ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 791/2010

Asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1283 din 28 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost respinsă cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de inculpatul P.C.E. din infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen. În baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul P.C.E. la o pedeapsă de 5 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a), b) C. pen. În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. S-a făcut aplicarea art. 350 C. proc. pen. și s-a dispus arestarea inculpatului. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ. a fost obligat inculpatul la 2669,22 lei despăgubiri civile către Spitalul clinic S.P. București. În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la 2000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, inculpatul P.C.E. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Din probele administrate în cauză, respectiv declarațiile inculpatului, ale părții vătămate și ale martorilor B.G. și V.D. precum și a actelor medico-legale, instanța a constatat că situația de fapt reținută prin actul de sesizare este corectă, respectiv că la data de 9 septembrie 2006, inculpatul P.C.E., aflat la intersecția străzilor L. cu L., a înjunghiat-o pe partea vătămată M.G. cu un cuțit în zona abdominală, provocându-i leziuni care au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale și i-au pus viața în pericol. Ca o consecință a traumatismului suferit s-a procedat la ablația chirugicală a splinei, ceea ce reprezintă o infirmitate, fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

În ce privește cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în art. 182 C. pen., instanța de fond a rețint că din probele dosarului a reieșit intenția inculpatului de a suprima viața victimei și nu aceea de a o vătăma, având în vedere obiectul vulnerabil folosit - un cuțit, intensitatea loviturilor, zona vitală lezată și leziunile provocate. La aplicarea pedepsei au fost avute în vedere prevederile art. 72 C. pen., iar față de circumstanțele personale ale inculpatului s-a făcut aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) C. pen. În ce privește latura civilă a cauzei s-a apreciat că partea vătămată nu a făcut dovada daunelor materiale solicitate, constând în cheltuielile ocazionate de spitalizare, contrazise de faptul că Spitalul clinic S.P.

s-a constituit parte civilă cu suma de 2669,22 lei reprezentând contravaloarea medicamentelor și a operației de care a beneficiat partea vătămată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul P.C.E. Parchetul a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie privind individualizarea pedepsei și greșita interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. în condițiile în care pedeapsa complementară constă în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. S-a solicitat admiterea apelului, înlăturarea circumstanțelor atenuante și interzicerea ca pedespă accesorie a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Inculpatul a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că nu s-a stabilit cu certitudine dacă el este persoana care a agresat partea vătămată întrucât nu s-a stabilit fără dubiu locul și momentul în care a fost lovită aceasta, nu au existat martori oculari, iar declarațiile părții vătămate și ale martorilor sunt contradictorii. A solicitat achitarea în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar schimbarea încadrării juridice în art. 182 C. pen. întrucât nu a avut intenția de a suprima viața părții vătămate. A mai solicitat reținerea scuzei provocării datorită comportamentului părții vătămate care a declanșat conflictul, l-a insultat și l-a urmărit pe inculpat, astfel cum rezultă din declarația martorului V.D.

Totodată a solicitat aplicarea art. 44 alin. ultim C. pen. întrucât a dorit să părăsească în fugă locul incidentului, dar a fost urmărit și apoi lovit de partea vătămată și prietenii acesteia, astfel a acționat datorită temerii pentru integritatea sa corporală. Instanța de apel a dispus reaudierea inculpatului, a părții vătămate și a martorului V.D., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar. Prin Decizia penală nr. 107/ A din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul P.C.E. împotriva sentinței penale nr. 1283 din 28 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, cu obligarea încuiatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului întrucât fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpat. S-a reținut că nu există niciun dubiu cu privire la împrejurarea că inculpatul este autorul faptei, că aceasta s-a comis la intersecția străzilor L. și L. și nu în apropierea casei inculpatului, astfel cum susține acesta. S-a constatat că declarațiile inculpatului nu se coroborează cu declarațiile martorului V.D., iar declarațiile acestuia sunt ele însele contradictorii.

Declarațiile martorului conțin numeroase contradicții cu privire la locul comiterii faptei, persoanele care au fost de față, distanța dintre locul în care se afla martorul și locul în care inculpatul și partea vătămată s-au încăierat după ce au plecat din intersecție, precum și cu privire la funcționarea iluminatului public și implicit posibilitatea sa de a observa ce s-a întâmplat între inculpat și partea vătămată. În ce privește declarațiile inculpatului, acesta a prezentat câte o variantă ori de câte ori a fost audiat, la urmărirea penală, în fața instanței de fond și în fața instanței de apel, iar apărările acestuia în sensul că a fost urmărit și bătut de partea vătămată și numiții B.G. și R.S.

nu se coroborează nici măcar cu declarațiile martorului V.D. Între declarațiile inculpatului și declarațiile acestui martor sunt numeroase deosebiri atât în ce privește incidentul ce a avut loc în intersecție cât și în ceea ce privește derularea ulterioară a evenimetelor, cu privire la distanța dintre intersecție și casa inculpatului, cu privire la iluminatul public și posibilitatea martorului de a observa ce s-a întâmplat. Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că atât partea vătămată cât și martorul B.G.M. au dat declarații constante atât în cursul urmăririi penale cât și în fața instanței de fond, declarații care se coroborează cu declarația dată în cursul urmăririi penale de martorul R.S.

Având în vedere probele existente la dosar, instanța de apel a apreciat că nu există temeiuri de achitare a inculpatului întrucât s-a dovedit cu certitudine că aceasta este persoana care a aplicat lovituri părții vătămate, cauzându-i leziunile prezentate în actele medicale și medico-legale. S-a reținut de asemenea că încadrarea juridică dată faptei este aceea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) din C. pen. și nu aceea prevăzută de art. 182 C. pen., intenția inculpatului de a ucide fiind caracterizată nu numai de obiectul folosit, zona vizată și intensitatea loviturilor, ci și de atitudinea sa imediat după comiterea faptei, aceea de a părăsi în fugă locul infrcațiunii, fără să se preocupe de starea sănătății victimei.

Tot din probele dosarului s-a constatat că în cauză nu pot fi reținute prevederile art. 73 lit. b) C. pen., nici legitima apărare în forma excesului justificat. Chiar dacă inculpatul ar fi fost lovit de partea vătămată cu pumnul în zona feței, așa cum susține, această lovitură nu a pus în pericol grav persoana sa pentru a se justifica o ripostă atât de gravă constând în lovirea părții vătămate cu cuțitul într-o zonă vitală a corpului, iar afirmația că a fost urmărit de partea vătămată, singură sau însoțită de martorii B. și R. nu este dovedită. În ce privește individualizarea pedepsei, instanța de apel a reținut că nu au fost evidențiate sau dovedite alte împrejurări de natură a determina coborârea pedepsei sub cuantumul stabilit de instanța de fond.

S-a mai reținut de instanța de apel că între aplicarea pedepsei accesorii și a celei complementare nu există contradicție întrucât legea nu impune ca cele două tipuri de pedepse să aibă în mod obligatoriu același conținut. Normele legale pe care inculpatul le-a încălcat și valoarea socială ocrotită prin norma de incriminare sunt de o importanță deosebită, așa încât interzicerea dreptului de a alege ca și pedeapsă accesorie este pe deplin justificată. Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs inculpatul P.C.E. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în ce privește reținerea vinovăției, încadrarea juridică dată faptei și cu privire la pedeapsa aplicată, invocând temeiul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18, pct. 17 și pct. 14 C. proc.

pen. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice în art. 182 C. pen., reținerea scuzei provocării cu consecința redozării pedepsei și aplicarea art. 86 1 C. pen. Examinând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Înalta Curte contată că recursul declarat de inculpat este nefondat. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. se constată că această critică nu este fondată. Din probele administrate în cauză rezultă fără echivoc vinovăția inculpatului, situația de fapt fiind corect reținută atât de instanța de fond cât și de instanța de apel, respectiv că la data de 9 septembrie 2006, inculpatul P.C.E.

a înjunghiat-o pe partea vătămată M.G. cu un cuțit în zona abdominală, provocându-i leziuni care au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale și i-au pus viața în pericol. În cauză au fost respectate dispozițiile art. 63 C. proc. pen. privind probele și apreciarea lor precum și dispozițiile art. 6 parag. 2 din C.E.D.O. în ce privește prezumția de nevinovăție, apreciindu-se că nu există temeiuri de achitare a încuiatului întrucât s-a dovedit cu certitudine că aceasta este persoana care a aplicat lovituri părții vătămate, cauzându-i leziunile prezentate în actele medicale și medico-legale. S-a constatat că declarațiile inculpatului sunt contradictorii, prezentând câte o variantă ori de câte ori a fost audiat, în timp de declarațiile părții vătămate și ale martorilor au fost constante, atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței de judecată.

Nici critica privind încadrarea juridică dată faptei nu este fondată. Susținerea inculpatului că fapta trebuia îndarată în dispozițiile art. 182 alin. (2) C. pen. nu poate fi primită întrucât din punct de vedere subiectiv, astfel cum rezultă din materialitatea faptei, inculpatul a acționat cu intenția indirectă de a ucide victima și nu cu intenția de a-i provoca o vătămare corporală. Intenția inculpatului de a ucide a fost caracterizată și de împrejurarea că imediat după comiterea faptei, a părăsit locul infracațiunii, fără să se preocupe de starea sănătății victimei. Instanța de apel în mod corect nu a reținut în favoarea inculpatului scuza provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

întrucât aceasta nu a fost dovedită cu probele dosarului și chiar dacă inculpatul a fost insultat sau a fost lovit de partea vătămată cu pumnul în zona feței, așa cum susține, acestea nu-l puteau determina să acționeze sub imperiul unei puternice tulburări sau emoții care se justifice o ripostă atât de gravă. În ce privește pedeapsa aplicată, aceasta este just individualizată, atât în ce privește cuantumul, cât și în ce privește modalitatea de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. și răspunde scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Față de cele menționate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefodat, astfel că în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. urmează a fi respins. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.C.E. împotriva Deciziei penale nr. 107/ A din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judicire către stat din care suma de 50 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 1 martie 2010.