ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 370/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin notificarea înregistrată sub nr.

943/22443 din 22 iunie 2001 și nr. 943/1181 din 8 august 2001, C.M. a solicitat

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul pe care l-a deținut în

municipiul Pitești, strada F.R., construcție și teren de 73 m.p., invocând

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr.

738 din 25 ianuarie 2007, Primarul municipiului Pitești a admis cererea și a

propus acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru imobilul

menționat, preluat de stat prin expropriere, cu mențiunea că vechile

construcții au fost demolate, iar terenul a fost ocupat cu construcții noi,

autorizate (blocul P1 și zona funcțională a acestuia).

Prin dispoziția nr.

1400 din 29 iunie 2009, Primarul municipiului Pitești a respins aceeași

notificare, motivat de faptul că notificatoarea nu a prezentat acte încheiate

în formă autentică cu care să dovedească că a fost titulara dreptului de

proprietate asupra imobilului; s-a reținut, totodată, că pentru același imobil

a formulat notificare P.E., înregistrată sub nr. 4142/1 din 13 octombrie 2008,

care a fost soluționată prin dispoziția nr. 86 din 20 ianuarie 2009 a

Primarului Municipiului Pitești (art. 1).

Prin aceeași

dispoziție s-a statuat că dispoziția nr. 738 din 25 ianuarie 2007 își încetează

valabilitatea (art. 2).

Prin cererea

înregistrată la data de 30 iunie 2009, reclamanta C.M. a cerut anularea

dispoziției nr. 1400/2009 și obligarea pârâtului Municipiul Pitești să-i acorde

despăgubiri bănești pentru imobilul - construcții și teren în suprafață de

70,88 mp - situat la adresa mai sus arătată și de care a fost deposedată, în

mod abuziv, de stat.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că imobilul a fost proprietatea mamei sale Călin Oana, că

terenul a fost dobândit prin cumpărare în anul 1945, iar construcțiile au fost

edificate ulterior, că imobilul a fost înregistrat în registrul agricol, fiind

stăpânit în mod continuu timp de 40 de ani, până în anul 1986, când a fost

expropriat de stat fără plata de despăgubiri.

Reclamanta a

susținut, totodată, că la momentul cumpărării terenului, legea în vigoare la

acea dată nu impunea forma autentică pentru încheierea contractelor, iar

întinderea dreptului de proprietate rezultă și din mențiunile cuprinse în „fișa

imobilului” întocmită la momentul exproprierii de autoritățile publice.

La data de 2 martie

2010, Primarul Municipiului Pitești a chemat în garanție Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților București (pe viitor, A.N.R.P.), cerând ca în

situația în care va cădea în pretenții, chemata în garanție să răspundă în

condițiile legii, potrivit atribuțiilor ce-i sunt conferite.

În motivarea cererii,

pârâtul a susținut că a soluționat favorabil notificarea formulată de

reclamantă, dar că, ulterior, dosarul administrativ cuprinzând dispoziția cu

propunerea de acordare de despăgubiri i-a fost restituit de A.N.R.P., motivat

de faptul că reclamanta nu a depus acte autentice prin care să facă dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și dovezi privind faptul

preluării abuzive a acestuia de către stat.

Prin sentința civilă nr.

159 din 6 iulie 2010, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis în parte cererea

și a anulat dispoziția nr. 1400 din 29 iunie 2009 emisă de Primarul

municipiului Pitești.

Prin aceeași

sentință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârât.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că reprezentanții legali ai unităților

administrativ teritoriale, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu

sunt abilitați de lege să dispună cu privire la încetarea efectelor unei

dispoziții de soluționare a notificării, cât timp aceasta nu a fost atacată în

justiție și a intrat în circuitul civil.

Instanța a reținut,

totodată, că soluția statuată prin dispoziția nr. 1400/2009 este în

contradicție cu probatoriul administrat și care confirmă dreptul reclamantei de

a primi măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în

litigiu.

Anume, instanța a

constatat că reclamanta a făcut dovada, prin mențiunile certificatului nr. 40171/2006,

că imobilul s-a aflat înscris în perioada 1967-1974 la rolul său fiscal.

Cât privește cererea

de chemare în garanție, instanța a reținut că emiterea dispozițiilor de

soluționare a notificărilor este atributul exclusiv al primarului, potrivit

prevederilor art. 21 alin. (4), art. 25 alin. (1) și alin. (7) și art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, nu al A.N.R.P. București, motiv pentru cererea

urmează a fi respinsă.

Prin decizia civilă nr.

123/ A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Pitești.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că, atâta timp cât dispoziția nr. 738 din 25

ianuarie 2007, prin care a fost soluționată favorabil notificarea formulată de

reclamantă, nu a fost atacată în justiție și a intrat în circuitul civil,

pârâtul nu era abilitat să emită o nouă dispoziție prin care să-i anuleze

efectele, printr-o apreciere diferită a acelorași probatorii administrate de

reclamantă, probatorii care au fundamentat și soluția din dispoziția mai sus

arătată.

Instanța a statuat, totodată,

că în raport de cadrul procedural în care s-a desfășurat judecata, nu se

justifica primirea cererii de chemare în garanție, pentru aceleași motive

reținute de prima instanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Pitești, invocând incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâtul prezintă împrejurările de fapt ce au stat la baza

reinvestirii sale, cu soluționarea notificării formulată de reclamantă.

În esență, pârâtul

precizează că emiterea dispoziției nr. 1400/2001 s-a realizat în urma

restituirii dosarului administrativ de către A.N.R.P. și ca urmare a

solicitării formulate de această autoritate, în sensul depunerii de către

reclamantă a unor acte autentice cu care să facă dovada proprietății, precum și

a unor acte prin care să dovedească faptul preluării abuzive de către stat a

imobilului, aspecte de fapt care nu a fost analizate de instanțele de fond, cu

consecința respingerii cererii de chemare în garanție.

Pârâtul prezintă,

totodată, jurisprudența instanțelor de judecată prin care s-a statuat că

revocarea sau anularea unei dispoziții de soluționare a unei notificări emise

în procedura Legii nr. 10/2001 nu se poate realiza pe cale administrativă, ci

doar pe cale judecătorească, sens în care, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin.

(3) raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 6 din C.E.D.O.,

instanțele judecătorești au admis contestațiile și au stabilit că produc efecte

juridice doar primele dispoziții emise de entitățile deținătoare.

Pârâtul arată și că

soluția de respingere a notificării a fost justificată de împrejurarea că

reclamanta C.M. nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001.

Analizând criticile care

se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele

considerente:

În drept, potrivit

prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, obligația de emitere a

decizie sau, după caz, a dispoziție motivată prin care se propune acordarea de

despăgubiri către persoana îndreptățită, în cazul imposibilității restituirii

în natură ori când atribuirea de bunuri sau servicii în compensare nu este

posibilă sau nu este acceptată, incumbă deținătorului imobilului sau, după caz,

entității învestite potrivit legii cu soluționarea notificării.

Potrivit alin. (3) al

aceluiași articol, deciziile de soluționare a notificărilor sunt supuse

controlului judecătoresc putând fi atacate de persoana care se pretinde

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării.

În speța suspusă

analizei, se constată că pârâtul a emis cu privire la notificarea formulată de

reclamantă două dispoziții, anume dispoziția nr. 738 din 25 ianuarie 2007, prin

care a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 și

dispoziția nr. 1400 din 29 iunie 2009, prin care a respins notificarea.

Apărările invocate de

pârât, anume că soluția de respingere a notificării a fost dispusă ca urmare a

restituirii dosarului administrativ conținând dispoziția cu propunere de

acordare de despăgubiri de către A.N.R.P. și, respectiv, că această soluție a

fost determinată de lipsa înscrisurilor pe care această autoritate a solicitat

ca reclamanta să le prezinte, nu sunt de natură să justifice faptul emiterii

celei de-a a doua dispoziții administrative prin care a revocat prima dispoziție.

De altminteri, cu

privire la soluția adoptată prin cea de-a doua dispoziție, se constată că

pârâtul dezvoltă argumente contradictorii, în sensul că deși prezintă pe larg

jurisprudența instanțelor judecătorești potrivit căreia nu avea abilitatea

legală de a emite o nouă dispoziție administrativă prin care să revoce o

dispoziție emisă anterior în soluționarea aceleași notificări, afirmă,

totodată, că soluția a fost justificată de faptul că reclamanta nu a dovedit

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, concluzie

fundamentată pe aceleași probatorii care au stat și la baza emiterii

dispoziției revocate.

Așa fiind, cât timp,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, doar pârâtului îi incumba atribuția

de a emite dispoziție de soluționare a notificării formulate de reclamantă,

atribuție ce trebuia exercitată în condițiile și în limitele impuse de

dispozițiile legale edictate în acest scop, Înalta Curte constată că instanțele

de fond au dispus în mod corect anularea celei de-a doua dispoziții și au

statuat că nu poate fi primită cererea de chemare în garanție formulată

împotriva A.N.R.P., autoritate administrativă în sarcina căreia legiuitorul nu

a stabilit astfel de atribuții.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești împotriva deciziei nr.

123/ A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.