecărui stat membru de a evalua cerințele care decurg din ordinul său public, sub rezerva unor măsuri arbitrare pe care aceasta nu le includea în speță. Comisia a constatat că aplicarea articolului 2 alineatul (2) din Convenția de punere în aplicare a Hotărâreaui Schengen intră, în orice caz, sub incidența controlului Curții. Aceasta a reamintit faptul că dreptul cetățenilor Uniunii de a circula liber și liber, cu rezerve în ceea ce privește ordinea și securitatea publică, precum și faptul că formalitățile, condițiile sau restricțiile pot fi însoțite și de exercitarea libertăților garantate prin articolele 10 și 11 din convenție. La 13 martie 2000, asociațiile solicitante au formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ din Paris împotriva deciziei de restabilire temporară a controalelor la frontieră. Această acțiune reia și dezvolta argumentele enunțate în plângerea lor Comisiei. Memoria în apărare a ministrului de interne, la data de 17 aprilie 2001 amintea de climatul tensionat al manifestării care, în opinia sa, lăsa să se prezică tulburări grave ale ordinii publice și riscuri în materie de siguranță a persoanelor. Ministrul a arătat că, în februarie 2000, protestele aceluiași obiect au fost degenerate în luptă de stradă, în mare parte, de tineri spanioli care au venit în Franța cu această ocazie și membri ai grupului extremist JARRAI Fuziunea anunțată între acest grup, aproape de L.A.T.A., și un grup francez radical era îngrijorat de serviciile de poliție. În acest context, necesitatea menținerii ordinii impunea o intervenție din partea autorității de poliție. Ea a luat forma unui control limitat la frontieră în timp și nu a interzicerii demonstrației. Aproximativ 500 de refuzuri de intrare, vizând în principal membri ai grupului JARRAI În plus, în memoria ministrului s-au menționat două atașamente. Primul document ( A fost un raport al poliției despre o organizație de tineri basci spanioli extremiști. Ministrul trimitea tribunalul la aceste note albe pentru a sublinia riscul serios pe care îl prezenta adunarea din 11 martie 2000 de a degenera în violență urbană. În observațiile sale în replică din 10 iunie 2001, dl Lefort a solicitat comunicarea documentelor evocate de ministru pentru a se respecta principiul contradictoriei și în aplicarea articolului R 611-5 din Codul de procedură administrativă. Prin ordonanța din 30 mai 2001, notificată dlui Lefort la 23 august 2001, președintele Tribunalului Administrativ din Paris a transmis recursul la Consiliul de Stat din motive de competență de atribuire. La 20 septembrie 2001, dl Lefort va recita la Consiliu cererea sa de comunicare a documentelor menționate în memoriul ministrului și care au fost anexate la acesta. Această cerere a rămas fără răspuns. La 6 ianuarie 2003, Consiliul a transmis recurentelor documente noi depuse de ministrul de interne. Acestea arătau că guvernul francez l-a informat, la 10 martie 2000, pe Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene cu privire la decizia în litigiu, astfel încât aceasta să fie transmisă celorlalte state membre și celor două state care nu sunt membre părți la Convenția Schengen, precum și Comisiei Europene. În observațiile sale suplimentare din 15 ianuarie 2003, dl Lefort a solicitat din nou comunicarea atașamentelor (P.J. n 1 și P.J.n. 2) în memoriul în apărare al ministrului, după cum urmează: Aceste documente, care nu au fost niciodată produse de pârât, sunt prezentate de către ministru ca probe care, în opinia sa, au permis autorității administrative să evalueze riscul unor tulburări de ordine publică pe care ar fi reprezentat desfășurarea manifestării din 11 martie 2000. Cu toate acestea, se pare că aceste piese neproduse nu au fost discutate în contradictoriu de către părți și respectarea contradictoriei, principiul general al dreptului, impune ca argumentele care ar fi demonstrate prin aceste documente neproduse să fie pur și simplu respinse. Această cerere nu a fost urmată și mai mult de efect. Printr-un aviz din 11 septembrie 2002 adresat dlui Lefort, recurentele au fost informate că cauza a fost înscrisă în rolul ședinței de judecată din 18 septembrie 2002. subsecțiunea Consiliului de lape le-a informat că încuviințarea a fost amânată la o dată ulterioară și că un aviz dat va fi adresat de îndată ce noua dată va fi stabilită. La data de 30 iunie 2003 recurentele precizează că nu au fost notificate prin scrisoare recomandată cu aviz de primire a datei la care a avut loc încuviințarea și nu au putut, prin urmare, să asiste la aceasta, fiind astfel lipsite de posibilitatea de a auzi concluziile comisarului guvernului și de a răspunde printr-o notă deliberată. La data de 30 iulie 2003, Consiliul și-a notificat reclamantele la 15 septembrie 2003 și a respins cererea, în special cu următoarea motivare: (i) din documentele dosarului reiese că, la 11 martie 2000, Bayonne avea la dispoziție un protest de susținere a membrilor L.E.T.A. uluiți în Franța și Spania, această manifestare în urma a două adunări de aceeași ordine care au condus la lupte violente de stradă desfășurate în special de un grup de separatiști de cetățenie spaniolă; că fuziunea prevăzută între acest grup și o mișcare franceză a permis să se teamă de noi violențe cu ocazia demonstrației din 11 martie 2000; că, în aceste condiții, restabilirea, la 10 martie 2000 martie 2000, prin decizia atacată, controale la frontieră între Franța și Spania în ziua de 11 martie 2000 în departamentul Pirinei Atlantic poate, chiar dacă evenimentul în cauză a fost anunțat timp de zece zile, să fie privit ca o acțiune imediată impusă de ordinea publică în sensul dispozițiilor menționate mai sus la al doilea paragraf din art. 2 din Convenția din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Hotărâreaui Schengen (...) Considerând că, deși restabilirea controalelor la frontieră între Franța și Spania, în ziua manifestării de la Bayonne din 11 martie 2000, a putut aduce atingere libertății de exprimare și unei reuniuni pașnice a celor care doresc să participe la această adunare, care au rămas blocate la punctele de frontieră, din înscrisurile din dosar reiese că această măsură era necesară și proporțională, raportul privind amenințările la adresa ordinii publice care cântăreau asupra desfășurării manifestării; întrucât, în consecință, motivul întemeiat pe faptul că decizia atacată ar fi adus la libertatea de exprimare și de întrunire o atingere care constituie o necunoaștere a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu poate fi acceptat. Potrivit mențiunilor de la rejudecare, raportul raportorului și concluziile comisarului guvernamental au fost ascultate în ședința publică, iar dreptul european relevant Convenția de punere în aplicare a Hotărâreaui Schengen art. 2 1. Cu toate acestea, în cazul în care ordinea publică sau securitatea națională laică, o parte contractantă poate decide, după consultarea celorlalte părți contractante, că, pe o perioadă limitată, se vor efectua controale la frontieră naționale adaptate situației la frontierele interne. În cazul în care ordinea publică sau securitatea națională impun o acțiune imediată, partea contractantă în cauză ia măsurile necesare și informează celelalte părți contractante cât mai curând posibil. Recurentele invocă încălcarea articolului 11 din Convenție în legătură cu art. 10 din Convenție, menționând că protecția opiniilor personale constituie unul dintre obiectivele libertății de întrunire și de asociere. Măsura de reinstaurare a controalelor la frontieră ar fi interzis, prin amploarea aplicării sale, miilor de persoane să participe la manifestarea organizată de recurente și, prin urmare, ar constitui o interferență în exercitarea dreptului protejat la art. 11. Acestea consideră că această ingerință nu este prevăzută de lege, în sensul alineatelor (2) ale articolelor 10 și 11. Ele consideră, într-adevăr, că textul aplicat, art. 2 alineatul (2) din Convenția de punere în aplicare a acordurilor Schengen, nu îndeplinește cerințele de accesibilitate și previzibilitate ale legii. Acest standard ar fi, într-adevăr, incert din cauza prea mare marjă de apreciere lăsată la latitudinea statelor. Ele contestă, de asemenea, legitimitatea scopului urmărit de autoritățile franceze. Măsura în cauză nu ar fi avut ca obiectiv cu adevărat de proteja ordinea publică, ci de a împiedica manifestarea pașnică să fie un succes popular. În opinia acestora, măsura nu poate fi considerată necesară într-o societate democratică, în timp ce, pe de o parte, scopul urmărit de manifestare era perfect legitim și, pe de altă parte, toate măsurile de precauție au fost luate de organizatori în vederea desfășurării sale pașnice. Prin urmare, acestea contestă analiza efectuată de autoritățile în materie de siguranță publică și consideră că lipsa unui risc real și previzibil de violență și de incitare la violență din partea organizatorilor permite ca măsura să fie considerată în mod vădit disproporționată. Recurente ale argumentelor deja invocate în temeiul articolelor 10 și 11 din convenție, recurentele invocă încălcarea articolului 13 din convenție și subliniază că controlul jurisdicțional este insuficient din cauza faptului că, în lipsa notificării prealabile, nu s-a formulat o acțiune împotriva deciziei înainte de punerea sa în aplicare. De asemenea, acest control ar fi limitat din cauza lipsei motivării deciziei, a încălcării principiului contradictoriei ca urmare a necomunicarii notelor albe și a lipsei de responsabilitate față de instanță. Prin urmare, acțiunea în fața Consiliului de Stat nu ar putea fi considerată efectivă. Invocând argumentele deja menționate la punctele 1 litera (c) și (d), acestea consideră că măsura în cauză constituie o deturnare de putere și susțin încălcarea articolului 18 din convenție. Recurentele consideră că măsura de reinstaurare a controalelor la frontieră la 11 martie 2000 a constituit o încălcare a libertății lor de întrunire. Acestea sunt încălcate la art. 11 din Convenție, care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere (...) Nu se pot aplica alte restricții decât cele prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...), securității publice [și] apărării ordinii. Recurentele susțin că măsura în cauză aduce atingere, de asemenea, libertății lor de exprimare. (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița (...). (2) Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, (...), securității publice [și] apărării ordinii. Curtea amintește că protecția opiniilor personale, asigurată de art. 10, constituie unul dintre obiectivele libertății de întrunire și de asociere prevăzute la art. 11 (a se vedea Vogt c. Germania, Hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A n 323, § 64). În aceste condiții și să presupună chiar că recurentele se pot pretinde victime, în sensul articolului 34 din Convenție, prin încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare, Curtea nu le va examina . Curtea consideră că restricțiile impuse circulației persoanelor care doresc să se deplaseze la manifestarea organizată de recurente constituie o interferență în exercitarea dreptului acestora la libertatea de întrunire pașnică. O astfel de interferență încalcă Convenția dacă aceasta nu îndeplinește cerințele alin. (2) din art. 11; prin urmare, este necesar să se stabilească dacă aceasta era prevăzută de legea Curtea consideră că art. 2 din Convenția de punere în aplicare a Hotărâreaui Schengen, în vigoare în Franța, este suficient de precis pentru a permite fiecăruia, în jurul nevoii de consiliere în cunoștință de cauză, să prevadă, într-un grad rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele de natură să dea naștere unui anumit act (a se vedea în special, mutatis mutandis Müller și alte c. , Hotărârea din 24 mai 1988, seria A nr 133, § 29). Prin urmare, ingerința era prevăzută de lege Curtea consideră apoi că, prin protejarea ordinii și a securității publice, autoritățile franceze urmăreau un scop legitim. Curtea constată că măsura în cauză nu a avut ca efect împiedicarea desfășurării evenimentului și că opiniile recurentelor au putut exprima. Comisia observă că autoritățile franceze s-au bazat pe constatarea climatului de violență din jurul adunării precedente și consideră, prin urmare, în urma instanțelor interne, că temerile de supraînălțare puteau justifica în mod legitim măsura luată. Curtea subliniază că, a contrar , abținerea autorităților ar fi putut, dacă ar fi fost cazul, să analizeze ca o încălcare a obligației pozitive a obligației de a-și desfășura acțiunea pașnică a unei manifestări legale (a se vedea, mutatis mutandis Plattform mai mult decât o declarație a instanței (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 1988, seria A n 139, § 32, Ouranio Toxo și alții c. Grecia, n 74989/01, CEDH 2005 alin. 37). Prin urmare, Curtea consideră că restabilirea timp de douăzeci și patru de ore a controalelor la frontiera franco-spană a constituit o interferență proporțională cu scopul urmărit, revenind în marja de apreciere recunoscută statelor în ceea ce privește libertatea de întrunire pașnică (a se vedea Stankov și Organizația macedoneană unită Ilinden c. Bulgaria, n 2921/95 și 29225/95, § 77, CEDH 2001 IX). În consecință, acest aspect al cererii este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Recurentele consideră că acțiunea în fața instanței administrative împotriva măsurii în cauză nu era efectivă. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că art. 13 nu se aplică decât în prezența unor afirmații de încălcare a Convenției care constituie obiecțiuni care pot fi invocate în sensul jurisprudenței sale (a se vedea, de exemplu, Rotaru România [GC], n 28341/95, § 67, CEDH 2000 V). Curtea nu a ascultat, într-adevăr, o definiție abstractă a noțiunii de "protejare" În lumina împrejurărilor de fapt și de drept din speță, trebuie doar să caute dacă o astfel de afirmație de încălcare a unui drept substanțial al Convenției prezintă acest caracter ( Plattform Considerațiile de fapt și de drept care au determinat Curtea să elimine obiecțiile recurentelor întemeiate pe art. 10 și 11 menționate anterior o determină să încheie, sub aspectul art. 13, pe care nu le are în vedere, în speță, de obiecții care pot fi apărate. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Recurentele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea observă că acest mai mult nu este pus în discuție. În consecință, este, vădit nefondat și trebuie să fie respins în temeiul articolului 35 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Cabral Barreto Premier [1] Acest termen se referă la documente întocmite de serviciile de poliție, dar care nu conțin nici o indicație a autorului, nici a serviciului de origine.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

9266/04

présentée par GUREKIN et autre

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 6 juin 2006 en une chambre composée de

:

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

A.

Mularoni

,

E.

Fura-Sandström,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 1

er

mars 2004,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes sont l’association de droit français Gurekin, dont le siège social est à Uztaritze, et la Coordination des comités de soutien aux prisonniers politiques basques, dont le siège est à Bayonne.

Les deux requérantes sont représentées par M. Jean-François Lefort, résidant à Bayonne, qui est respectivement secrétaire de l’association et porte

‑

parole de la coordination. Elles sont représentées devant la Cour par M

e

D. Rouget, avocat au barreau de Bayonne.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

Le 29 février 2000, des associations basques, au nombre desquelles se trouvaient les requérantes, annoncèrent l’organisation le samedi 11

mars

2000 d’une manifestation à Bayonne avec pour objet le respect de la démocratie au pays basque et les droits des prisonniers basques. Selon les requérantes, une réunion se tint une semaine avant la manifestation au commissariat de Bayonne afin d’en négocier le parcours et de discuter des mesures de sécurité.

Le 10 mars 2000, en application de l’article 2 § 2 de la Convention d’application des accords de Schengen, le préfet des Pyrénées-Atlantiques annonça le rétablissement des contrôles à la frontière franco-espagnole le 11

mars à partir de 0 h 00 et pour 24 heures. Cette décision fit l’objet d’une dépêche de l’AFP.

Le 11 mars, trente-quatre autobus et des voitures transportant des personnes désirant se rendre à la manifestation furent bloqués à la frontière par les forces de l’ordre. La manifestation elle-même se déroula pacifiquement à partir de 17 h 30. Y participèrent quatre mille personnes selon la police et sept mille selon les organisateurs.

1.

Plainte des requérantes auprès de la Commission européenne

Le 11 mars 2000, les requérantes adressèrent une plainte à la Commission européenne afin que soit lancée une procédure en manquement contre la France. Elles s’y plaignaient d’une violation du droit de libre circulation des citoyens communautaires ainsi que des droits fondamentaux garantis par l’article 6 § 2 du Traité sur l’Union européenne et par les articles 10 et 11 de la Convention. Elles invoquaient une application disproportionnée et injustifiée de l’article 2 de la Convention d’application des accords de Schengen. Elles estimaient, de surcroît, que la mesure ne pouvait être considérée comme urgente du fait que la manifestation était annoncée depuis le 29 février. Le gouvernement français ne pouvait donc de ce fait se dispenser de consulter les autres Etats parties comme cela est prévu par les accords de Schengen. Elles alléguaient également que le retard pris pour prendre la mesure les privait de pouvoir utilement la contester en justice. La mesure visait donc en réalité selon elles à interdire le déroulement normal de la manifestation, ce qui constituait un détournement de procédure.

Par lettre du 30 août 2000, la Commission annonça le classement sans suite de la plainte, en indiquant qu’il appartenait à chaque Etat membre d’évaluer les exigences découlant de son ordre public, sous réserve de mesures arbitraires qu’elle ne relevait pas en l’espèce. La Commission remarquait que l’application de l’article 2 § 2 de la Convention d’application de l’accord de Schengen échappe par ailleurs en tout état de cause au contrôle de la Cour de Justice. Elle rappelait que le droit des citoyens de l’Union de circuler librement s’exerce avec des réserves au nombre desquelles figurent l’ordre et la sécurité publics et que des formalités, conditions ou restrictions peuvent également assortir l’exercice des libertés garanties par les articles 10 et 11 de la Convention.

2.

Recours auprès des juridictions administratives

Le 13 mars 2000, les associations requérantes formèrent un recours devant le tribunal administratif de Paris contre la décision de rétablissement temporaire des contrôles aux frontières. Ce recours reprenait et développait les arguments énoncés dans leur plainte à la Commission.

Le mémoire en défense du ministre de l’intérieur, en date du 17

avril

2001, rappelait le climat tendu de la manifestation qui, selon lui, laissait présager des troubles importants à l’ordre public et des risques certains en matière de sécurité des personnes. Le ministre indiquait que des manifestations de même objet avaient, en février 2000, dégénéré en combats de rue menés, pour l’essentiel, par de jeunes Espagnols venus en France à cette occasion et membres du groupe extrémiste «

JARRAI

». La fusion annoncée entre ce groupe, proche de l’ETA, et un groupe français radical inquiétait les services de police. Dans ce contexte, les nécessités du maintien de l’ordre imposaient une intervention de l’autorité de police. Elle n’avait pris la forme que d’un contrôle aux frontières limité dans le temps et non celle de l’interdiction de la manifestation. Quelque cinq cents refus d’entrée, visant essentiellement des membres du groupe «

JARRAI

», avaient été prononcés dans le cadre du rétablissement des contrôles aux frontières.

Le mémoire du ministre faisait, par ailleurs, mention de deux pièces jointes. Le premier document («

P.J. n

o

1

») évoquerait le climat extrêmement tendu de la manifestation. Le second («

P.J. n

o

2

»), appelé «

note blanche

[1]

» était un rapport de police sur une organisation de jeunes basques espagnols extrémistes. Le ministre renvoyait le tribunal à ces notes blanches pour souligner le risque sérieux que présentait le rassemblement du 11 mars 2000 de dégénérer en violences urbaines.

Dans ses observations en réplique du 10 juin 2001, M. Lefort demanda communication des pièces évoquées par le ministre afin que soit respecté le principe du contradictoire et en application de l’article R 611-5 du code de procédure administrative.

Par ordonnance du 30 mai 2001, notifiée à M. Lefort le 23 août 2001, le président du tribunal administratif de Paris transmit le recours au Conseil d’Etat pour raisons de compétence d’attribution.

Le 20 septembre 2001, M. Lefort réitéra auprès du Conseil d’Etat sa demande de communication des pièces mentionnées dans le mémoire du ministre et qui y étaient jointes. Cette demande resta sans suite.

Le 6 janvier 2003, le Conseil d’Etat transmit aux requérantes de nouvelles pièces déposées par le ministre de l’intérieur. Elles montraient que le gouvernement français avait informé, le 10 mars 2000, le secrétaire général du Conseil de l’Union européenne de la décision litigieuse afin qu’elle soit transmise aux autres Etats membres et aux deux Etats non membres parties à la Convention de Schengen, ainsi qu’à la Commission européenne.

Dans ses observations complémentaires du 15 janvier 2003, M. Lefort demanda à nouveau communication des pièces jointes (P.J. n

o

1 et P.J. n

o

2) au mémoire en défense du ministre, dans les termes suivants

:

«

Ces pièces, qui n’ont jamais été produites par le défendeur, sont présentées par le Ministre comme des preuves qui, selon lui, ont permis à l’autorité administrative d’évaluer le risque de troubles à l’ordre public qu’aurait représenté la tenue de la manifestation du 11 mars 2000. Pourtant, il apparaît que ces pièces non produites n’ont pas été discutées contradictoirement par les parties et le respect du contradictoire, principe général du droit, exige que les arguments qui seraient attestés par ces documents non produits soient purement et simplement écartés.

»

Cette demande ne fut pas davantage suivie d’effet.

Par un avis d’audience du 11 septembre 2002 adressé à M. Lefort, les requérantes furent informées que l’affaire était inscrite au rôle de la séance de jugement du 18

septembre 2002.

Par lettre du 12 septembre 2002, le secrétaire de la 5

e

sous-section du Conseil d’Etat les informa que l’audience était reportée à une date ultérieure et qu’un avis d’audience serait adressé dès que la nouvelle date serait fixée.

L’audience eut lieu le 30 juin 2003. Les requérantes indiquent qu’elles n’ont pas été avisées par lettre recommandée avec avis de réception de la date de l’audience et n’ont pu, de ce fait, y assister, étant ainsi privées de la possibilité d’entendre les conclusions du commissaire du gouvernement et d’y répondre par une note en délibéré.

Le Conseil d’Etat rendit le 30 juillet 2003 son arrêt, qui fut notifié aux requérantes le 15 septembre 2003. Il rejeta la requête, avec notamment la motivation suivante

:

«

Considérant qu’il ressort des pièces du dossier que, le 11 mars 2000, était prévue à Bayonne une manifestation de soutien aux membres de l’ETA emprisonnés en France et en Espagne, cette manifestation faisant suite à deux rassemblements du même ordre qui avaient donné lieu à de violents combats de rue menés notamment par un groupe de séparatistes de nationalité espagnole ; que la fusion prévue entre ce groupe et un mouvement français laissait craindre de nouvelles violences à l’occasion de la manifestation du 11 mars 2000 ; que, dans ces conditions, le rétablissement, le 10

mars 2000, par la décision attaquée, des contrôles frontaliers entre la France et l’Espagne durant la journée du 11 mars 2000 dans le département des Pyrénées

‑

Atlantiques peut, alors même que la manifestation en cause avait été annoncée depuis une dizaine de jours, être regardé comme une action immédiate exigée par l’ordre public au sens des stipulations précitées du deuxième alinéa de l’article 2 de la Convention du 19 juin 1990 d’application de l’accord de Schengen (...)

Considérant que, même si le rétablissement des contrôles frontaliers entre la France et l’Espagne, le jour de la manifestation de Bayonne du 11 mars 2000, a pu porter atteinte à la liberté d’expression et de réunion pacifique de celles des personnes souhaitant participer à ce rassemblement qui sont restées bloquées aux postes frontières du fait de l’encombrement de ceux-ci, il ressort des pièces du dossier que cette mesure était nécessaire et proportionnée, compte-rendu des menaces à l’ordre public qui pesaient sur le déroulement de la manifestation ; que, par suite, le moyen tiré de ce que la décision attaquée aurait porté à la liberté d’expression et de réunion une atteinte constituant une méconnaissance de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales ne peut être accueilli.

»

Selon les mentions de l’arrêt, furent entendus en séance publique le rapport du rapporteur et les conclusions du commissaire du gouvernement.

B.

Le droit européen pertinent

Convention d’application de l’accord de Schengen

Article 2

«

»

GRIEFS

1.

Les requérantes allèguent la violation de l’article 11 de la Convention en relation avec l’article 10 de la Convention, en relevant que la protection des opinions personnelles constitue l’un des objectifs de la liberté de réunion et d’association.

a)

La mesure de rétablissement des contrôles aux frontières aurait, par l’ampleur de son application, interdit à des milliers de personnes de participer à la manifestation organisée par les requérantes et constituerait donc bien une ingérence dans l’exercice du droit protégé à l’article 11.

b)

Elles estiment que l’ingérence en question n’est pas prévue par la loi, au sens des paragraphes 2 des articles 10 et 11. Elles considèrent, en effet, que le texte appliqué, l’article 2 § 2 de la Convention d’application des accords de Schengen, ne répond pas aux exigences d’accessibilité et de prévisibilité de la loi. Cette norme serait en effet incertaine en raison de la trop grande marge d’appréciation laissée aux Etats.

c)

Elles contestent également la légitimité du but poursuivi par les autorités françaises. La mesure litigieuse n’aurait pas eu pour véritable objectif de protéger l’ordre public mais d’empêcher que la manifestation pacifique soit un succès populaire.

d)

La mesure ne saurait, selon elles, être considérée comme nécessaire dans une société démocratique alors que, d’une part, le but poursuivi par la manifestation était parfaitement légitime et que, d’autre part, toutes les précautions avaient été prises par les organisateurs en vue de son déroulement pacifique. Elles contestent donc l’analyse faite par les autorités en matière de sécurité publique et estiment que l’absence de risque réel et prévisible de violence et d’incitations à la violence de la part des organisateurs permet de considérer la mesure comme manifestement disproportionnée.

2.

Reprenant des arguments déjà évoqués au titre des articles 10 et 11 de la Convention, les requérantes allèguent la violation de l’article 13 de la Convention. Elles soulignent que le contrôle juridictionnel est insuffisant du fait de l’impossibilité matérielle, faute de notification préalable, de former un recours contre la décision avant sa mise en œuvre. L’étendue et l’efficacité de ce contrôle seraient également limitées en raison de l’absence de motivation de la décision, de la violation du principe du contradictoire du fait de la non

‑

communication des notes blanches et du défaut de convocation à l’audience. Le recours devant le Conseil d’Etat ne pourrait donc être considéré comme effectif.

3.

Invoquant les arguments déjà énoncés ci-dessus aux points 1.c) et d), elles considèrent que la mesure litigieuse constitue un détournement de pouvoir et allèguent la violation de l’article 18 de la Convention.

EN DROIT

1.

Les requérantes considèrent que la mesure de rétablissement des contrôles aux frontières le 11 mars 2000 a constitué une atteinte à leur liberté de réunion. Elles invoquent l’article 11 de la Convention, qui est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association (...)

2.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...), à la sûreté publique [et] à la défense de l’ordre.

»

Les requérantes allèguent que la mesure litigieuse porte également atteinte à leur liberté d’expression. Elles invoquent l’article 10 de la Convention qui se lit ainsi

:

«

»

La Cour rappelle que la protection des opinions personnelles, assurée par l’article 10, constitue l’un des objectifs de la liberté de réunion et d’association consacrée à l’article 11 (voir

Vogt c. Allemagne

, arrêt du 26

septembre 1995, série A n

o

323, § 64). Dans ces conditions et à supposer même que les requérantes puissent se prétendre victimes, au sens de l’article

34 de la Convention, d’une atteinte à leur droit à la liberté d’expression, la Cour n’examinera leur grief que sous l’angle de l’article 11 précité.

La Cour estime que les restrictions apportées à la circulation des personnes désirant se rendre à la manifestation organisée par les requérantes constituent une ingérence dans l’exercice, par ces dernières, de leur droit à la liberté de réunion pacifique.

Pareille ingérence enfreint la Convention si elle ne remplit pas les exigences du paragraphe 2 de l’article 11. Il y a donc lieu de déterminer si elle était «

prévue par la loi

», inspirée par un ou des buts légitimes au regard dudit paragraphe et «

nécessaire, dans une société démocratique

».

La Cour estime que l’article 2 de la Convention d’application de l’accord de Schengen, en vigueur en France, est suffisamment précis pour permettre à chacun, en s’entourant au besoin de conseils éclairés, de prévoir, à un degré raisonnable dans les circonstances de la cause, les conséquences de nature à dériver d’un acte déterminé (voir notamment,

mutatis mutandis

,

Müller et autres c. Suisse

, arrêt du 24 mai 1988, série A n

o

133, § 29). Dès lors, l’ingérence était «

prévue par la loi

».

La Cour considère ensuite que, en voulant préserver l’ordre et la sécurité publics, les autorités françaises poursuivaient un but légitime.

La Cour note que la mesure litigieuse n’a pas eu pour effet d’empêcher le déroulement de la manifestation et que les opinions des requérantes ont pu s’y exprimer. Elle remarque que les autorités françaises se sont appuyées sur le constat du climat de violence qui avait entouré le précédent rassemblement et estime, suivant ainsi les juridictions internes, que les craintes de débordement pouvaient légitimement justifier la mesure prise. La Cour souligne que,

a contrario

, l’abstention des autorités aurait pu, le cas échéant, s’analyser comme un manquement à l’obligation positive de l’Etat d’assurer le déroulement pacifique d’une manifestation licite (voir,

mutatis mutandis

,

Plattform « Ärzte für das Leben » c. Autriche

, arrêt du 21

juin 1988, série A n

o

139, § 32,

Ouranio Toxo et autres c. Grèce

, n

o

74989/01, CEDH 2005

‑

La Cour considère donc que le rétablissement pendant vingt

‑

quatre

heures des contrôles à la frontière franco-espagnole a constitué une ingérence proportionnée au but poursuivi, rentrant dans la marge d’appréciation reconnue aux Etats en matière de liberté de réunion pacifique (voir

Stankov et Organisation macédonienne unie Ilinden c. Bulgarie

, n

os

29221/95 et 29225/95, § 77, CEDH 2001

‑

IX).

Il s’ensuit que cet aspect de la requête est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Les requérantes considèrent que le recours devant la juridiction administrative contre la mesure litigieuse n’était pas effectif. Elles invoquent l’article 13 de la Convention, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle que l’article 13 ne s’applique qu’en présence d’allégations de violations de la Convention constituant des griefs défendables au sens de sa jurisprudence (voir, par exemple,

Rotaru

c.

Roumanie

[GC], n

o

28341/95, §

67, CEDH 2000

‑

V).

La Cour n’a pas entendu, en effet, donner une définition abstraite de la notion de «

défendabilité

». Il lui suffit de rechercher, à la lumière des circonstances de fait et de droit de l’espèce, si telle allégation de manquement à un droit substantiel de la Convention présente ce caractère (

Plattform « Ärzte für das Leben »

précité, §

27).

Les considérations de fait et de droit qui ont amené la Cour à écarter les griefs des requérantes tirés des articles 10 et 11 précités la conduisent à conclure, sous l’angle de l’article 13, qu’il ne s’agissait pas, en l’espèce, de griefs défendables.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Les requérantes invoquent l’article 18 de la Convention, qui dispose

:

«

Les restrictions qui, aux termes de la présente Convention, sont apportées auxdits droits et libertés ne peuvent être appliquées que dans le but pour lequel elles ont été prévues.

»

La Cour observe que ce grief n’est pas étayé. Il s’ensuit qu’il est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35

§§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

I.

Cabral Barreto

Greffière

Président

[1]

Ce terme désigne des documents rédigés par les services de police mais ne comportant l’indication ni de l’auteur, ni du service d’origine.