ÎCCJ, Decizia nr. 188/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 188/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 1033 din 12 iulie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul A.A. și a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr.

5651/1/2011 inculpatul A.A. a formulat, prin apărătorul său, cerere de liberare

provizorie sub control judiciar, solicitând în temeiul art. 160

2

și

urm. C. proc. pen., liberarea sa sub control judiciar.

În motivarea cererii

se arată că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe

inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că va încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau alte asemenea fapte.

S-a susținut că

dispozițiile art. 160

8

alin. (2) C. proc. pen. prevăd în mod clar că

în cazul în care sunt îndeplinite condițiile, instanța admite cererea și

dispune punerea în libertate.

S-a arătat că

inculpatul are copii, locuiește și își desfășoară activitatea în București,

desfășoară activitatea de import-export cu mărfuri banale, respectiv chinezești

– ochelari, cărucioare, nu s-a stabilit niciun act de contrabandă de către D.N.A.,

este religios, fiind imam, un cult religios islamic recunoscut ce luptă pentru

desăvârșire și nu face parte din categoria persoanelor ce ar putea fi

condamnate.

În concluzie, s-a

solicitat admiterea cererii, întrucât nu există date că va influența aflarea

adevărului sau că va săvârși alte fapte.

Examinând actele și

lucrările dosarului, prima instanță a constatat că măsura arestării preventive

a inculpatului A.A. a fost dispusă pe o durată de 29 zile prin încheierea nr. 759

din 24/25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

ulterior fiind prelungită pe o durată de 30 de zile prin încheierea nr. 888 din

18 iunie 2011. Ambele încheieri au rămas definitive prin respingerea recursului

inculpatului.

La data de 11 iulie

2011, prin încheierea nr. 1026, a fost prelungită cu încă 30 de zile măsura

arestării preventive a inculpatului.

S-a reținut în

sarcina inculpatului că a aderat și sprijinit un grup infracțional organizat.

Totodată, în

intervalul octombrie 2010 – februarie 2011, în calitate de intermediar vamal a

săvârșit, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, mai multe acte materiale specifice infracțiunii de dare de mită.

În concret,

inculpatul a promis, a oferit sau, după caz, a dat diverse sume de bani

comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume

lucrătorilor vamali de la

B.V.C.S.A.

, precum și conducerii grupului infracțional

constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-și încalce atribuțiile

de serviciu și să permită accesul pe teritoriul României a unor containere

importate ce conțineau, după caz: mărfuri contrafăcute, alte mărfuri sau

mărfuri în alte cantități decât cele înscrise în declarația vamală de import,

mărfuri subevaluate ori, pur și simplu, ca lucrătorii vamali să-și execute

atribuțiile de serviciu și să proceseze containerele respective, permițând

accesul lor în țară, în loc să fie blocate în vamă, fără vreun temei legal

plauzibil.

La data de 29 mai

2010, inculpatul A.A., în calitate de reprezentant al SC D.I. SRL, i-a promis

inculpatului I.M.I. plata unei sume de bani, definită codificat ca „8-9",

cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la

B.V.C.S.A.

, în scopul ca

aceștia să permită intrarea în țară și să acorde liberul de vamă în cazul mai

multor containere cu mărfuri.

La data de 17. august

2010, inculpatul A.A. a negociat cu inculpatul I.M.I., comisionar vamal, plata

unei sume de bani neprecizate, cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la

B.V.C.S.A.

, în scopul ca

aceștia să permită intrarea în țară și să acorde liberul de vamă în cazul mai

multor containere cu mărfuri.

La data de 18 august

2010, inculpatul A.A. i-a promis inculpatului I.M.I., plata unei sume de 2.700

RON, cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la

B.V.C.S.A.

, în scopul ca

aceștia să permită intrarea în țară și să acorde liberul de vamă în cazul unui

container cu mărfuri, ce conținea în plus față de cele declarate în vamă o

cantitate neprecizată de cuțite de strung.

La data de 20 august

2010, inculpatul A.A. i-a promis inculpatului I.M.I., plata unei sume de 21

milioane lei vechi, cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la

B.V.C.S.A.

, în scopul ca

aceștia să permită intrarea în țară și să acorde liberul de vamă în cazul unui

container cu mărfuri.

S-a considerat că

faptele constituie infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 pct. 1 din

Legea nr. 39/2003; art. 255 pct. 1 C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 pct. 2

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.;

totul cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen.

Cu privire la cererea

de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul A.A.,

prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în

principiu [art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.], care se referă la

natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, determinate de cuantumul

pedepsei prevăzute de lege.

Prima instanță a

constatat că infracțiunile ce intră în scopul grupului infracțional organizat

sunt infracțiuni de corupție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub

limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului

este admisibilă.

În ceea ce privește

condiția negativă prevăzută de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.,

referitoare la comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament

după liberarea provizorie, prima instanță a constatat că nu este îndeplinită.

Interpretând

sistematic dispozițiile procedurale din materia măsurilor preventive, în

corelație și cu exigențele C.E.D.O. și ale jurisprudenței Curții de la

Strasbourg, astfel de temeiuri ar putea privi fie aspecte legate de buna

desfășurare a procesului penal, respectiv existența unor date, altele decât

cele avute în vedere de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. din care

să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal al putea fi

compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru

care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul și mijloacele de săvârșire

ori prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relațiilor sociale

ocrotite, traduse printr-un impact violent asupra conștiinței publicului,

astfel încât liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie de natură să

creeze o puternică stare de insecuritate socială și neîncredere în actul de

justiție.

La acest moment

procesual, buna desfășurare a procesului penal ar putea fi compromisă prin

faptul că instanța nu a fost încă sesizată cu rechizitoriul, s-au mai efectuat

acte de urmărire penală de la data arestării preventive a inculpatului și până

în prezent, urmând a fi efectuate și alte acte procesuale, urmărirea penală

nefiind finalizată.

De asemenea, având în

vedere modalitatea și împrejurările comiterii faptelor, numărul actelor

materiale reținute în sarcina inculpatului, calitatea avută de acesta, rezultă

pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl constituie lăsarea

în libertate a inculpatului, s-ar aduce atingere valorilor sociale și regulilor

de drept instituite într-un stat democratic, generând în rândul opiniei publice

ideea că funcționarii vamali se pot folosi de funcțiile lor pentru obținerea de

beneficii materiale, prejudiciind buna reputație a instituțiilor publice. O

reacție blândă față de acest gen de inculpați ar putea crea un sentiment de

insecuritate publică și ar face ineficiente măsurile legislative care au

menirea să înfrângă recrudescența penală de corupție. Totodată, ar genera

neîncredere în capacitatea justiției de a reacționa la astfel de fenomene și,

prin aceasta, s-ar pune în pericol ordinea publică aflată într-o relație

cauzală cu actul de înfăptuire a justiției.

Astfel, la aprecierea

temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se

facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele

personale ale inculpatului, respectiv să se țină cont de rezultatul

infracțiunii, de lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea

infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public, a

infracțiunilor de corupție.

Garanțiile de ordin

personal (buna conduită avută anterior, lipsa antecedentelor penale, are în

întreținere copii, are o familie organizată), cât și cele prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care

îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.

Amplele concluzii ale

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și

ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează:

Liberarea provizorie,

deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze

libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând

un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de

restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt

de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului,

respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar

este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a

măsurii arestării preventive.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul

măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 160

2

C. proc.

pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie

îndeplinite trei condiții, două pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate)

este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă

în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție

pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, potrivit art.

160

2

alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte”.

Îndeplinirea

condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea

provizorie, ci numai o vocație – concluzie ce se desprinde din art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda (...)”, instanța de judecată având facultatea și nu

obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat

decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5

3

se arată că

orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit.

c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil

sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată

unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege

sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța

europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat

că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva

căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă

intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat,

limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele

cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.

Cu valoare de

principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii

la care se referă art. 5

3

din Convenție este ziua când hotărârea de

condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului

cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care

durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând

dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 160

2

și urm. C. proc.

pen.) corelate cu prevederile art. 5

3

din Convenție, la speța dedusă

judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar

instituit în sarcina inculpatului A.A. ar fi insuficient pentru realizarea

scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C.

proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat

în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759

din 24/25 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin încheierea nr. 143 din 31

mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, în dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a

recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus

în baza art. 149

1

raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f)

și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului A.A. pe o durată

de 29 de zile, de la data încarcerării.

Temeiurile de drept

ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au

constituit dispozițiile art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a

cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică [condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.].

Înalta Curte

apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea

temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie

analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită

instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea

publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiție

cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit temei

legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.

La analizarea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura

și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat

și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol

concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil

persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii.

Astfel, natura

infracțiunii presupus a fi săvârșită, gradul de pericol social concret al

faptei, modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul a promis, a oferit

sau a dat diverse sume de bani comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să

remită respectivele sume lucrătorilor vamali de la

B.V.C.S.A.

, precum și conducerii

grupului infracțional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-și

încalce atribuțiile de serviciu și să permită accesul pe teritoriul României a

unor containere importate ce conțineau mărfuri contrafăcute, alte mărfuri,

mărfuri subevaluate ori ca lucrătorii vamali să-și execute atribuțiile de

serviciu și să proceseze containerele respective, permițând accesul lor în

țară, în loc să fie blocate în vamă fără vreun temei legal plauzibil), urmările

negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de

criminalitate transfrontalieră și implicit la diminuarea credibilității

instituțiilor statului, sunt argumente pentru care Înalta Curte apreciază că nu

se impune lăsarea în libertate a inculpatului A.A.

A analiza

instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare

la condițiile limitativ prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen.

și la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, ar însemna

ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între

care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.

Totodată, analizând

numai condițiile menționate de art. 160

2

C. proc. pen. se

poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu

infracțiunile grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în

care s-a reținut că au fost comise și de urmările produse, prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin la acest moment

procesual.

Referitor la critica

privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a

faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, având în

vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și jurisprudența

C.E.D.O., potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a

se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins

comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând

desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs T.).

Așa fiind, se

constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată,

motivele de recurs invocate fiind nefondate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de

inculpat va fi respins, ca nefondat.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400

RON

, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25

RON

, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul A.A. împotriva încheierii nr. 1033

din 12 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 5651/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400

RON

,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25

RON

, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 iulie 2011.