ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1588/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

de nelegalitate și procedura derulată în primul ciclu procesual

În cadrul acțiunii înregistrate

pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

sub nr. 27322/3/2007, formulată de reclamantul I.M în contradictoriu cu pârâta A.F.P.

a sectorului 5 București, având ca obiect anularea deciziei de impunere anuală

nr. 40800503768231 din 24 ianuarie 2005 și obligarea pârâtei la emiterea unei noi

decizii de impunere pentru anul 2004, cu luarea în considerare a documentelor depuse

privind cheltuielile pentru reabilitarea locuinței de domiciliu și a primei de asigurare

pentru locuința de domiciliu, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a H.G.

nr. 1234/2004 și a anexei nr. 1 din Ordinului Ministerului Finanțelor Publice

nr. 1941/2004.

Învestită cu soluționarea

excepției de nelegalitate, prin încheierea din 9 ianuarie 2008 a Tribunalului București,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

dispus citarea în cauză, în calitate de pârâți, a emitenților actului administrativ

a cărui nelegalitate a fost invocată pe calea excepției, respectiv a Guvernului

României și a Ministerului Economiei și Finanțelor și a admis, în principiu, cererea

de intervenție în interesului pârâtului Guvernul României, formulată de Ministerul

Dezvoltării Lucrărilor Publice și Locuinței.

Prin întâmpinările formulate,

pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Guvernul României au solicitat respingerea

excepției ca neîntemeiată, respectiv ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă

nr. 3329 din 2 decembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, admițând excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtul

Guvernul României prin întâmpinare, a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă,

reținând în acest sens, faptul că potrivit art. 4 alin. (1) teza I din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, legalitatea unui act administrativ

cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată

oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții

interesate, „per a contrario” nu mai poate fi supus analizei pe calea excepției

de nelegalitate un act administrativ cu caracter normativ, care poate fi analizat

pe fond oricând pe calea acțiunii directe.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul iar prin decizia nr. 2246 din 15 aprilie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

recursul a fost admis, sentința recurată a fost casată iar cauza a fost trimisă

spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se, în esență, faptul că legiuitorul

nu face nicio distincție între actele administrative cu caracter individual sau

normativ.

Cauza a fost înregistrată

la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

sub nr. 8820/2/2009.

Prin sentința civilă

nr. 3677 din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel București a respins excepția de nelegalitate

ca neîntemeiată, reținând că reclamantul a invocat excepția de nelegalitate cu motivarea

că H.G. nr. 1234/2004 și anexa nr. 1 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice

nr. 1941/2004 creează discriminări între proprietarii care își au domiciliul la

acea proprietate și cei care își au domiciliul în altă parte și între soți, încălcând

C. fam.

Instanța a constatat că

H.G. nr. 1234/2004 a fost emisă în aplicarea art. 86 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, care

prevede că (1) „venitul anual global impozabil se stabilește prin deducerea din

venitul anual global, în ordine, a următoarelor: (...) c) cheltuieli pentru reabilitarea

locuinței de domiciliu, destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătățirii

confortului termic, în limita sumei de 15.000.000 RON anual, conform procedurii

stabilite prin hotărâre a Guvernului la inițiativa Ministerului Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului”.

Curtea de apel, văzând

că textul de lege menționat face precizarea că deducerea se acordă pentru cheltuielile

pentru reabilitarea locuinței de domiciliu, a apreciat că actul administrativ de

aplicare a dispozițiilor legale menționate reflectă voința legiuitorului, pentru

că textul legal vizează acordarea facilităților fiscale pentru titularul dreptului

de proprietate a imobilului, în contextul în care aceste lucrări sunt încorporate

în imobil și profită proprietarului, neputându-se admite că poate beneficia de această

deducere un chiriaș care își stabilește domiciliul într-un anumit imobil, care aparține

altei persoane.

Prin urmare, a concluzionat

prima instanță, C. fisc. se referă la locuința de domiciliu iar facilitatea fiscală

prevăzută la art. 86 alin. (1) lit. c) din C. fisc. a fost prevăzută pentru a veni

în întâmpinarea proprietarilor de locuințe care execută lucrări de reabilitare termică,

destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătățirii confortului termic,

lucrările de reabilitare profitând proprietarului și aducând un spor de valoare

proprietății. Așadar, indiferent câte locuințe deține o persoană, deducerea se acordă

proprietarului pentru locuința unde acea persoană își are domiciliul.

Aceste aspecte au fost

reținute de instanța de fond ca fiind valabile, în egală măsură, în ceea ce privește

Ordinul nr. 1941 din 28 decembrie 2004, privind procedura acordării deducerilor

din venitul anual global potrivit art. 86 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc. și procedura de alocare a unei sume reprezentând până la 1% din

impozitul pe venitul anual datorat potrivit art. 90 din Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc.

Împotriva sentinței

nr. 3677 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul I.M. a declarat recurs, pentru motive pe care

le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul-reclamant a arătat că argumentele pe baza cărora instanța de fond și-a

motivat soluția nu pot fi reținute, pentru că prin H.G. nr. 1234/2004 și prin Ordinul

Ministerului Finanțelor Publice nr. 1941/2004 au fost completate prevederile

art. 86 lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., fără a se respecta

normele constituționale referitoare la distincțiile dintre atribuțiile puterii legislative

și ale celei executive, cuprinse în art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (1), art. 108

alin. (1) și art. 108 alin. (2) din legea fundamentală și normele de tehnică legislativă

statuate în art. 1 alin. (2), art. 3 alin. (1), art. 3 alin. (2), art. 4 alin. (3),

art. 75 și art. 76 din Legea nr. 24/2000.

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a reținut în mod

corect concordanța H.G. nr. 1234/2004 și a Ordinului Ministrului Finanțelor Publice

nr. 1941/2004 cu prevederile legale în executarea cărora au fost adoptate.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

motivelor de recurs

Excepția de nelegalitate

invocată de recurentul-reclamant în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, are ca

obiect dispozițiile cuprinse în H.G. nr. 1234/2004 pentru aprobarea procedurii privind

deducerea din venitul anual global, a cheltuielilor pentru reabilitarea locuinței

de domiciliu, destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătățirii

confortului termic și Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1941 din 28 decembrie

2004, privind procedura acordării deducerilor din venitul anual global prevăzute

la art. 86 alin. (1) lit. d) –f) și de alocare a unei sume reprezentând până la

1% din impozitul pe venitul anual datorat pe destinația prevăzută la art. 90 potrivit

prevederilor Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., în ceea ce privește condiția existenței

unui titlu de proprietate asupra locuinței de domiciliu pentru care se solicită

deducerea.

În opinia recurentului-reclamant,

normele administrative contestate creează discriminări între proprietarii care își

au domiciliul în imobilul ai căror proprietari sunt și cei care au domiciliul în

altă parte precum și între soți, adăugând în mod nepermis prevederilor legale în

temeiul și în executarea cărora au fost emise, art. 86 alin. (1) lit. c) și d) din

C. fisc.

În forma în vigoare în

perioada supusă analizei, acestea aveau următorul conținut:

„Venitul global impozabil

se stabilește prin deducerea din venitul anual global, în ordine, a următoarelor:

(...)

c) cheltuieli pentru reabilitarea

locuinței de domiciliu, destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătățirii

confortului termic, în limita sumei de 15.000.000 RON anual, conform procedurii

stabilite prin hotărâre a Guvernului la inițiativa Ministerului transporturilor,

Construcțiilor și Turismului;

d) prime de asigurare

pentru locuința de domiciliu, în limita echivalentului în lei a 200 euro pe an”.

Este adevărat că aceste

prevederi ale C. fisc. nu fac referire expresă la condiția dreptului de proprietate

al contribuabilului asupra locuinței de domiciliu pentru care solicită deducerile,

dar clarificarea sensului voinței legiuitorului nu poate fi rezumată la o interpretare

exclusiv literală a normelor, fără a se ține seama de contextul social-economic

în care au fost edictate și de scopul urmărit prin introducerea lor în ordinea juridică.

Din această perspectivă,

Curtea constată că instanța de fond a interpretat corect prevederile art. 86

alin. (1) lit. c) din C. fisc. în corelație cu normele care definesc locuința și

domiciliul persoanei fizice, ajungând la concluzia justă – pe care instanța de control

judiciar și-o însușește – că spiritul reglementării este acela de a oferi o facilitate

proprietarilor de locuințe care execută lucrări de reabilitare termică, lucrări

care, încorporate în bunul imobil, aduc un plus de valoare proprietății și profită

titularului dreptului de proprietate. Sintagma „locuința de domiciliu” utilizată

de C. fisc. nu poate fi interpretată în sensul către care tinde recurentul-reclamant,

semnificația fiind aceea reținută în considerentele sentinței recurate, că indiferent

câte imobile cu destinația de locuință are în proprietate un contribuabil, are dreptul

la deducere pentru locuința în care domiciliază.

Aceleași raționament este

aplicabil și în cazul prevăzut de art. 86 alin. (1) lit. d) din C.  fisc., instituirea

dreptului la deducerea primei de asigurare având drept scop încurajarea proprietarilor

să-și asigure locuințele de domiciliu, pentru diminuarea sau înlăturarea pierderilor

patrimoniale în situația intervenirii cazurilor asigurate.

Prin urmare, contrar susținerilor

recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că normele administrative vizate de

excepția de nelegalitate concordă sensului prevederilor cu forță juridică superioară

în aplicarea cărora au fost edictate și se încadrează în limitele impuse de

art. 108 alin. (2) din Constituția României și de art. 1 alin. (2), art. 4

alin. (3), art. 75 și art. 76 din Legea nr. 24/2000, susținerile privind instituirea

unui tratament discriminatoriu între proprietarii și neproprietarii locuințelor

de domiciliu sau între soți fiind lipsite de fundament juridic.

În fine, Curtea constată

că nici critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este

întemeiată, pentru că în considerentele sentinței sunt expuse în mod logic și convingător

argumentele care au fundamentat soluția pronunțată, judecătorul fondului indicând

motivele pentru care a înlăturat susținerile reclamantului, cu respectarea deplină

a cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele prezentate mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul exercitat potrivit art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.M. împotriva sentinței civile nr. 3677 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2010.