ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2598/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 381 din 28 aprilie 2009, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a admis în parte contestația formulată de contestatoarea S.I.A. în contradictoriu cu intimata T. SA Mediaș. A modificat în parte decizia nr. 547 din 22 septembrie 2008, emisă de intimată, în sensul că a restituit în natură suprafața de teren de 2.355 m.p., nr. top. nou 3739/1/2 și a propus acordarea despăgubirilor pentru imobilele cu nr. top. nou 3.739/1/1, în suprafață de 944 m.p. și 3.739/1/3, în suprafață de 901 m.p. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că imobilul înscris în CF 547 Tg. Secuiesc nr. top.

3739/1, în suprafață de 4791 m.p., a fost proprietatea tabulară a contestatoarei S.I.A., fiind trecut în proprietatea Statului Român în anul 1958, cu titlu de „drept de cedare". Contestatoarea a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură și prin echivalent bănesc a terenului. Prin decizia nr. 90/N/2001, intimata a restituit în natură suprafața de 1.940 m.p. teren și a propus măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 2.197 m.p., motivat de faptul că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind ocupat de sediul sectorului de producție și de locuințe de serviciu, construcții edificate în anul 1960. Capătul de cerere prin care s-a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului a fost respins ca prematur, deoarece contestatoarea poate proceda la intabulare după emiterea deciziei de către unitatea notificată.

Prin decizia nr. 157/A din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul declarat de contestatoare. Instanța de apel a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, nu este posibilă restituirea întregii suprafețe de teren ce a aparținut contestatoarei, deoarece pe teren au fost edificate, înainte de anul 1990, o serie de construcții, clădiri administrative și locuințe, care nu reprezintă construcții ușoare sau demontabile. Față de data la care au fost edificate construcțiile, nu era necesar să se dovedească existența autorizației de construire, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

A mai reținut instanța de apel, că intimata deține doar suprafața de teren de 4.200 m.p., dar nu se impune schimbarea sentinței sub acest aspect, deoarece restituirea în natură s-a dispus în limitele suprafeței aflate în deținerea intimatei, pentru restul terenului, până la concurența suprafeței de 4.200 m.p., stabilindu-se dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Pentru suprafața de 591 m.p. teren, pe care intimata nu o are în posesie, urmează să se pronunțe unitatea deținătoare în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât este evident că aceasta excede obiectului contestației. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs contestatoarea S.I.A. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a arătat că decizia este nelegală. Restituirea în natură se impunea, deoarece terenul a fost preluat în baza unui act nul, intimata nu are nici măcar un drept formal de deținere după anularea titlului statului, iar deținerea construcțiilor existente este o deținere precară. Recurenta a mai arătat că noțiunea de „construcții legale", utilizată de intimată în întâmpinare nu are corespondent legal în Legea nr. 10/2001, iar, după anularea titlului statului, pârâta nu mai are titlu juridic valabil pentru deținerea și administrarea terenului în cauză, contestatoarea fiind singura care are un bun, în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt întemeiate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Reclamanta pretinde că se impunea restituirea în natură a terenului pentru motivele prezentate în cererea de declarare a recursului, care, în opinia sa, constituie criterii de restituire. Or, criteriile de restituire sunt cele prevăzute de lege, iar nu cele stabilite de părți.

Astfel, în cauză, conform extrasului de carte funciară existent la dosar, Statul Român a devenit proprietar al imobilului solicitat cu titlu de „drept de cedare", ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, care prevede în alin. (1) și (2) că în situația „imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent". Prin urmare, restituirea în natură se analizează în funcție de criteriile stabilite de acest text de lege, indiferent dacă trecerea imobilului în proprietatea statului a avut loc sau nu în baza unui titlu valabil. Or, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, așa cum a reținut și instanța de apel, din suprafața deținută de intimată, de 4.200 m.p.

teren, este posibilă restituirea în natură doar a suprafeței de teren de 2.355 m.p., pe diferența de teren până la suprafața de 4.200 m.p. fiind edificate construcții, care nu sunt nici ușoare și nici demontabile. Existența unei hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-a constatat nulitatea titlului statului nu înseamnă că intimata nu este nici măcar un detentor precar, așa cum susține contestatoarea, deoarece, actul juridic în baza căruia intimata a dobândit dreptul de administrare asupra terenului nu a fost anulat, fiind încă în ființă. De altfel, susținerea reclamantei - recurente nu este de natură a aduce beneficii acesteia, deoarece, dacă nu ar fi avut nici măcar calitatea de detentor precar, intimata n-ar fi avut competența să soluționeze notificarea transmisă conform Legii nr. 10/2001.

Existența unei hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-a constatat, așa cum s-a arătat, nulitatea actului de preluare a imobilului, nu instituie în mod automat, în sarcina unității deținătoare, obligația restituirii în natură a imobilului. Stabilirea regimului juridic al preluării este doar unul din elementele ce trebuie avute în vedere, deoarece, la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se analizează și dreptul de proprietate al fostului proprietar, precum și natura și întinderea măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate. În pofida susținerilor contestatoarei, aceasta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece, constatarea preluării abuzive printr-o hotărâre anterioară deschide contestatoarei doar vocația de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Or, vocația de a beneficia de măsuri reparatorii nu reprezintă nici „bun actual" și nici „speranță legitimă", în sensul Convenției, din moment ce procedura judiciară nu s-a finalizat prin transmiterea unui drept de creanță suficient consolidat în patrimoniul contestatoarei. De altfel, chiar dacă s-ar accepta ideea că există un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, garanțiile oferite de acest text nu impun cu necesitate restituirea în natură a bunului, din moment ce dreptul de proprietate, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, poate fi supus anumitor limitări pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, ceea ce presupune achitarea unei indemnizații care să reflecte valoarea reală a bunului, acordată într-un termen rezonabil.

Față de considerentele expuse, recursul declarat se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.I.A. împotriva deciziei nr. 157A din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică de la 28 aprilie 2010.