ÎCCJ, decizie (scj.ro #81867)

Hotărâre de divorț

pronunțată de o instanță a unui stat membru al Uniunii Europene.

Procedura recunoașterii efectelor hotărârii în materie matrimonială pe

teritoriul României.

Cuprins pe materii :

Drept

procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic :

recurs

-

exequator

Cod procedură civilă, art.304 pct. 1

Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 2.201/2003

O.U.G. nr. 119/2006, art. I

3

Hotărârea judecătorească pronunțată într-o cauză

în care s-a solicitat recunoașterea pe teritoriul României, a efectelor

deciziei de divorț pronunțată de o instanță dintr-un stat membru al

Uniunii Europene, poate fi atacată numai cu recurs, potrivit

art.

I

3

din OUG nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor

regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.

ICCJ,

Secția I civilă, decizia  nr. 8039 din 11 noiembrie 2011

Prin sentința civilă nr. 986 din 09.06.2010,

Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis cererea formulată de către

reclamantul M.H., în contradictoriu cu pârâta M.A.A. și, în consecință, a

dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor judecătorești ale

deciziei din 24.03.2009 pronunțate în dosarul cu număr unic 200.015.409/01 de

către Curtea de Apel din Amsterdam, în ce privește divorțul părților.

În motivarea

sentinței, s-a constatat că prin hotărârea pronunțată de Curtea de Apel din

Amsterdam, în faza de recurs, s-a confirmat cu caracter definitiv divorțul

părților pronunțat printr-o decizie anterioară de tribunal, respingându-se

cererea având ca obiect partajul bunurilor comune și amânându-se pronunțarea cu

privire la problema încredințării minorului pentru care Curtea a solicitat

verificări din partea autorității tutelare.

Susținerile pârâtei

în sensul că, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat normele de ordine

publică privind jurisdicția română, întrucât nu era competentă să soluționeze

litigiul dintre părți, aceștia având ambii domiciliul în România, iar pârâta

este cetățean român, au fost înlăturate de tribunal ca nefondate, atâta timp

cât nu a fost făcută dovada domiciliului reclamantului în România la data

introducerii acțiunii de divorț în Olanda.

Prima instanță a

înlăturat ca nefondată și susținerea în sensul că hotărârea străină este

rezultatul unei fraude comise în procedura urmată de acea instanță, deoarece,

conform actelor depuse la dosar, cererea de divorț înregistrată sub nr.

14645/4/2006 la Judecătoria sectorului 4 București, formulată de pârâta din

prezenta cauză la data de 20.11.2006, a fost soluționată în mod irevocabil prin

decizia civilă nr. 497/R/2010 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă,

în sensul admiterii excepției de necompetență generală a instanței române, în

raport de dispozițiile art. 3 și art.17 din Regulamentul nr. 2201/2003 al

Consiliului Europei.

În aceste condiții,

nu se poate susține că hotărârea instanței străine este rezultatul unei fraude

comise în procedura urmată în fața acestei instanțe, cu atât mai mult cu cât,

chiar în cuprinsul acestei hotărâri, se face vorbire în capitolul „Competența

juridică” despre sentința Judecătoriei sectorului 4, stabilindu-se ca

îndeplinite toate condițiile pentru atragerea competenței judecătorului olandez

în soluționarea cererii de divorț.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel pârâta și numiții B.M. și V.A.M., prin ocrotitor

legal M.A.A., M.M. și M.V., persoane față de care Curtea a apreciat, pe

parcursul judecății în apel, că nu au calitate procesuală.

La data de

4.10.2010, apelanta, în calitate de ocrotitor legal, a formulat cerere de

intervenție pentru B.M. și V.A.M., reiterată la data de 06.10.2010, însă la

termenul de judecată din 7.03.2011, apelanta a învederat că nu înțelege să

susțină cererea de intervenție în interes propriu formulată de minorii părților

din

prezenta cauză ca pe o cerere

de sine – stătătoare, ci ca pe o apărare pe fondul cauzei.

Prin decizia nr.

270 din 14.03.2011, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat, apreciind că prima

instanță a aplicat și interpretat corect atât dispozițiile Legii nr. 105/1992,

cât și ale Regulamentului C.E. nr. 2201/2003, dispunând recunoașterea pe teritoriul

României a efectelor matrimoniale pe care le generează decizia nr. 24/2009

pronunțată de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ceea ce privește divorțul

părților.

Instanța din Olanda

a fost competentă să soluționeze divorțul, în însăși hotărârea a cărei

recunoaștere se solicită făcându-se mențiune despre sentința civilă

nr.1105/2008 prin care Judecătoria sectorului 4 București și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea jurisdicției olandeze, în

condițiile art.607 C.proc.civ.

S-a constatat că cererea

de intervenție în interesul apelantei, formulată de către apelanta pârâtă în

numele copiilor minori, este inadmisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 49

C.proc.civ., deoarece prin această cerere se tinde la soluționarea pe fond a

unor cereri care nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze și care se află

încă pe rolul instanțelor din Olanda, având ca obiect încredințarea minorilor.

Au fost înlăturate

susținerile apelantei privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată,

care îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 112 C.proc.civ.,

care se coroborează cu cele ale art. 67 C.proc.civ. și ale Legii nr. 51/1995 și

Statutului profesiei de avocat.

Cererea privind

verificarea de scripte nu a mai fost susținută cu ocazia dezbaterilor pe fond,

iar cererea formulată la 11.03.2011, prin care apelanta pârâtă solicita

repunerea pe rol a cauzei, este neîntemeiată, în conformitate cu dispozițiile

art. 151 C.proc.civ., în beneficiul apelantei pârâte fiind acordate mai multe

termene de judecată pentru ca aceasta să beneficieze de un drept la apărare

efectiv și în vederea calificării juridice a multitudinii cererilor formulate

pe parcursul judecății.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs

pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5 și pct.9

C.proc.civ. și susținând că au fost încălcate prevederile art. 261 alin.(1)

pct. 5 C.proc.civ., deoarece instanța de apel nu a arătat motivele pentru care

a considerat că instanța din Olanda a fost competentă să soluționeze cererea de

divorț a părților și pentru care a înlăturat susținerile și apărările pârâtei

în legătură cu neîndeplinirea condițiilor legale pentru recunoașterea efectelor

hotărârii străine, precum și probele indicate de către pârâtă pe aspectul

fraudei la lege.

La termenul de judecată din 11.11.2011, Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, nelegalitatea căii de atac soluționate de

Curtea de Apel într-un complet format din doi judecători, deși calea de atac

era recursul și trebuia judecată în complet de trei judecători, reținând cauza

spre soluționare pe acest aspect.

Analizând motivul invocat din oficiu, Înalta Curte a

constatat următoarele:

Motivul de ordine publică decurge din dispozițiile art.

304 pct. 1 C.proc.civ., în condițiile în care, urmare a calificării greșite a

căii de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Curtea de Apel ca fiind

apelul și nu recursul, completul ce a judecat pricina a fost nelegal alcătuit,

respectiv din 2, în loc de 3 judecători.

Astfel, instanța de judecată a fost învestită în

prezenta cauză cu solicitarea de recunoaștere, pe teritoriul României, a

efectelor deciziei din 24.03.2009 pronunțate în dosarul cu număr unic

200.015.409/01 de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ce privește divorțul

reclamantului M.H. și al pârâtei M.A.A.

În considerarea obiectului cererii de chemare în

judecată, s-a arătat, în  mod  corect, în cuprinsul  deciziei recurate, că sunt

pe deplin aplicabile dispozițiile

Regulamentului Parlamentului

European și al Consiliului (CE) nr. 2.201/2003 privind competența,

recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială

și în materia răspunderii părintești, în condițiile în care acest act comunitar

vizează și cererile de divorț soluționate într-un stat membru al Uniunii

Europene, astfel cum rezultă din dispozițiile sale cuprinse în art. 1 alin. (1)

lit. a.

Incidența regulamentului comunitar derivă și din

faptul că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită în cauză a fost pronunțată

într-un stat membru al Uniunii Europene după data aderării  României la Uniunea

Europeană, dată de la care regulamentul face parte din dreptul intern.

Potrivit art.

I

3

din OUG nr. 119 din 21

decembrie 2006 privind unele măsuri necesare pentru  aplicarea unor regulamente

comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 191/2007, cererile pentru recunoașterea pe teritoriul

României a hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii

părintești, pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în

condițiile prevederilor Regulamentului nr. 2.201/2003, sunt de competența

tribunalului (art. 1 alin. 1), iar hotărârea pronunțată de această din urmă

instanță poate fi atacată numai cu recurs (art. 1 alin. 2).

Pe acest temei, se constată, în aceste condiții, că sentința

civilă nr.

986/2010 pronunțată în prezenta cauză de către Tribunalul

București era supusă doar recursului.

În acest context, în mod greșit, Curtea de Apel a considerat că

este învestită cu soluționarea căii de atac a apelului și s-a pronunțat ca

atare, într-un complet format din doi judecători, cu toate că respectiva cale

de atac ar fi trebuit soluționată într-un complet compus din trei judecători,

în conformitate cu prevederile art. 54 alin.(3) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară.

În

consecință, este incident cazul de casare reglementat de art. 304 pct. 1

C.proc.civ., invocat ca motiv de ordine publică din oficiu, deoarece completul

de judecată ce a pronunțat decizia recurată nu a fost alcătuit potrivit

dispozițiilor legale, temei pentru care, văzând și dispozițiile art. 312 alin.(3)

și art.313 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată

și a trimis cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea cauzei, ca instanță

de recurs.