ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1437/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1437/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2495/ PI din 5 octombrie 2010,

Tribunalul Timiș, secția civilă a admis în parte acțiunea precizată formulată

de reclamantul M.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

prin D.G.F.P. Timiș și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 euro către

reclamant, cu titlu de daune morale.

Au fost respinse restul pretențiilor până la suma de

1.000.000 euro.

A fost obligat pârâtul la 0,7 lei către reclamant, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

părinții reclamantului au fost deportați în perioada 1951-1955, că măsura a

fost dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul fiind născut în

intervalul menționat, la data de 01 septembrie 1954, astfel că rezultă că

perioada deportării sale este 01 septembrie 1954-20 ianuarie 1956.

Prin hotărârea din anul 1990 s-a stabilit pentru

reclamant dreptul la indemnizația lunară de 267 ROL, ca urmare a aplicării

dispozițiilor Decretului lege nr. 118/1990.

Tribunalul a constatat că reclamantul se încadrează în

dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care acțiunea

trebuie admisă în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

La stabilirea cuantumului despăgubirii datorate pentru

prejudiciul moral produs prin deportare, prima instanță a avut în vedere durata

măsurii aplicate, durerile psihice suferite de cel în cauză determinate de

măsurile respective.

Faptul că reclamantul s-a născut în timp ce părinții

acestuia au fost obligați de către statul român comunist să locuiască în

Bărăgan a avut repercusiuni și în planul vieții private, inclusiv după

ridicarea restricțiilor domiciliare fiindu-le afectată datorită condițiilor

istorice viața familiară.

Astfel, a fost cauzat un prejudiciu ce a constat în

consecințele dăunătoare ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin

fizic datorate pierderii confortului. Au fost afectate atributele persoanei

care au legătură cu relațiile sociale, onoare, reputație, dar și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane.

În același timp, pentru daunele acordate în

considerarea prejudiciului personal al reclamantului, prima instanță a avut în

vedere indemnizația acordată acestuia în temeiul Decretului lege nr. 118/1990.

În acest context, tribunalul a apreciat că suma de

1.000 euro asigură reclamantului repararea justă și integrală a prejudiciului,

în condițiile în care suma maximă prevăzută de legiuitor, conform criteriilor

oferite de acesta, trebuie acordată persoanei condamnate politic la pedeapsa

cea mai gravă conform legilor penale în vigoare în perioada comunistă, aceea a

detențiunii de viață sau închisoarea de 25 de ani. În mod firesc, consecințele

unei măsuri administrative nu sunt la fel de dure ca acelea aferente unei

pedepse privative de libertate.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 329 din 22 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat

sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul M.S.

A fost respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost

admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P.

și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea de

apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit

cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, s-a reținut că sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă

că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat

la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că se impune în cauză soluția

admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii

acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în

apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat

naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de

desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la

pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el

readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de

drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât

potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri

rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei

hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere

dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională

legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de

către reclamant, s-a constatat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani,

astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral

ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum

și prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaifiind

necesară acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două

componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior

menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin

comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile

priveau și persoanele antecesorilor reclamantului, astfel că și afectarea

psihică a acestuia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorilor, este

mai redusă.

Față de considerentele expuse, ce privesc fondul

pretențiilor reclamantului, apelul acestuia s-a privit a fi neîntemeiat,

deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acestuia,

nu se impune reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor

cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantului

nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege (art. 5 alin. (1) lit.

a) pentru prejudiciul moral invocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul M.S., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a

arătat că decizia recurată este nelegală, deoarece la data introducerii cererii

de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1)

lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În plus, recurentul a arătat că la data pronunțării

deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale avea deja o

hotărâre judecătorească, respectiv sentința tribunalului prin care i s-au

acordat despăgubiri, considerând că decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă

în cauză.

Recurentul a susținut că, prin aplicarea deciziei

Curții Constituționale și cererilor introduse anterior pronunțării sale, s-ar

crea situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată

a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă.

Recurentul a invocat principiul neretroactivității,

precum și principiul egalității în drepturi, arătând că prin aplicarea deciziei

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-ar crea situații

juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri

judecătorești diferite, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14

din C.E.D.O.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, se constată următoarele:

Criticile formulate de recurent aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect

care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentului, această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei

Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării

Deciziei C.C. nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamantului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul M.S. împotriva deciziei nr. 329 din 22 februarie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.