ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2998/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4094 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții L.N. și L.T. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și a obligat pârâtul să stabilească o dată de depunere de către reclamanți, a cererii de redobândire a cetățeniei române, într-un termen scurt, rezonabil. Prin aceeași sentință, curtea de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția invocată prin întâmpinare de către pârât, instanța a apreciat că, aceasta este nefondată, dreptul la acțiune al reclamanților fiind, prin raportare la ultima cerere adresată de aceștia autorității pârâte, un drept actual.

Faptul că situația solicitată de reclamanți a fi rezolvată a rămas în continuare nerezolvată, a condus instanța la concluzia că termenele reglementate de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie raportate la ultima cerere iar nu la cea adresată pârâtului în anul 2006. Asupra fondului cauzei, instanța a reținut, în esență, faptul că nesoluționând timp de aproximativ 1 an cererea formulată de reclamanți de stabilire a unei date pentru depunerea actelor necesare redobândirii cetățeniei române, pârâtul a depășit limitele unui termen rezonabil în care avea, potrivit dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană a cetățeniei, adoptată la Strassbourg la 6 noiembrie 1997, obligația să soluționeze o astfel de cerere - și aceasta cu atât mai mult cu cât, primirea cererii de programare nu constituia decât primul pas în cadrul unei proceduri de o și mai mare durată: cea a soluționării de către Direcția Cetățenie a Ministerului de Justiție a cererii efective de redobândire a cetățeniei române.

Împotriva acestei sentințe, în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe. In susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, faptul că instanța a pronunța o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură, atunci când a dispus închiderea dezbaterilor, chiar dacă partea reclamantă, luând act de apărarea formulată în cauză - prin care a fost invocat excepția inadmisibilității acțiunii - a depus înscrisuri ce nu i-au fost comunicate apoi și părții potrivnice, cum se impunea potrivit art. 112 și art. 132 C. proc. civ. A susținut recurentul-pârât că, fiind administrate dovezi noi, respectiv acte ce nu au fost atașate acțiunii introductive, nu a avut posibilitatea de a aprecia aceste probe în conformitate cu dispozițiile art. 138 alin. (2) C. proc.

civ. instanța procedând astfel la soluționarea pricinii cu încălcarea principiului egalității de arme, rămânând în pronunțare pe excepția inadmisibilității fără ca ministerul pârât să poată analiza actele depuse de partea adversă în combaterea excepției. Mai mult, arată recurentul, prima instanță deși face referire atât în practicaua, cât și în dispozitivul sentinței atacate la excepția inadmisibilității, în considerentele acestei sentințe „se rătăcește" într- un domeniu complet străin obiectului analizat, luând în discuție excepția prescripției la acțiune, ce nu a fost niciodată invocată în cauză. In ceea ce privește critica de nelegalitate privitoare la greșita interpretare și aplicare a legii de către prima instanță, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul- pârât a susținut, în esență, faptul că în mod greșit prima instanță a reținut că „termenul de 1 an ... poate fi considerat mai mult decât rezonabil" atâta timp cât un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt și că, în cauză exista o justificare argumentată a împrejurării că reclamanților nu li s-a stabilit încă o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetățeniei. Recurentul susține apoi, că la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locații a Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău.

Dar acumularea cererilor de intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea depunerii actelor, În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului.

Consideră recurentul, că nu a fost indicat un temei legal pentru a sprijini ideea că stabilirea în cadrul activității MAE a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei poate fi asimilată unui refuz nejustificat, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezelor cuprinse în definiția legală a acestui termen juridic. „Termenul rezonabil" de soluționare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăsește în legislația română de lege lata.

Recurentul mai menționează că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudența CEDO dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsește reclamantul.

Pe de altă parte, instanța nu avea nici un temei legal pentru a obliga MAE să primească cererile reclamantului ... într-un „termen scurt, rezonabil" iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispozițiilor normative scrise) și este inacceptabil ca instanța română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului anglo- saxon. Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în funcție de toate circumstanțele relevante.

Recurentul susține apoi, că având în vedere că legiuitorul a stabilit că numărul maxim de cereri primite în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăși 30.000 de persoane, și cum în baza de date a Secției Consulare a României în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetățenei, criteriul cronologic de programare, fixat deja în practica MAE a dobândit un deplin suport legal, și mai mult, are un caracter obligatoriu atât față de autoritatea solicitată, cât și față de petenți. În ceea ce privește eforturile MAE de a găsi soluții de „lege ferenda", recurentul menționează la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 2/1991, potrivit căruia cererea și documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate și la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcției Cetățenie din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetățeniei române. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele:. 1. În ceea ce privește motivul primul motiv de recurs: Înalta Curte constată că în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3), teza a II-a, corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se pronunță casarea hotărârii atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Întrucât art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, se poate susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Potrivit acestui text de lege, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Ca atare, nu orice act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale este nul, ci numai acela care îndeplinește cumulativ condițiile impuse de text, între care și existența unei vătămări, respectiv a unui prejudiciu procesual ce poate fi constatat, în concret, din împrejurările cauzei, ori din finalitatea normei procedurale nerespectate. În raport cu aceste prevederi, se constată că motivul de recurs întemeiat de pârât pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. este nefondat, în cauză neputând fi reținută încălcarea de către prima instanță a niciuneia din formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod. Astfel, împrejurarea că, prima instanță a rămas în pronunțare asupra soluției pe care urma să o dea cauzei deduse judecății, fără a mai proceda la comunicarea actelor depuse de reclamanți ca răspuns la apărările formulate de pârât prin întâmpinare, nu poate conduce la ideea că hotărârea astfel pronunțată, a fost dată cu neobservarea formelor legale și nici că, procedând astfel, instanța ar fi încălcat principiul egalității de arme, ce trebuie să guverneze, între altele, procesul civil. În jurisprudența CEDO principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fata unui tribunal, fără ca una din ele sa fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces.

Acest principiu - unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil - impune fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu „adversarul" ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost - Huler contra Suediei, hotărârea 1997-1/24 noiembrie 1997). Contrar celor susținute de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că, în cauză, prima instanță a reușit să mențină „echilibrul" necesar desfășurării unui proces echitabil, cele două părți fiind tratate în mod egal în toate aspecte implicate de procedura de judecată, așadar inclusiv în ceea ce privește comunicarea între acestea a pieselor dosarului care au servit la adoptarea deciziei sale.

De altfel, tocmai în vederea respectării principiului egalității de arme, instanța de fond a și admis suplimentarea probatoriului, permițând astfel părții reclamante să răspundă susținerilor pârâtului care, ieșind din pasivitate, a formulat apărări pe calea întâmpinării, cu invocarea unei excepții care, în cazul admiterii ei, ar fi condus la paralizarea acțiunii. în aceste condiții, era firesc să li se permită reclamanților ofere un răspuns celor invocate prin întâmpinare, aceștia aflându-se practic, în ceea ce privește excepția invocată în cauză, în situația de a se „apăra" procesual față de susținerile pârâtului. Având în vedere că înscrisurile depuse ulterior la dosar au avut menirea de a susține apărările reclamanților în fața excepției invocate de pârât, faptul că acestea nu au fost comunicate pârâtului, nu poate fi primit ca argument suficient pentru casarea, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., a sentinței primei instanțe, în condițiile în care, prin necomunicarea acestor înscrisuri nu se poate reține, cu just temei, că partea ar fi suferit o vătămare care să nu poată fi altfel înlăturată - astfel cum impun dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

In ceea ce privește susținerile recurentului privitoare la încălcarea de către prima instanță a formelor de procedură, prin analizarea în considerentele sentinței atacate a unei excepții ce nu fusese invocată în cauză, respectiv excepția prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte reține următoarele: Este adevărat că prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, recurentul-pârât a invocat „excepția inadmisibilității" acțiunii formulate de reclamanți, excepție pe care, a înțeles însă să o susțină „prin prisma pretinsei cereri depuse (de reclamanți n.n.) în anul 2006".Or, în condițiile în care, curtea de apel a soluționat pricina înlăturând ca fundament al acțiunii reclamanților cererea adresată de aceștia autorității pârâte în anul 2006, (depășirea termenului rezonabil de soluționare fiind constatată de instanță în sarcina pârâtului prin raportare la cererea formulată de reclamanți în anul 2008) recurentul nu reușește să justifice în ce constă vătămarea pe care calificarea diferită dată de prima instanță excepției sale i-a cauzat-o, pentru a fi incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. , cu raportare la art. 105 alin. (2) din același cod. Așa fiind, instanța de recurs va respinge și acest argument ca nefondat. 2. In ceea ce privește criticile aduse de recurent soluției date de curtea de apel în ceea ce privește fondul cauzei: Așa cum, corect, a reținut și instanța de fond, intimatul-reclamant s-a adresat în mai multe rânduri recurentului pârât, solicitând a fi programat la o anumită dată pentru depunerea actelor necesare redobândirii cetățeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dar cererile acestuia nu au fost soluționate de către autoritatea pârâtă care a invocat motive de ordin administrativ organizatoric.

Ne aflăm așadar, în ipoteza „nesoluționării în termenul legal a unei cereri", prevăzută de art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, cererea formulată de intimatul- reclamant fiind aceea de a li se stabili o dată pentru depunerea actelor necesare redobândirii cetățeniei române a cărei soluționare se încadrează în competența de soluționare instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, în mod corect și legal, instanța de fond a constatat refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Afacerilor Externe - de a soluționa cererea reclamantului-intimat și 1-a obligat pe acesta la primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române, într-un termen „scurt, rezonabil". Instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, deoarece autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

Totodată, stabilirea de către instanță, în sarcina pârâtului a unui termen „scurt, rezonabil" pentru primirea cererilor reclamantului, a fost făcută în stricta aplicare a cadrului legal existent în materie, respectiv în aplicarea dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziții anterior citate) precum și a dispozițiilor art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora, „Instanța, soluționând cererea (...) poate stabili, prin dispozitiv (...) un termen de executare"… In aceste condiții, susținerea recurentului privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei instanțe, în ceea ce privește stabilirea acestei obligații în sarcina sa, este vădit nefondată.

Faptul că legiuitorul român a hotărât să îmbunătățească cadrul legislativ în ceea ce privește procedura de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei române, prin adoptarea Legii nr. 359/2009, privind aprobarea O.U.G.

nr. 36/2009 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr. 21/1991, constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit art. II din noua lege, începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de redobândire sau acordare a cetățeniei române, formulate în temeiul dispozițiilor art. 10 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se vor înființa birouri teritoriale în subordinea Direcției cetățenie din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, nu poate fi primit ca argument pertinent pentru justificarea nesoluționării într-un termen rezonabil a cererii reclamantului, imposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui cadru administrativ corespunzător pentru preluarea și analiza într-un termen rezonabil a cererilor de genul celei în discuție, neputându-i fi opusă reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, recursul formulat în cauză este nefondat și va fi respins, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe, împotriva sentinței civile nr. 4094 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.