ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2598/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 381

din 28 aprilie 2009, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a admis în parte contestația

formulată de contestatoarea S.I.A. în contradictoriu cu intimata T. SA Mediaș.

A modificat în parte decizia

nr. 547 din 22 septembrie 2008, emisă de intimată, în sensul că a restituit în natură

suprafața de teren de 2.355 m.p., nr. top. nou 3739/1/2 și a propus acordarea despăgubirilor

pentru imobilele cu nr. top. nou 3.739/1/1, în suprafață de 944 m.p. și 3.739/1/3,

în suprafață de 901 m.p.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că imobilul înscris în CF 547 Tg. Secuiesc nr. top. 3739/1,

în suprafață de 4791 m.p., a fost proprietatea tabulară a contestatoarei S.I.A.,

fiind trecut în proprietatea Statului Român în anul 1958, cu titlu de „drept de

cedare".

Contestatoarea a formulat

notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură

și prin echivalent bănesc a terenului.

Prin decizia nr. 90/N/2001,

intimata a restituit în natură suprafața de 1.940 m.p. teren și a propus măsuri

reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 2.197 m.p., motivat de

faptul că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind ocupat de sediul

sectorului de producție și de locuințe de serviciu, construcții edificate în anul

1960.

Capătul de cerere prin

care s-a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului a fost

respins ca prematur, deoarece contestatoarea poate proceda la intabulare după emiterea

deciziei de către unitatea notificată.

Prin decizia nr. 157/A

din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul

declarat de contestatoare.

Instanța de apel a reținut

că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, nu este posibilă restituirea

întregii suprafețe de teren ce a aparținut contestatoarei, deoarece pe teren au

fost edificate, înainte de anul 1990, o serie de construcții, clădiri administrative

și locuințe, care nu reprezintă construcții ușoare sau demontabile.

Față de data la care au

fost edificate construcțiile, nu era necesar să se dovedească existența autorizației

de construire, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

A mai reținut instanța

de apel, că intimata deține doar suprafața de teren de 4.200 m.p., dar nu se impune

schimbarea sentinței sub acest aspect, deoarece restituirea în natură s-a dispus

în limitele suprafeței aflate în deținerea intimatei, pentru restul terenului, până

la concurența suprafeței de 4.200 m.p., stabilindu-se dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent.

Pentru suprafața de 591

m.p. teren, pe care intimata nu o are în posesie, urmează să se pronunțe unitatea

deținătoare în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât este evident că

aceasta excede obiectului contestației.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs contestatoarea S.I.A.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia este nelegală.

Restituirea în natură

se impunea, deoarece terenul a fost preluat în baza unui act nul, intimata nu are

nici măcar un drept formal de deținere după anularea titlului statului, iar deținerea

construcțiilor existente este o deținere precară.

Recurenta a mai arătat

că noțiunea de „construcții legale", utilizată de intimată în întâmpinare nu

are corespondent legal în Legea nr. 10/2001, iar, după anularea titlului statului,

pârâta nu

mai are titlu

juridic valabil pentru deținerea și administrarea terenului în cauză, contestatoarea

fiind singura care are un bun, în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Criticile formulate permit

încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt

întemeiate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Reclamanta pretinde că

se impunea restituirea în natură a terenului pentru motivele prezentate în cererea

de declarare a recursului, care, în opinia sa, constituie criterii de restituire.

Or, criteriile de restituire

sunt cele prevăzute de lege, iar nu cele stabilite de părți.

Astfel, în cauză, conform

extrasului de carte funciară existent la dosar, Statul Român a devenit proprietar

al imobilului solicitat cu titlu de „drept de cedare", ceea ce atrage incidența

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, care prevede în alin. (1) și (2) că

în situația „imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate

pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune

pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile

demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În

cazul în care pe terenurile

pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții,

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren

rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale,

măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".

Prin urmare, restituirea

în natură se analizează în funcție de criteriile stabilite de acest text de lege,

indiferent dacă trecerea imobilului în proprietatea statului a avut loc sau nu în

baza unui titlu valabil.

Or, conform raportului

de expertiză efectuat în cauză, așa cum a reținut și instanța de apel, din suprafața

deținută de intimată, de 4.200 m.p. teren, este posibilă restituirea în natură doar

a suprafeței de teren de 2.355 m.p., pe diferența de teren

până la suprafața de 4.200

m.p. fiind edificate construcții, care nu sunt nici ușoare și nici demontabile.

Existența unei hotărâri

judecătorești anterioare, prin care s-a constatat nulitatea titlului statului nu

înseamnă că intimata nu este nici măcar un detentor precar, așa cum susține contestatoarea,

deoarece, actul juridic în baza căruia intimata a dobândit dreptul de administrare

asupra terenului nu a fost anulat, fiind încă în ființă.

De altfel, susținerea

reclamantei - recurente nu este de natură a aduce beneficii acesteia, deoarece,

dacă nu ar fi avut nici măcar calitatea de detentor precar, intimata n-ar fi avut

competența să soluționeze notificarea transmisă conform Legii nr. 10/2001.

Existența unei hotărâri

judecătorești anterioare, prin care s-a constatat, așa cum s-a arătat, nulitatea

actului de preluare a imobilului, nu instituie în mod automat, în sarcina unității

deținătoare, obligația restituirii în natură a imobilului.

Stabilirea regimului juridic

al preluării este doar unul din elementele ce trebuie avute în vedere, deoarece,

la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se analizează

și dreptul de proprietate al fostului proprietar, precum și natura și întinderea

măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate.

În

pofida susținerilor contestatoarei,

aceasta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece, constatarea

preluării abuzive printr-o hotărâre anterioară deschide contestatoarei doar vocația

de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Or, vocația de a beneficia

de măsuri reparatorii nu reprezintă nici „bun actual" și nici „speranță legitimă",

în sensul Convenției, din moment ce procedura judiciară nu s-a finalizat prin transmiterea

unui drept de creanță suficient consolidat în patrimoniul contestatoarei.

De altfel, chiar dacă

s-ar accepta ideea că există un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, garanțiile oferite de acest text nu impun cu necesitate restituirea

în natură a bunului, din

moment ce dreptul de proprietate, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, poate fi supus anumitor limitări pentru cauză de utilitate publică, în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, ceea ce

presupune achitarea unei indemnizații care să reflecte valoarea reală a bunului,

acordată într-un termen rezonabil.

Față de considerentele

expuse, recursul declarat se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta S.I.A. împotriva deciziei nr. 157A din 16 octombrie 2009

a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică de la 28 aprilie 2010.