ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 791/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 791/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului penal de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1283 din

28 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a

fost respinsă cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptelor comise

de inculpatul P.C.E. din infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174,

175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen.

În baza art. 20

raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76

lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul P.C.E. la o pedeapsă de 5 ani

închisoare.

S-a făcut

aplicarea art. 71 - 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 65

C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei

principale.

S-a făcut

aplicarea art. 350 C. proc. pen. și s-a dispus arestarea inculpatului.

În baza art. 14

și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ. a fost obligat

inculpatul la 2669,22 lei despăgubiri civile către Spitalul clinic S.P.

București.

În baza art. 191

C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la 2000 lei cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, inculpatul P.C.E. a fost trimis

în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art.

20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Din probele

administrate în cauză, respectiv declarațiile inculpatului, ale părții vătămate

și ale martorilor B.G. și V.D. precum și a actelor medico-legale, instanța a

constatat că situația de fapt reținută prin actul de sesizare este corectă,

respectiv că la data de 9 septembrie 2006, inculpatul P.C.E., aflat la

intersecția străzilor L. cu L., a înjunghiat-o pe partea vătămată M.G. cu un

cuțit în zona abdominală, provocându-i leziuni care au necesitat 40-45 zile de

îngrijiri medicale și i-au pus viața în pericol. Ca o consecință a

traumatismului suferit s-a procedat la ablația chirugicală a splinei, ceea ce

reprezintă o infirmitate, fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii

de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175

lit. i) C. pen.

În ce

privește cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în art. 182 C.

pen., instanța de fond a rețint că din probele dosarului a reieșit intenția

inculpatului de a suprima viața victimei și nu aceea de a o vătăma, având în

vedere obiectul vulnerabil folosit - un cuțit, intensitatea loviturilor, zona

vitală lezată și leziunile provocate.

La aplicarea

pedepsei au fost avute în vedere prevederile art. 72 C. pen., iar față de

circumstanțele personale ale inculpatului s-a făcut aplicarea art. 74 lit. a)

și art. 76 lit. a) C. pen.

În ce

privește latura civilă a cauzei s-a apreciat că partea vătămată nu a făcut

dovada daunelor materiale solicitate, constând în cheltuielile ocazionate de

spitalizare, contrazise de faptul că Spitalul clinic S.P. s-a constituit parte

civilă cu suma de 2669,22 lei reprezentând contravaloarea medicamentelor și a

operației de care a beneficiat partea vătămată.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

inculpatul P.C.E.

Parchetul a

criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie privind individualizarea

pedepsei și greșita interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen. în condițiile în care pedeapsa complementară constă în interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

S-a solicitat

admiterea apelului, înlăturarea circumstanțelor atenuante și interzicerea ca

pedespă accesorie a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit.

b) C. pen.

Inculpatul a

criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie

arătând că nu s-a stabilit cu certitudine dacă el este persoana care a agresat

partea vătămată întrucât nu s-a stabilit fără dubiu locul și momentul în care a

fost lovită aceasta, nu au existat martori oculari, iar declarațiile părții

vătămate și ale martorilor sunt contradictorii.

A solicitat

achitarea în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în

subsidiar schimbarea încadrării juridice în art. 182 C. pen. întrucât nu a avut

intenția de a suprima viața părții vătămate.

A mai

solicitat reținerea scuzei provocării datorită comportamentului părții vătămate

care a declanșat conflictul, l-a insultat și l-a urmărit pe inculpat, astfel

cum rezultă din declarația martorului V.D.

Totodată a

solicitat aplicarea art. 44 alin. ultim C. pen. întrucât a dorit să părăsească

în fugă locul incidentului, dar a fost urmărit și apoi lovit de partea vătămată

și prietenii acesteia, astfel a acționat datorită temerii pentru integritatea

sa corporală.

Instanța de

apel a dispus reaudierea inculpatului, a părții vătămate și a martorului V.D.,

declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.

Prin Decizia penală

nr. 107/ A din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins ca nefondate

apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul

P.C.E. împotriva sentinței penale nr. 1283 din 28 octombrie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, secția a II-a penală, cu obligarea încuiatului la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt

îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului

întrucât fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpat.

S-a reținut

că nu există niciun dubiu cu privire la împrejurarea că inculpatul este autorul

faptei, că aceasta s-a comis la intersecția străzilor L. și L. și nu în

apropierea casei inculpatului, astfel cum susține acesta.

S-a constatat

că declarațiile inculpatului nu se coroborează cu declarațiile martorului V.D.,

iar declarațiile acestuia sunt ele însele contradictorii. Declarațiile

martorului conțin numeroase contradicții cu privire la locul comiterii faptei,

persoanele care au fost de față, distanța dintre locul în care se afla martorul

și locul în care inculpatul și partea vătămată s-au încăierat după ce au plecat

din intersecție, precum și cu privire la funcționarea iluminatului public și

implicit posibilitatea sa de a observa ce s-a întâmplat între inculpat și

partea vătămată.

În ce

privește declarațiile inculpatului, acesta a prezentat câte o variantă ori de

câte ori a fost audiat, la urmărirea penală, în fața instanței de fond și în

fața instanței de apel, iar apărările acestuia în sensul că a fost urmărit și

bătut de partea vătămată și numiții B.G. și R.S. nu se coroborează nici măcar

cu declarațiile martorului V.D. Între declarațiile inculpatului și declarațiile

acestui martor sunt numeroase deosebiri atât în ce privește incidentul ce a

avut loc în intersecție cât și în ceea ce privește derularea ulterioară a

evenimetelor, cu privire la distanța dintre intersecție și casa inculpatului,

cu privire la iluminatul public și posibilitatea martorului de a observa ce s-a

întâmplat.

Pe de altă

parte, instanța de apel a constatat că atât partea vătămată cât și martorul B.G.M.

au dat declarații constante atât în cursul urmăririi penale cât și în fața

instanței de fond, declarații care se coroborează cu declarația dată în cursul

urmăririi penale de martorul R.S.

Având în

vedere probele existente la dosar, instanța de apel a apreciat că nu există

temeiuri de achitare a inculpatului întrucât s-a dovedit cu certitudine că

aceasta este persoana care a aplicat lovituri părții vătămate, cauzându-i

leziunile prezentate în actele medicale și medico-legale.

S-a reținut

de asemenea că încadrarea juridică dată faptei este aceea de tentativă la omor

calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) din C. pen. și

nu aceea prevăzută de art. 182 C. pen., intenția inculpatului de a ucide fiind

caracterizată nu numai de obiectul folosit, zona vizată și intensitatea

loviturilor, ci și de atitudinea sa imediat după comiterea faptei, aceea de a

părăsi în fugă locul infrcațiunii, fără să se preocupe de starea sănătății

victimei.

Tot din

probele dosarului s-a constatat că în cauză nu pot fi reținute prevederile art.

73 lit. b) C. pen., nici legitima apărare în forma excesului justificat. Chiar

dacă inculpatul ar fi fost lovit de partea vătămată cu pumnul în zona feței,

așa cum susține, această lovitură nu a pus în pericol grav persoana sa pentru a

se justifica o ripostă atât de gravă constând în lovirea părții vătămate cu

cuțitul într-o zonă vitală a corpului, iar afirmația că a fost urmărit de

partea vătămată, singură sau însoțită de martorii B. și R. nu este dovedită.

În ce privește

individualizarea pedepsei, instanța de apel a reținut că nu au fost evidențiate

sau dovedite alte împrejurări de natură a determina coborârea pedepsei sub

cuantumul stabilit de instanța de fond.

S-a mai

reținut de instanța de apel că între aplicarea pedepsei accesorii și a celei

complementare nu există contradicție întrucât legea nu impune ca cele două

tipuri de pedepse să aibă în mod obligatoriu același conținut. Normele legale

pe care inculpatul le-a încălcat și valoarea socială ocrotită prin norma de

incriminare sunt de o importanță deosebită, așa încât interzicerea dreptului de

a alege ca și pedeapsă accesorie este pe deplin justificată.

Împotriva

hotărârii instanței de apel a declarat recurs inculpatul P.C.E. criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie în ce privește reținerea vinovăției,

încadrarea juridică dată faptei și cu privire la pedeapsa aplicată, invocând

temeiul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18, pct. 17 și pct. 14 C.

proc. pen.

A solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și achitarea în temeiul art. 10

lit. c) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice în art. 182 C. pen.,

reținerea scuzei provocării cu consecința redozării pedepsei și aplicarea art. 86

1

C. pen.

Examinând

actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Înalta Curte

contată că recursul declarat de inculpat este nefondat.

În ce

privește cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

se constată că această critică nu este fondată.

Din probele

administrate în cauză rezultă fără echivoc vinovăția inculpatului, situația de

fapt fiind corect reținută atât de instanța de fond cât și de instanța de apel,

respectiv că la data de 9 septembrie 2006, inculpatul P.C.E. a înjunghiat-o pe

partea vătămată M.G. cu un cuțit în zona abdominală, provocându-i leziuni care

au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale și i-au pus viața în pericol.

În cauză au

fost respectate dispozițiile art. 63 C. proc. pen. privind probele și

apreciarea lor precum și dispozițiile art. 6 parag. 2 din C.E.D.O. în ce

privește prezumția de nevinovăție, apreciindu-se că nu există temeiuri de

achitare a încuiatului întrucât s-a dovedit cu certitudine că aceasta este

persoana care a aplicat lovituri părții vătămate, cauzându-i leziunile

prezentate în actele medicale și medico-legale.

S-a constatat

că declarațiile inculpatului sunt contradictorii, prezentând câte o variantă

ori de câte ori a fost audiat, în timp de declarațiile părții vătămate și ale

martorilor au fost constante, atât în faza de urmărire penală cât și în fața

instanței de judecată.

Nici critica

privind încadrarea juridică dată faptei nu este fondată. Susținerea

inculpatului că fapta trebuia îndarată în dispozițiile art. 182 alin. (2) C.

pen. nu poate fi primită întrucât din punct de vedere subiectiv, astfel cum

rezultă din materialitatea faptei, inculpatul a acționat cu intenția indirectă

de a ucide victima și nu cu intenția de a-i provoca o vătămare corporală.

Intenția inculpatului de a ucide a fost caracterizată și de împrejurarea că

imediat după comiterea faptei, a părăsit locul infracațiunii, fără să se

preocupe de starea sănătății victimei.

Instanța de

apel în mod corect nu a reținut în favoarea inculpatului scuza provocării

prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. întrucât aceasta nu a fost dovedită cu

probele dosarului și chiar dacă inculpatul a fost insultat sau a fost lovit de

partea vătămată cu pumnul în zona feței, așa cum susține, acestea nu-l puteau

determina să acționeze sub imperiul unei puternice tulburări sau emoții care se

justifice o ripostă atât de gravă.

În ce

privește pedeapsa aplicată, aceasta este just individualizată, atât în ce

privește cuantumul, cât și în ce privește modalitatea de executare, fiind

respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. și răspunde

scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

Față de cele

menționate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală și

temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefodat, astfel că în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a fi respins.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de inculpatul P.C.E. împotriva Deciziei penale nr. 107/

A din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judicire

către stat din care suma de 50 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică azi 1 martie 2010.