ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2998/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2998/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4094 din 24 noiembrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamanții L.N. și L.T. în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și a obligat pârâtul să stabilească o

dată de depunere de către reclamanți, a cererii de redobândire a cetățeniei

române, într-un termen scurt, rezonabil. Prin aceeași sentință, curtea de apel

a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în

esență, următoarele:

Cu privire la excepția invocată prin întâmpinare de

către pârât, instanța a apreciat că, aceasta este nefondată, dreptul la acțiune

al reclamanților fiind, prin raportare la ultima cerere adresată de aceștia

autorității pârâte, un drept actual. Faptul că situația solicitată de

reclamanți a fi rezolvată a rămas în continuare nerezolvată, a condus instanța

la concluzia că termenele reglementate de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 554/2004 trebuie raportate la ultima cerere iar nu la cea

adresată pârâtului în anul 2006.

Asupra fondului cauzei, instanța a reținut, în

esență, faptul că nesoluționând timp de aproximativ 1 an cererea formulată de

reclamanți de stabilire a unei date pentru depunerea actelor necesare

redobândirii cetățeniei române, pârâtul a depășit limitele unui termen

rezonabil în care avea, potrivit dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană

a cetățeniei, adoptată la Strassbourg la 6 noiembrie 1997, obligația să

soluționeze o astfel de cerere - și aceasta cu atât mai mult cu cât, primirea

cererii de programare nu constituia decât primul pas în cadrul unei proceduri

de o și mai mare durată: cea a soluționării de către Direcția Cetățenie a

Ministerului de Justiție a cererii efective de redobândire a cetățeniei române.

Împotriva acestei sentințe, în temeiul art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.

In susținerea motivului de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat, în

esență, faptul că instanța a pronunța o hotărâre

cu încălcarea formelor

de procedură,

atunci când a dispus închiderea dezbaterilor, chiar dacă

partea reclamantă, luând act de apărarea

formulată în cauză - prin care a fost invocat excepția inadmisibilității

acțiunii - a depus înscrisuri ce

nu

i-au fost comunicate apoi și părții potrivnice, cum se impunea

potrivit art. 112 și art. 132 C. proc. civ. A

susținut

recurentul-pârât că, fiind

administrate dovezi noi, respectiv acte ce nu

au fost atașate acțiunii introductive, nu a avut posibilitatea de a

aprecia

aceste probe în conformitate

cu dispozițiile art. 138 alin. (2) C. proc. civ.

instanța procedând astfel la soluționarea pricinii

cu încălcarea principiului egalității de arme,

rămânând în pronunțare

pe excepția

inadmisibilității fără ca ministerul pârât să poată analiza

actele depuse de partea adversă în combaterea

excepției.

Mai mult, arată recurentul,

prima instanță deși face referire atât

în practicaua, cât și în dispozitivul sentinței atacate

la excepția inadmisibilității, în considerentele acestei sentințe „se

rătăcește" într-

un

domeniu complet străin obiectului analizat, luând în discuție excepția

prescripției la acțiune, ce nu a fost niciodată invocată în

cauză.

In ceea ce privește critica de

nelegalitate privitoare la greșita

interpretare și aplicare a legii de către prima

instanță, întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul-

pârât a susținut, în esență,

faptul că în mod greșit prima instanță a

reținut că „termenul de 1 an ... poate fi considerat mai

mult decât

rezonabil"

atâta timp cât un termen rezonabil nu este neapărat un

termen scurt și că, în cauză exista o justificare

argumentată a

împrejurării că reclamanților

nu li s-a stabilit încă o dată pentru a

depune cererea de redobândire a

cetățeniei.

Recurentul susține apoi, că la

data formulării recursului, stadiul

procesării cererilor de redobândire a atins un nivel

satisfăcător față de anii

anteriori, prin deschiderea unei noi locații a Secției Consulare a

Ambasadei României la Chișinău.

Dar acumularea cererilor de intenție a

cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din

perioada când

nu se înregistra ritmul

actual de lucru (peste 360.000 de solicitări)

generează

și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor

cetățeni de a fi programați cât mai repede în

vederea depunerii actelor,

În lipsa unei culpe

administrative, recurentul consideră că nu

putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu

discriminarea persoanelor ce au depus cereri

anterior reclamantului

dar care nu au

formulat acțiune în instanță), să schimbe ordinea cronologică stabilită și să

primească cererea reclamantului.

Consideră recurentul, că nu a

fost indicat un temei legal pentru a

sprijini ideea că stabilirea în cadrul activității MAE a

unei ordini

cronologice

de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei poate fi asimilată unui

refuz nejustificat, simpla trecere a timpului neputând

fi asimilată ipotezelor cuprinse

în definiția legală a acestui termen

juridic.

„Termenul rezonabil" de soluționare a cererii,

invocat de

reclamant, nu se regăsește în

legislația română de lege lata.

Recurentul mai menționează că

durata acestui termen rezonabil a

fost decantată în jurisprudența CEDO dar, chiar și așa,

ea nu se aplică

decât

în cazurile expres specificate, în condițiile în care solicitanții

sunt rezidenți în țara a cărei

cetățenie o solicită, durata analizării

cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor

individului față

de

celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și

care se bucură de plenitudinea

beneficiilor oferite de statutul de

cetățean, ipoteză în care nu se regăsește reclamantul.

Pe de altă parte, instanța nu

avea nici un temei legal pentru a

obliga MAE să primească cererile reclamantului ...

într-un „termen

scurt,

rezonabil" iar sistemul românesc de drept, având origine

continentală (franceză și

germană) nu admite decât aplicarea metodei

tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispozițiilor

normative scrise) și este inacceptabil ca instanța

română să judece în

echitate,

potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului anglo-

saxon.

Determinarea termenului

rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în funcție de

toate circumstanțele relevante.

Recurentul susține apoi, că

având în vedere că legiuitorul a stabilit

că numărul maxim de cereri primite în interval de un an

pentru fiecare

oficiu

consular nu poate depăși 30.000 de persoane, și cum în baza de

date a Secției Consulare a

României în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare

pentru depunerea dosarului de

redobândire a cetățenei, criteriul cronologic de programare, fixat deja

în practica MAE a dobândit un

deplin suport legal, și mai mult, are un

caracter obligatoriu atât față de autoritatea

solicitată, cât și față de

petenți.

În ceea ce privește eforturile

MAE de a găsi soluții de „lege

ferenda", recurentul menționează la data de 19

noiembrie 2009 a intrat în

vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce

modifică și completează Legea nr. 2/1991, potrivit căruia cererea și

documentele vizând

recunoașterea cetățeniei române vor putea fi

înregistrate și la birourile teritoriale aflate în

subordinea Direcției

Cetățenie

din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești,

astfel că nu se poate invoca

lipsa de diligentă a Statului Român pentru

deblocarea impasului real în care s-a ajuns la

Secția Consulară a

Ambasadei

României la Chișinău în activitatea de colectare a cererilor

actuale de redobândire a cetățeniei române.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și

lucrările

dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte

constată următoarele:.

primul motiv de recurs:

Înalta Curte constată că în

conformitate cu prevederile art. 312

alin. (3), teza a II-a, corelat

cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se

pronunță casarea hotărârii atunci când instanța a

încălcat formele de

procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

constituie dreptul

comun în materia nulității actelor de procedură, se

poate susține că motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

include

toate neregularitățile procedurale care atrag

sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum

și nesocotirea unor principii fundamentale a

căror nerespectare nu se

încadrează în alte motive de recurs.

Potrivit

acestui text de lege, actele îndeplinite cu neobservarea

formelor legale sau de un

funcționar necompetent se vor declara nule

numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o

vătămare ce nu se

poate înlătura decât

prin anularea lor.

Ca atare, nu orice act

de procedură făcut cu neobservarea

formelor

legale este nul, ci numai acela care îndeplinește cumulativ

condițiile

impuse de text, între care și existența unei vătămări,

respectiv a unui prejudiciu procesual ce poate fi constatat, în

concret,

din împrejurările cauzei,

ori din finalitatea normei procedurale

nerespectate.

În

raport cu aceste prevederi, se constată că motivul de recurs

întemeiat de pârât pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

este nefondat, în cauză neputând fi reținută încălcarea

de către

prima

instanță a niciuneia din formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) din același cod.

Astfel,

împrejurarea că, prima instanță a rămas în pronunțare

asupra soluției pe care urma să

o dea cauzei deduse judecății, fără a

mai proceda la comunicarea actelor depuse de reclamanți

ca răspuns la

apărările

formulate de pârât prin întâmpinare, nu poate conduce la

ideea că hotărârea astfel

pronunțată, a fost dată cu neobservarea

formelor legale și nici că, procedând astfel, instanța ar

fi încălcat principiul egalității de arme, ce trebuie să guverneze, între

altele,

procesul civil.

În

jurisprudența CEDO principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a

părților pe toată durata desfășurării procedurii în fata

unui tribunal, fără ca una din

ele sa fie avantajată în raport cu cealaltă

parte din proces. Acest principiu - unul din

elementele noțiunii mai

largi de proces

echitabil - impune fiecărei părți să i se ofere

posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu

o

plaseze într-o situație de net

dezavantaj în raport cu „adversarul" ei (cauza Ankerl contra Suediei,

hotărârea din 18 februarie 1997; cauza

Niderost

- Huler contra Suediei, hotărârea 1997-1/24 noiembrie 1997).

Contrar celor

susținute de recurentul-pârât, Înalta Curte

apreciază

că, în cauză, prima instanță a reușit să mențină „echilibrul" necesar

desfășurării unui proces echitabil, cele două părți fiind tratate

în mod

egal în toate aspecte implicate de procedura de judecată,

așadar inclusiv în ceea ce privește comunicarea

între acestea a pieselor

dosarului care au servit la adoptarea deciziei

sale.

De

altfel, tocmai în vederea respectării principiului egalității de

arme, instanța de fond a și admis suplimentarea

probatoriului,

permițând astfel părții

reclamante să răspundă susținerilor pârâtului

care, ieșind din pasivitate, a formulat apărări pe calea întâmpinării,

cu

invocarea unei excepții care, în

cazul admiterii ei, ar fi condus la

paralizarea

acțiunii. în aceste condiții, era firesc să li se permită

reclamanților ofere un răspuns celor invocate

prin întâmpinare, aceștia

aflându-se

practic, în ceea ce privește excepția invocată în cauză, în

situația de a se „apăra" procesual față de

susținerile pârâtului.

Având

în vedere că înscrisurile depuse ulterior la dosar au avut

menirea de a susține apărările

reclamanților în fața excepției invocate

de pârât, faptul că acestea nu au fost comunicate

pârâtului, nu poate fi

primit ca argument suficient pentru casarea, în temeiul art. 304 pct. 5

C. proc. civ., a sentinței

primei instanțe, în condițiile

în care, prin necomunicarea acestor înscrisuri nu se

poate reține, cu

just

temei, că partea ar fi suferit o vătămare care să nu poată fi altfel

înlăturată - astfel cum impun

dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

In ceea ce privește

susținerile recurentului privitoare la

încălcarea

de către prima instanță a formelor de procedură, prin

analizarea în considerentele sentinței atacate a

unei excepții ce nu

fusese invocată

în cauză, respectiv excepția prescripției dreptului la

acțiune, Înalta

Curte reține următoarele:

Este

adevărat că prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond,

recurentul-pârât a invocat „excepția

inadmisibilității" acțiunii

formulate

de reclamanți, excepție pe care, a înțeles însă să o susțină

„prin prisma pretinsei cereri depuse (de

reclamanți n.n.) în anul

2006".Or, în condițiile în care, curtea de

apel a soluționat pricina

înlăturând ca

fundament al acțiunii reclamanților cererea adresată de

aceștia autorității pârâte în anul 2006,

(depășirea termenului rezonabil

de

soluționare fiind constatată de instanță în sarcina pârâtului prin

raportare la cererea formulată de reclamanți în

anul 2008) recurentul

nu reușește să

justifice în ce constă vătămarea pe care calificarea

diferită dată de prima instanță excepției sale i-a

cauzat-o, pentru a fi incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

, cu

raportare la art. 105 alin. (2) din același

cod. Așa fiind, instanța de recurs va respinge și acest argument ca

nefondat.

2.

In ceea ce privește criticile aduse de recurent soluției date de

curtea de apel în ceea ce privește fondul cauzei:

Așa cum, corect, a

reținut și instanța de fond, intimatul-reclamant s-a adresat în mai multe

rânduri recurentului pârât,

solicitând a fi

programat la o anumită dată pentru depunerea actelor

necesare redobândirii cetățeniei române, în

temeiul Legii nr. 21/1991,

republicată,

cu modificările și completările ulterioare, dar cererile

acestuia nu au

fost soluționate de către autoritatea pârâtă care a

invocat motive de ordin administrativ organizatoric.

Ne

aflăm așadar, în ipoteza „nesoluționării în termenul legal a

unei cereri", prevăzută de

art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și

completată prin Legea nr. 262/2007, cererea

formulată de intimatul-

reclamant fiind aceea de a li se stabili o dată pentru depunerea actelor

necesare redobândirii cetățeniei române

a cărei soluționare se

încadrează în

competența de soluționare instanței de contencios

administrativ.

Prin

urmare, în mod corect și legal, instanța de fond a constatat

refuzul nejustificat al

pârâtului Ministerul Afacerilor Externe - de a

soluționa cererea reclamantului-intimat și 1-a

obligat pe acesta la

primirea

actelor necesare redobândirii cetățeniei române, într-un

termen „scurt, rezonabil".

Instanța de control

judiciar nu poate primi susținerea

recurentului

în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care

depășesc capacitatea de procesare a Secției

Consulare a Ambasadei,

deoarece autoritățile naționale trebuie să ia

măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității, care guvernează

materia aflată în discuție.

Totodată, stabilirea

de către instanță, în sarcina pârâtului a unui termen „scurt, rezonabil" pentru

primirea cererilor reclamantului, a fost făcută în stricta aplicare a cadrului

legal existent în materie, respectiv în aplicarea dispozițiilor art. 10 din

Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6

noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziții

anterior citate) precum și a dispozițiilor art. 18 alin. (6) din Legea

contenciosului administrativ, potrivit cărora, „Instanța, soluționând cererea

(...) poate stabili, prin dispozitiv (...) un termen de executare"....

In aceste condiții,

susținerea recurentului privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei

instanțe, în ceea ce privește stabilirea acestei obligații în sarcina sa, este

vădit nefondată.

Faptul că legiuitorul

român a hotărât să îmbunătățească cadrul legislativ în ceea ce privește

procedura de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei române, prin

adoptarea Legii nr. 359/2009, privind aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 pentru

modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr. 21/1991, constituie un

aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit art.

II

din

noua lege, începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de

redobândire sau acordare a cetățeniei române, formulate în temeiul

dispozițiilor art. 10 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, se vor înființa birouri teritoriale în

subordinea Direcției cetățenie din cadrul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești, nu poate fi primit ca argument pertinent pentru

justificarea nesoluționării într-un termen rezonabil a cererii reclamantului,

imposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui cadru

administrativ corespunzător pentru preluarea și analiza într-un termen rezonabil

a cererilor de genul celei în discuție, neputându-i fi opusă reclamantului.

Pentru

toate aceste considerente, recursul formulat în cauză este

nefondat și va fi respins, cu

aplicarea și a dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Afacerilor Externe,

împotriva

sentinței civile nr. 4094 din 24 noiembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 8 iunie 2010.