ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8039/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 986 din 9 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de către reclamantul M.H., în contradictoriu cu pârâta M.A.A. și, în consecință, a dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor judecătorești ale Deciziei din 24 martie 2009 pronunțate în Dosarul cu număr unic 200.015.409/01 de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ce privește divorțul părților. În motivarea sentinței, s-a constatat că prin hotărârea pronunțată de Curtea de Apel din Amsterdam, în faza de recurs, s-a confirmat cu caracter definitiv divorțul părților pronunțat printr-o decizie anterioară de tribunal, respingându-se cererea având ca obiect partajul bunurilor comune și amânându-se pronunțarea cu privire la problema încredințării minorului pentru care Curtea a solicitat verificări din partea autorității tutelare.

Susținerile pârâtei în sensul că, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat normele de ordine publică privind jurisdicția română, întrucât nu era competentă să soluționeze litigiul dintre părți, ambii având domiciliul în România, iar pârâta este cetățean român, au fost înlăturate de tribunal ca nefondate, atâta timp cât nu a fost făcută dovada domiciliului reclamantului în România la data introducerii acțiunii de divorț în Olanda.

Prima instanță a înlăturat, de asemenea, ca nefondată și susținerea în sensul că hotărârea străină este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată de acea instanță, deoarece, conform actelor depuse la dosar, cererea de divorț înregistrată sub nr. 14645/4/2006 la Judecătoria sectorului 4 București, formulată de pârâta din prezenta cauză la data de 20 noiembrie 2006, a fost soluționată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 497/R din 3 martie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul admiterii excepției de necompetență generală a instanței române, în raport de dispozițiile art. 3 și 17 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Europei.

În aceste condiții, arată tribunalul, nu se poate susține că hotărârea instanței străine este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în fața acestei instanțe, cu atât mai mult cu cât, chiar în cuprinsul acestei hotărâri, se face vorbire în capitolul „Competența juridică” despre sentința Judecătoriei sectorului 4, stabilindu-se ca îndeplinite toate condițiile pentru atragerea competenței judecătorului olandez în soluționarea cererii de divorț. Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâta și numiții B.M. și V.A.M., prin ocrotitor legal M.A.A., M.M. și M.V., persoane față de care Curtea a apreciat, pe parcursul judecății în apel, că nu au calitate procesuală. La data de 4 octombrie 2010, apelanta, în calitate de ocrotitor legal, a formulat cerere de intervenție pentru B.M.

și V.A.M., reiterată la data de 06 octombrie 2010, însă la termenul de judecată din 7 martie 2011, apelanta a învederat că nu înțelege să susțină cererea de intervenție în interes propriu formulată de minorii părților din prezenta cauză ca pe o cerere de sine-stătătoare, ci ca pe o apărare pe fondul cauzei. Prin Decizia nr. 270 din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat, apreciind, în esență, că prima instanță a aplicat și interpretat corect atât dispozițiile Legii nr. 105/1992, cât și ale Regulamentului Comunității Europene nr. 2201/2003, dispunând recunoașterea pe teritoriul României a efectelor matrimoniale pe care le generează Decizia nr. 24/2009 pronunțată de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ceea ce privește divorțul părților.

Instanța din Olanda a fost competentă să soluționeze divorțul, în însăși hotărârea a cărei recunoaștere se solicită făcându-se mențiune despre Sentința civilă nr. 1105 din 22 februarie 2008 prin care Judecătoria sectorului 4 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea jurisdicției olandeze, în condițiile art. 607 din C. proc. civ. S-a constatat, totodată, că cererea de intervenție în interesul apelantei, formulată de către apelanta pârâtă în numele copiilor minori, este inadmisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 49 C. proc. civ., deoarece prin această cerere se tinde la soluționarea pe fond a unor cereri care nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze și care se află încă pe rolul instanțelor din Olanda, având ca obiect încredințarea minorilor.

Au fost înlăturate susținerile apelantei privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, care îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 112 C. proc. civ., care se coroborează cu cele ale art. 67 C. proc. civ. și ale Legii nr. 51/1995 și Statutului profesiei de avocat. De asemenea, cererea privind verificarea de scripte nu a mai fost susținută cu ocazia dezbaterilor pe fond, iar cererea formulată la 11 martie 2011, prin care apelanta pârâtă solicita repunerea pe rol a cauzei, este neîntemeiată, în conformitate cu dispozițiile art. 151 C. proc. civ., în beneficiul apelantei pârâte fiind acordate mai multe termene de judecată pentru ca aceasta să beneficieze de un drept la apărare efectiv și în vederea calificării juridice a multitudinii cererilor formulate pe parcursul judecății.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a considerat că instanța din Olanda a fost competentă să soluționeze cererea de divorț a părților și pentru care a înlăturat susținerile și apărările pârâtei în legătură cu neîndeplinirea condițiilor legale pentru recunoașterea efectelor hotărârii străine, precum și probele indicate de către pârâtă pe aspectul fraudei la lege. La termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, nelegalitatea căii de atac soluționate de Curtea de Apel într-un complet format din doi judecători, deși calea de atac era recursul și trebuia judecată în complet de trei judecători, reținând cauza spre soluționare pe acest aspect.

Analizând motivul invocat din oficiu, Înalta Curte constată următoarele: Motivul de ordine publică decurge din dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., în condițiile în care, urmare a calificării greșite a căii de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Curtea de Apel ca fiind apelul, și nu recursul, completul ce a judecat pricina a fost nelegal alcătuit, respectiv din 2, în loc de 3 judecători. Astfel, instanța de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu solicitarea de recunoaștere, pe teritoriul României, a efectelor Deciziei din 24 martie 2009 pronunțate în Dosarul cu număr unic 200.015.409/01 de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ce privește divorțul reclamantului M.H. și al pârâtei M.A.A.

În considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, s-a arătat, în mod corect, în cuprinsul deciziei recurate, că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 2.201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, în condițiile în care acest act comunitar vizează și cererile de divorț soluționate într-un stat membru al Uniunii Europene, astfel cum rezultă din dispozițiile sale cuprinse în art. 1 alin. (1) lit. a). Incidența regulamentului comunitar derivă și din faptul că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită în cauză a fost pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene după data aderării României la Uniunea Europeană, dată de la care regulamentul face parte din dreptul intern.

Potrivit art. I 3 din O.U.G. nr. 119 din 21 decembrie 2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, aprobată cu modificări prin Legea nr. 191/2007, cererile pentru recunoașterea pe teritoriul României a hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condițiile prevederilor Regulamentului nr. 2.201/2003, sunt de competența tribunalului [art. 1 alin. (1)], iar hotărârea pronunțată de această din urmă instanță poate fi atacată numai cu recurs [art. 1 alin. (2)]. Pe acest temei, se constată, în aceste condiții, că Sentința civilă nr. 986 din 09 iunie 2010 pronunțată în prezenta cauză de către Tribunalul București era supusă doar recursului.

În acest context, în mod greșit, Curtea de Apel a considerat că este învestită cu soluționarea căii de atac a apelului și s-a pronunțat ca atare, într-un complet format din doi judecători, cu toate că respectiva cale de atac ar fi trebuit soluționată într-un complet compus din trei judecători, în conformitate cu prevederile art. 54 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În consecință, este incident cazul de casare reglementat de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocat ca motiv de ordine publică din oficiu, deoarece completul de judecată ce a pronunțat decizia recurată nu a fost alcătuit potrivit dispozițiilor legale, temei pentru care, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (3) și 313 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea cauzei, ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta M.A.A. împotriva Deciziei civile nr. 270 A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea cauzei ca instanță de recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2011.