ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1581/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1581/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1270 din 21 iunie 2005 Tribunalul Timiș a admis în parte contestația

reclamantului B.R.A. și a obligat pârâta A.D.S. să acorde reclamantului măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în bunuri și servicii, acțiuni la

societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de

valoare nominală folosite în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii

imobilului situat în localitatea Sânnicolau Mare, situat în Piața 30 Decembrie,

actualul sediu al SC S. SA, prin aceeași sentință fiind respinsă cererea

împotriva pârâtei SC S. SA, precum și capătul de cerere privind retrocedarea în

natură a corpului de clădire existent la momentul naționalizării, împreună cu

suprafața de teren menționată în C.F.

Această sentință a

fost schimbată de către Curtea de Apel Timișoara, care prin decizia civilă nr.

546 din 07 decembrie 2006 a admis apelul reclamantului și a constatat că acesta

este îndreptățit la despăgubiri în sumă de 10.515.063.909 lei (vechi), conform

raportului de expertiză realizat, în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005. Prin aceeași decizie, s-au respins apelurile A.D.S. București precum

și al intervenientei I.E.

Decizia menționată a

fost casată prin decizia civilă nr. 4864 din 13 iunie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în urma admiterii recursurilor declarate de către

reclamant și de către pârâta A.D.S. București, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare, în apel.

Înalta Curte a

statuat că în mod nelegal s-a decis de către primele instanțe că reclamantul ar

fi îndreptățit numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în raport cu

dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2201

coroborat cu art. 16 și 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și că se impune

reverificarea posibilității restituirii în natură a acestui imobil. Aceasta,

întrucât s-a constatat că pârâta SC S. SA s-a privatizat după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, așa cum o atestă contractul de vânzare – cumpărare

de acțiuni din 08 octombrie 2001 cu A.D.S., privatizare care a avut loc

ulterior și înregistrării notificării de către reclamant, datată 29 martie

2001.

Prin urmare, a

statuat Înalta Curte, nici la 14 februarie 2001 și nici la 29 martie 2001, SC

S. SA nu era privatizată integral, statul fiind majoritar acționar la această

societate, astfel că se impune analizarea posibilității restituirii în natură a

imobilului, din perspectiva art. 31 alin. (1) și art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

În rejudecare, prin

decizia civilă nr. 258 din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara a admis

apelul reclamantului B.R.A. și a schimbat sentința tribunalului în partea

privind măsurile reparatorii, constatând că reclamantul este îndreptățit la

despăgubiri în sumă de 562.656,3 lei, din care 480.742,2 lei valoarea

construcției și 81.932,3 lei valoarea terenului, potrivit expertizei

suplimentare tehnice judiciare.

Instanța de apel a

reținut că imobilul naționalizat de către stat aparține acum pârâtei SC S. SA,

care alături de casa veche a edificat un nou corp de clădire și ambele

reprezintă sediul administrativ al societății pârâte, aripa nouă având o

suprafață construită mai mare decât aripa veche, iar cele două corpuri de

clădire nu sunt comod partajabile în natură, astfel că în raport cu

dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul poate fi

îndreptățit numai la despăgubiri.

Prin aceeași decizie,

instanța de apel a respins apelul A.D.S. București, constatând că aceasta are

calitate procesuală pasivă întrucât a participat direct la procesul de

privatizare a SC S. SA, chiar în timpul în care procedura de soluționare a

notificării reclamantului era pendente și totodată, a respins ca neîntemeiat,

apelul intervenientei I.E.

Această decizie a

fost casată prin decizia civilă nr. 9772 din 02 decembrie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție care, în urma admiterii recursurilor declarate de

reclamantul B.R.A. și pârâta A.D.S. București, a decis casarea cu trimitere

spre rejudecare în apel.

Instanța de recurs a

reținut că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., în urma primei decizii de casare și nu a analizat eventuala incidență a

dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd

posibilitatea restituirii în natură a imobilelor revendicate, în condițiile în

care, cu putere de lucru judecat, s-a stabilit prin chiar prima decizie de

casare că nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

deoarece la intrarea în vigoare a actului normativ, SC S. SA nu era privatizată

integral, statul fiind majoritar acționar la această societate.

De asemenea, s-a constatat

că instanța de apel a nesocotit și dispoziția primei decizii de casare

referitoare la administrarea unei expertize suplimentare, care să clarifice

întinderea suprafeței de teren ocupate de construcția nouă și de servituțile

legale, dacă edificarea construcției s-a realizat cu sau fără autorizație și,

dacă corpul suplimentar de clădire, pe de o parte este de sine stătător și

poate avea o utilizare independentă de cea a corpului vechi de clădire, iar pe

de altă parte, dacă aria desfășurată a corpurilor noi, adăugate pe verticala

și/sau orizontală, în raport de forma inițială, însumează peste 100% din aria

desfășurată inițială, în sensul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, prin

aceeași decizie de casare s-a statuat că A.D.S. are calitate procesuală,

întrucât notificarea adresată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 îi este

opozabilă, deoarece a luat cunoștință direct de pretențiile reclamantului,

calitate care se menține și prin prisma faptului că, în raport de soluția dată,

pârâtei A.D.S. îi incumbă obligația de a formula propuneri de acordare de

despăgubiri, în ipoteza în care imobilul nu poate fi restituit în natură.

Curtea de apel, în

urma administrării probatoriului suplimentar, a constatat că apelul

reclamantului B.R.A. este întemeiat, în timp ce apelurile pârâtei A.D.S.

București și ale intervenientei I.E. sunt neîntemeiate.

În acest sens,

instanța a reținut că reclamantul B.R.A., în calitate de fost proprietar

tabular al imobilului din litigiu, a solicitat prin notificarea din martie

2001, retrocedarea în natură a imobilului situat în localitatea Sânnicolau

Mare, Piața 30 Decembrie, compus din casă și teren de 1.575 mp, evidențiat în

C.F. Sânnicolau Mare, imobil care în prezent se află în proprietatea pârâtei SC

S. SA Sânnicolau Mare, succesorul fostului G.

Pârâta SC S. SA s-a

privatizat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă

din contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 15 din 08 octombrie 2001

încheiat cu A.D.S., privatizare care a avut loc ulterior și înregistrării

notificării de către reclamant, datată 29 martie 2001.

Pe parcela de teren

de 1.575 mp se regăsesc atât casa veche, cât și noul sediu administrativ al SC

S. SA, compus din parter, etaj, grup social, alei de acces și baterie de

garaje.

Din relațiile

furnizate de Primăria orașului Sânnicolau Mare a rezultat că în arhiva păstrată

de această instituție nu există documente privind autorizarea construcțiilor ce

formează sediul administrativ al SC S. SA.

Pe de altă parte,

suplimentul de expertiză tehnică judiciară complexă, în construcții și

topografie, concluzionează că aripa veche de clădire are o arie desfășurată de

494,70 mp, iar aripa nouă, care se compune dintr-o construcție cu parter și

etaj, are o arie desfășurată de 425,83 mp. S-a precizat și că aria desfășurată

nu trebuie confundată cu aria construită, așa cum rezultă din schița întocmită

la data naționalizării (care indică pentru construcția veche o suprafață a

clădirii vechi de 417,44 mp), întrucât aceasta este un plan simplu, care nu ia

în calcul nici subsolul și nici anexele locuibile, demolate ulterior

naționalizării.

Prin aceeași lucrare,

experții au mai concluzionat și asupra faptului că, deși cele două corpuri de

clădire (vechi și nou) prezintă în comun câteva elemente constructive, cu

minime intervenții ”nestructurale” la clădire, detaliate de către experți, cele

două corpuri pot fi separate, astfel încât să aibă fiecare o funcționare de

sine stătătoare, realizându-se în mod facil o dezmembrare a celor două corpuri,

care pot exista independent.

Reținând această

stare de fapt, curtea a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 10 din

Legea nr. 10/2001, care prevăd că în situația imobilelor preluate în mod abuziv

și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau

parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și

terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

De asemenea, s-a

reținut că sunt aplicabile și dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, care

prevăd că în situația imobilelor-construcții ce fac obiectul notificărilor și

cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma

inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria

desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor proprietari li

se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent.

În raport de aceste

constatări de fapt și de drept, curtea a concluzionat că se impune retrocedarea

în natură a imobilului, către reclamant.

În privința apelului

A.D.S. București, instanța a statuat că acesta este neîntemeiat, câtă vreme

Înalta Curte a statuat irevocabil că A.D.S. are calitate procesuală întrucât

notificarea adresată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 îi este opozabilă,

deoarece a luat cunoștință direct de pretențiile reclamantului.

În ceea ce privește

apelul intervenientei I.E., nesusținut de altfel (intervenienta nu s-a

prezentat la niciun termen de judecată), curtea a constatat că acesta este de

asemenea neîntemeiat, câtă vreme cererea de intervenție are un obiect neclar și

echivoc, în raport cu imperativele art. 55 C. proc. civ. Raportat la art. 49 și

urm. C. proc. civ. și la dispozițiile art. 112 C. proc. civ.

În consecință, a fost

pronunțată decizia civilă nr. 635 din 22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara

prin care au fost respinse apelurile pârâtei A.D.S. București și intervenientei

I.E. A fost admis apelul reclamantului și schimbată sentința, fiind admisă în

parte acțiunea. A fost anulată decizia nr. 1 din 18 august 2003 a SC S. SA. S-a

dispus restituirea în natură către reclamant a terenului în suprafață de 1575

mp, evidențiat în C.F., precum și a corpului vechi de clădire cu anexe,

evidențiat în același C.F., toate situate în orașul Sânnicolau Mare, Piața 30

Decembrie. S-a dispus rectificarea C.F., prin radierea dreptului de proprietate

al SC S. SA și al Statului Român asupra întregii suprafețe de teren de 1575 mp,

precum și a construcțiilor vechi, existente și anterior naționalizării,

denumită casa veche și anexe și restabilirea situației anterioare, prin

reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantului și antecesorilor

acestuia. A fost respinsă cererea în privința construcției noi (corpul nou de

clădire) aflată în proprietatea SC S. SA.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către SC S. SA, care a formulat următoarele critici:

- Hotărârea este

nelegală și netemeinică, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., instanța aplicând greșit dispozițiile legii și interpretând eronat actul

dedus judecății.

S-a susținut că

restituirea în natură a imobilului nu era posibilă tocmai din perspectiva

dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Astfel,

contraexpertiza administrată în faza primului apel, precum și suplimentul la

raportul de expertiză efectuat în raport cu decizia de casare în noul ciclu

procesual al apelului, au concluzionat că noul corp de clădire are o arie

desfășurată de 425,83 mp, iar în ceea ce privește suprafața clădirii vechi,

aceasta rezultă din referatul privind naționalizarea imobilului existent în

dosar, conform căruia suprafața bunului preluat este de 417,44 mp. Or, aceasta

este suprafața care trebuie luată în considerare deoarece nu se poate stabili o

suprafață mai mare, în privința clădirii vechi, decât cea care a fost efectiv

naționalizată.

În concluzie, aria

desfășurată a clădirii noi este mai mare decât cea a imobilului naționalizat,

fiind prin urmare îndeplinite condițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.

- Restituirea în

natură a imobilului vechi nu este posibilă și datorită transformărilor suferite

de imobil după naționalizare, acesta devenind un imobil nou față de cel preluat

de stat.

În acest sens,

potrivit concluziilor raportului de expertiză, corpul nou nu este un corp de

sine stătător, care să poată avea o utilitate de sine stătătoare în sensul art.

19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul în forma sa

actuală nu este comod partajabil în natură și în plus, în expertiza efectuată

în prima instanță, expertul a concluzionat că nu e posibilă din punct de vedere

tehnic nici dezmembrarea terenului.

Corpul nou este

alipit construcției vechi, imobilul este folosit ca un tot unitar (grupul

sanitar este amplasat în vechea clădire, la fel centrala veche și racordurile

de apă rece și canalizare sunt legate de aripa veche), iar clădirea a fost

transformată în întregime tocmai în scopul de a fi folosită ca sediu al

societății.

- În ce privește

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001,

indiferent de existența sau nu a autorizației de construire a corpului nou de

clădire, nu se poate dispune restituirea în natură a corpului vechi atâta timp

cât societatea a achiziționat întregul imobil prin privatizare.

- În condițiile în

care reclamantul nu a atacat actele de înstrăinare făcute în cadrul procesului

de privatizare și cât timp acestea nu au fost anulate, nu se poate restitui în

natură imobilul, ci pot fi doar acordate măsuri reparatorii în echivalent.

- Instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, a dispus efectuarea unor operațiuni care nu au fost

solicitate de către reclamant, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 6 C.

proc. civ.

În acest sens, s-a

susținut că, pe lângă restituirea în natură către reclamant a terenului în

suprafață de 1575 mp, instanța a dispus și rectificarea C.F., restabilirea

situației anterioare, prin reînscrierea dreptului de proprietate al

reclamantului și antecesorilor lui.

Față de dispozițiile

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, care presupun existența unei hotărâri

definitive și irevocabile vizând nevalabilitatea actului în temeiul căruia s-a

făcut înscrierea, instanța nu putea dispune rectificarea, cât timp în speță

aceasta nu s-a solicitat, după cum nu s-a solicitat nici repunerea părților în

situația anterioară.

Intimatul-reclamant

nu a depus întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a

formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului,

susținând caracterul legal al deciziei atacate.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

- Afirmând

nelegalitatea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă susține, în principal, că s-ar fi făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât pe de o

parte, nu s-a observat că suprafața corpului vechi de clădire, astfel cum a fost

aceasta menționată în referatul privind naționalizarea imobilului, este mai

mică decât suprafața corpului nou și pe de altă parte, că imobilul a suferit

modificări importante devenind unul nou în raport de cel preluat de stat;

totodată, corpul nou nu ar avea o existență de sine-stătătoare, constituind o

unitate funcțională cu cel vechi, căruia i-a fost alăturat.

Aceste susțineri sunt

nefondate, ignorând deopotrivă, conținutul textului de lege menționat, cât și

elementele de fapt ale pricinii statuate de instanțele fondului.

Astfel, potrivit art.

19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, foștilor proprietari li se acordă sau, după

caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent, atunci când imobilelor,

construcții care fac obiectul notificării „le-au fost adăugate, pe orizontală

și /sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie

desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial”.

Or, pe acest aspect,

expertiza efectuată în faza apelului a statuat că aria desfășurată a corpului

vechi de clădire este de 494,70 mp, în timp ce aripa nouă are o arie

desfășurată de 425,83 mp.

Susținând că aria

corpului vechi era în realitate de 417,44 mp, recurenta-pârâtă confundă aria

desfășurată cu aria construită (expertul subliniind că schița anexă întocmită

la data naționalizării nu lua în calcul nici subsolul și nici anexele

locuibile, demolate ulterior naționalizării).

Cum textul de lege

are în vedere nu aria construită, ci pe aceea desfășurată iar sub acest din

urmă aspect, imobilul preluat de stat a avut 494,70 mp, în timp ce aripa nouă

are 425,83 mp, rezultă că nu este incidentă ipoteza art. 19 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, care să impună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent

(pentru că aria desfășurată a corpului nou nu depășește cu 100% aria

desfășurată a corpului vechi).

- Tot astfel, nu se

poate pretinde, așa cum se face prin motivele de recurs, că noul corp de

clădire ar forma o unitate structurală cu cel vechi (pentru că au în comun

intrarea principală, grupul sanitar, centrala termică și racordurile de apă și

canalizare), ceea ce ar exclude de la aplicabilitate art. 19 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

În realitate, aceste

elemente constructive comune nu sunt unele structurale și, așa cum a stabilit

instanța de apel pe elementele de fapt ale pricinii, valorificând concluziile

raportului de expertiză, cu minime intervenții la clădire, menționate de către

experți, cele două corpuri pot fi separate și pot avea o funcționalitate de

sine-stătătoare.

În aceste condiții,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea

nr. 10/2001, statuând pe de o parte, că nu este vorba de adăugarea la imobilul

vechi a unui corp de clădire a cărui arie desfășurată să depășească cu 100%

aria inițială și pe de altă parte, că noul corp adăugat poate avea, cu

modificări structurale minime, existență de sine-stătătoare și funcționalitate

proprie, ceea ce permite restituirea în natură, a suprafeței deținute în

proprietate la data preluării de către stat.

- Față de aceste

elemente determinante în aprecierea măsurii reparatorii a restituirii în

natură, în condițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, este lipsită de relevanță

critica recurentei potrivit căreia absența autorizației de construire ar fi

suplinită de intabularea în cartea funciară a noului sediu administrativ al

societății (intabulare care nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi fost

prezentate toate actele și autorizațiile necesare).

Această lipsă de

relevanță juridică este dată de împrejurarea că, și în condițiile prezentării

autorizației de construire, măsura reparatorie a restituirii în natură era

impusă de regimul juridic al imobilului și de dispozițiile art. 19 din Legea

nr. 10/2001.

- Contrar susținerii

recurentei, pentru a se dispune restituirea în natură nu era necesară anularea

actelor de privatizare, față de împrejurarea că acestea nu au privit

înstrăinarea de active care să atragă, eventual, incidența art. 45 din Legea

nr. 10/2001.

În consecință, pentru

argumentele arătate anterior, criticile de nelegalitate formulate cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, instanța realizând o corectă

aplicare în cauză a dispozițiilor de drept material incidente.

- În privința

motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că invocarea

acestuia a fost pur formală, în condițiile în care partea-recurentă nu a

dezvoltat argumente în susținerea acestuia și nu a indicat un act juridic, în

înțelesul material, de negotium iuris (avut în vedere de textul de lege) ale

cărui clauze clare, neechivoce să fi fost denaturate prin interpretarea eronată

de către instanță.

- Este nefondată și

critica formulată de către recurentă cu referire la art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. și cu motivarea că instanța ar fi acordat mai mult decât s-a cerut,

dispunând efectuarea unor operațiuni de carte funciară pe care reclamantul nu

le-ar fi solicitat.

În realitate,

instanța a judecat în limitele învestirii întrucât, promovând contestație

împotriva deciziei societății-pârâte, reclamantul a solicitat nu numai anularea

acesteia, ci și radierea dreptului de proprietate menționat în prezent și

restabilirea situației anterioare cu reînscrierea dreptului reclamantului și al

antecesorilor acestuia).

- Susținerea că

radierea nu s-ar fi putut dispune, deoarece nu există o hotărâre irevocabilă

care să fi constatat că actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a

fost valabil, este nefondată având în vedere că aprecierea jurisdicțională a

instanței pe caracterul abuziv al preluării bunului și nevalabilitatea titlului

statului a fost realizată din primul ciclu procesual (sentința civilă nr. 1720/

PI din 21 iunie 2005 a Tribunalului Timiș).

Or, această statuare

a instanței a intrat în autoritate de lucru judecat, fiind dobândită cauzei,

fără posibilitatea de a mai fi contestată, deciziile de casare ulterioare

privind doar modalitatea și formele concrete de reparație ce se cuvin

reclamantului.

- Tot astfel, este

nefondată critica conform căreia instanța ar fi dispus și radierea dreptului de

proprietate al Statului, deși acesta nu era proprietarul vreunei suprafețe din

imobilul ce face obiectul litigiului.

În realitate, prin

dispunerea unor astfel de radieri s-a avut în vedere evoluția proprietății și

schimbarea titularului dreptului, astfel cum apar ele menționate în extrasul

C.F. (în care apar deopotrivă, Statul Român și SC S. SA).

Pentru toate aceste

considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să

fie respins în consecință.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva deciziei nr. 635 din

22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă pe recurentă

la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant B.R.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.