ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8039/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 986 din 9 iunie

2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de

către reclamantul M.H., în contradictoriu cu pârâta M.A.A. și, în consecință, a

dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor judecătorești ale

Deciziei din 24 martie 2009 pronunțate în Dosarul cu număr unic 200.015.409/01

de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ce privește divorțul părților.

În motivarea

sentinței, s-a constatat că prin hotărârea pronunțată de Curtea de Apel din

Amsterdam, în faza de recurs, s-a confirmat cu caracter definitiv divorțul

părților pronunțat printr-o decizie anterioară de tribunal, respingându-se

cererea având ca obiect partajul bunurilor comune și amânându-se pronunțarea cu

privire la problema încredințării minorului pentru care Curtea a solicitat verificări

din partea autorității tutelare.

Susținerile pârâtei

în sensul că, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat normele de ordine

publică privind jurisdicția română, întrucât nu era competentă să soluționeze

litigiul dintre părți, ambii având domiciliul în România, iar pârâta este

cetățean român, au fost înlăturate de tribunal ca nefondate, atâta timp cât nu

a fost făcută dovada domiciliului reclamantului în România la data introducerii

acțiunii de divorț în Olanda.

Prima instanță a

înlăturat, de asemenea, ca nefondată și susținerea în sensul că hotărârea

străină este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată de acea

instanță, deoarece, conform actelor depuse la dosar, cererea de divorț

înregistrată sub nr. 14645/4/2006 la Judecătoria sectorului 4 București,

formulată de pârâta din prezenta cauză la data de 20 noiembrie 2006, a fost

soluționată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 497/R din 3 martie 2010 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul admiterii excepției de

necompetență generală a instanței române, în raport de dispozițiile art. 3 și

17 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Europei.

În aceste condiții,

arată tribunalul, nu se poate susține că hotărârea instanței străine este

rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în fața acestei instanțe, cu

atât mai mult cu cât, chiar în cuprinsul acestei hotărâri, se face vorbire în

capitolul „Competența juridică” despre sentința Judecătoriei sectorului 4,

stabilindu-se ca îndeplinite toate condițiile pentru atragerea competenței

judecătorului olandez în soluționarea cererii de divorț.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel pârâta și numiții B.M. și V.A.M., prin ocrotitor

legal M.A.A., M.M. și M.V., persoane față de care Curtea a apreciat, pe parcursul

judecății în apel, că nu au calitate procesuală.

La data de 4

octombrie 2010, apelanta, în calitate de ocrotitor legal, a formulat cerere de

intervenție pentru B.M. și V.A.M., reiterată la data de 06 octombrie 2010, însă

la termenul de judecată din 7 martie 2011, apelanta a învederat că nu înțelege

să susțină cererea de intervenție în interes propriu formulată de minorii

părților din prezenta cauză ca pe o cerere de sine-stătătoare, ci ca pe o

apărare pe fondul cauzei.

Prin Decizia nr. 270

din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat, apreciind, în

esență, că prima instanță a aplicat și interpretat corect atât dispozițiile

Legii nr. 105/1992, cât și ale Regulamentului Comunității Europene nr.

2201/2003, dispunând recunoașterea pe teritoriul României a efectelor

matrimoniale pe care le generează Decizia nr. 24/2009 pronunțată de către

Curtea de Apel din Amsterdam, în ceea ce privește divorțul părților. Instanța din

Olanda a fost competentă să soluționeze divorțul, în însăși hotărârea a cărei

recunoaștere se solicită făcându-se mențiune despre Sentința civilă nr. 1105

din 22 februarie 2008 prin care Judecătoria sectorului 4 București și-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea jurisdicției olandeze,

în condițiile art. 607 din C. proc. civ.

S-a constatat,

totodată, că cererea de intervenție în interesul apelantei, formulată de către

apelanta pârâtă în numele copiilor minori, este inadmisibilă, în temeiul

dispozițiilor art. 49 C. proc. civ., deoarece prin această cerere se tinde la

soluționarea pe fond a unor cereri care nu au legătură cu soluționarea

prezentei cauze și care se află încă pe rolul instanțelor din Olanda, având ca

obiect încredințarea minorilor.

Au fost înlăturate

susținerile apelantei privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată,

care îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 112 C. proc. civ.,

care se coroborează cu cele ale art. 67 C. proc. civ. și ale Legii nr. 51/1995

și Statutului profesiei de avocat.

De asemenea, cererea

privind verificarea de scripte nu a mai fost susținută cu ocazia dezbaterilor

pe fond, iar cererea formulată la 11 martie 2011, prin care apelanta pârâtă

solicita repunerea pe rol a cauzei, este neîntemeiată, în conformitate cu

dispozițiile art. 151 C. proc. civ., în beneficiul apelantei pârâte fiind

acordate mai multe termene de judecată pentru ca aceasta să beneficieze de un

drept la apărare efectiv și în vederea calificării juridice a multitudinii

cererilor formulate pe parcursul judecății.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că au fost

încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece

instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a considerat că instanța din

Olanda a fost competentă să soluționeze cererea de divorț a părților și pentru

care a înlăturat susținerile și apărările pârâtei în legătură cu neîndeplinirea

condițiilor legale pentru recunoașterea efectelor hotărârii străine, precum și

probele indicate de către pârâtă pe aspectul fraudei la lege.

La termenul de

judecată din 11 noiembrie 2011, Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică,

nelegalitatea căii de atac soluționate de Curtea de Apel într-un complet format

din doi judecători, deși calea de atac era recursul și trebuia judecată în

complet de trei judecători, reținând cauza spre soluționare pe acest aspect.

Analizând motivul invocat

din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de ordine

publică decurge din dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., în condițiile

în care, urmare a calificării greșite a căii de atac cu a cărei soluționare a

fost învestită Curtea de Apel ca fiind apelul, și nu recursul, completul ce a

judecat pricina a fost nelegal alcătuit, respectiv din 2, în loc de 3

judecători.

Astfel, instanța de

judecată a fost învestită în prezenta cauză cu solicitarea de recunoaștere, pe

teritoriul României, a efectelor Deciziei din 24 martie 2009 pronunțate în

Dosarul cu număr unic 200.015.409/01 de către Curtea de Apel din Amsterdam, în

ce privește divorțul reclamantului M.H. și al pârâtei M.A.A.

În considerarea

obiectului cererii de chemare în judecată, s-a arătat, în mod corect, în

cuprinsul deciziei recurate, că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile

Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 2.201/2003

privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în

materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, în condițiile în

care acest act comunitar vizează și cererile de divorț soluționate într-un stat

membru al Uniunii Europene, astfel cum rezultă din dispozițiile sale cuprinse

în art. 1 alin. (1) lit. a).

Incidența

regulamentului comunitar derivă și din faptul că hotărârea a cărei recunoaștere

se solicită în cauză a fost pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene

după data aderării României la Uniunea Europeană, dată de la care regulamentul

face parte din dreptul intern.

Potrivit art. I

3

din O.U.G. nr. 119 din 21 decembrie 2006 privind unele măsuri necesare pentru

aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea

Europeană, aprobată cu modificări prin Legea nr. 191/2007, cererile pentru

recunoașterea pe teritoriul României a hotărârilor în materie matrimonială și

în materia răspunderii părintești, pronunțate într-un alt stat membru al

Uniunii Europene, în condițiile prevederilor Regulamentului nr. 2.201/2003,

sunt de competența tribunalului [art. 1 alin. (1)], iar hotărârea pronunțată de

această din urmă instanță poate fi atacată numai cu recurs [art. 1 alin. (2)].

Pe acest temei, se

constată, în aceste condiții, că Sentința civilă nr. 986 din 09 iunie 2010

pronunțată în prezenta cauză de către Tribunalul București era supusă doar

recursului.

În acest context, în

mod greșit, Curtea de Apel a considerat că este învestită cu soluționarea căii

de atac a apelului și s-a pronunțat ca atare, într-un complet format din doi

judecători, cu toate că respectiva cale de atac ar fi trebuit soluționată

într-un complet compus din trei judecători, în conformitate cu prevederile art.

54 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În consecință, este

incident cazul de casare reglementat de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocat

ca motiv de ordine publică din oficiu, deoarece completul de judecată ce a

pronunțat decizia recurată nu a fost alcătuit potrivit dispozițiilor legale,

temei pentru care, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (3) și 313 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite

cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea cauzei, ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta M.A.A. împotriva Deciziei civile nr. 270 A din 14 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea cauzei ca instanță

de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 noiembrie 2011.