ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7076/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7076/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 28 iulie 2009, reclamanții K.I. și K.C.D.S. au

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea lor de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 cu privire

la apartamentul nr. 19 compus din vestiar-hol, 3 camere, bucătărie, dependințe,

boxă la subsol, terenul aferent în cotă indiviză de 5,62% din suprafața totală

de 311 mp, precum și cotă indiviză de 5,62% din părțile de folosință comună ale

clădirii, situat în București, pentru care s-a formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, să fie obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să

soluționeze notificarea și să trimită notificarea împreună cu actele

doveditoare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

conformitate cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin

cererea înregistrată pe rolul aceleiași instanțe la data de 12 august 2009,

aceiași reclamanți au solicitat în contradictoriu cu același pârât, în temeiul

Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtului la emiterea deciziei cu privire la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru apartamentul descris

mai sus, pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

La

termenul de judecată din 11 martie 2010, tribunalul a admis excepția de

conexitate, dispunând conexarea celor două pricini, potrivit dispozițiilor art.

164 C. proc. civ.

Prin

Sentința civilă nr. 627 din 29 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis cererea principală și cererea conexă formulate de

reclamanți, a constatat că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 cu privire la apartamentul nr.

19, compus din vestiar-hol, 3 camere, bucătărie, dependințe, boxă la subsol,

terenul aferent în cotă indiviză de 5,62% din suprafața totală de 311 mp,

precum și cotă indiviză de 5,62% din părțile de folosință comună ale clădirii,

situat în București, pentru care s-a formulat Notificarea nr. 2576 din 02

august 2001 și a obligat pârâtul să înainteze notificarea și actele doveditoare

la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, precum și la plata către reclamanta K.I. a sumei de 4.200

RON, cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin Notificarea formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 sub nr. 2576 din 02 august 2001, reclamanții au solicitat

măsuri reparatorii pentru apartamentul menționat. Imobilul a trecut în

proprietatea statului, potrivit situației juridice a imobilului, ce rezultă din

Adresa nr. 3436 din 02 august 2002 emisă de SC C. SA, prin Deciziile nr. 3050

din 10 noiembrie 1962 a Sfatului Popular al Capitalei și nr. 2044 din 30

noiembrie 1962 a Sfatului Popular V. I. Lenin. Prin Decizia nr. 3050/1962,

Comitetul Executiv al Sfatului Popular a acceptat oferta de donație a

imobilului, însă între părți nu s-a încheiat un contract de donație în formă

autentică, astfel cum prevede art. 813 C. civ., decizia amintită având valoarea

juridică a unei acceptări a donației.

Tribunalul

a mai reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului este dovedit prin

actul de vânzare-cumpărare din anul 1946, prin care R.P. a vândut către S.K.

apartamentul în litigiu. Apartamentul nr. 19, împreună cu întregul imobil, a

fost demolat conform Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980 și nu s-au

acordat despăgubiri bănești, potrivit Adresei nr. 3436 din 02 august 2002,

emisă de SC C. SA și Adresei nr. 893243/1969 din 01 martie 2010, emisă de

Primăria Municipiului București - Direcția Imobiliară și Cadastrală.

Din

Certificatul de moștenitor din 04 decembrie 2007 încheiat în Franța, în fața

notarului asociat J.L.H., s-a constatat că au calitatea de moștenitori ai

autorului S.K., decedat în Franța, soția supraviețuitoare, I.K. și

descendentul, reclamantul K.C.D.S.

Tribunalul

a apreciat că nu se poate reține incidența Regulamentului nr. 44/2000 al

Consiliului Uniunii Europene, față de dispozițiile art. 1 pct. 2 devenind

aplicabile dispozițiile de drept comun, reprezentate de Legea nr. 105/1992.

Potrivit art. 167 din această lege, hotărârile referitoare la alte procese

decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia

de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;

b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să

judece procesul; c) există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor

străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În

cauză, tribunalul a constatat îndeplinite cumulativ condițiile menționate mai

sus, reținând că, prin emiterea certificatului de moștenitor ce s-a solicitat a

fi recunoscut pe cale incidentală, nu este încălcată ordinea publică în dreptul

internațional, nu a fost fraudată legea competentă a cârmui raportul juridic în

litigiu, precum și existența unei convenții de reciprocitate între cele două

state, astfel că instanța a recunoscut efectele juridice ale certificatului de

moștenitor.

Tribunalul

a mai reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 cu privire la apartamentul nr. 19,

pentru care s-a formulat Notificarea nr. 2576 din 02 august 2001 și a obligat

pârâtul să emită dispoziție în sensul de mai sus, potrivit principiului

disponibilității.

Având

în vedere dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Tribunalul a

obligat pârâtul să înainteze notificarea și actele doveditoare către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta având atribuții în privința

emiterii deciziilor conținând titluri de despăgubire.

Prin

Decizia nr. 633 A din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât, reținând

următoarele:

Caracterul

de recomandare al termenului de 60 de zile nu poate constitui o justificare a

întârzierii soluționării notificării, o asemenea întârziere fiind în mod

evident contrară cerinței soluționării într-un termen rezonabil a cererilor și

petițiilor adresate oricărei instituții a statului.

Împrejurarea

că art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

prevede o modalitate de calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv,

fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor

doveditoare, nu justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea

obligației unității notificate de a răspunde într-un fel sau altul notificării.

Faptul că reclamanții nu au depus toate actele doveditoare nu poate fi invocat

ca motiv de a refuza soluționarea notificării, ci doar, eventual, ca motiv de

respingere a acesteia.

Nu

se poate reține o eventuală prorogare expresă sau tacită a termenului de 60 de

zile, în sensul dispozițiilor art. 25.1 alin. (4) și art. 25.2 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007. Apelantul-pârât nu a făcut dovada că, de la data notificării și până

la data declanșării prezentului litigiu (prin înregistrarea cererii de chemare

în judecată), ar fi solicitat reclamanților să depună alte acte doveditoare la

dosarul administrativ.

Din

examinarea probelor administrate în cauză, Curtea a apreciat, ca și prima

instanță, că refuzul pârâtului de a emite dispoziția de soluționare a

notificării este nejustificat.

Împrejurarea

că reclamanții nu au depus la dosarul administrativ toate actele doveditoare

(în măsura în care apelanta ar face dovada că le-a solicitat să depună anumite

acte) nu poate fi invocată de către apelantul-pârât ca motiv de întârziere în

soluționarea notificării. Apelantul avea obligația de a da o soluție cererii

reclamanților, fie în sensul admiterii și propunerii măsurilor reparatorii,

potrivit Legii nr. 10/2001, fie în sensul respingerii acestei cereri, în

situația în care considera că nu sunt îndeplinite condițiile legale.

Așa

cum în mod corect a reținut prima instanță, reclamanții au făcut dovada

dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului, precum și dovada

calității de moștenitori, așa încât, în mod corect s-a reținut calitatea

acestora de persoane îndreptățite la restituire.

În

ceea ce privește pretinsa piedică invocată de pârât în executarea obligației

legale de înaintare a dosarului notificării la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, Curtea a constatat că, prin sentința atacată,

pârâtul nu a fost obligat să emită dispoziție sau decizie de soluționare a

notificării, act care să fie supus controlului de legalitate exercitat de

prefect. Prin sentință s-a soluționat fondul notificării, constatându-se că

reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite să beneficieze de măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la autorul lor,

singura obligație impusă în sarcina apelantului, în dispozitivul sentinței,

fiind aceea de a înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Potrivit

art. 16.9

2

din H.G. nr. 1095/2005, prin care s-au aprobat Normele

metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în cadrul

controlului de legalitate, prefectul ar trebui să verifice „îndeplinirea

tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului

calitatea de persoană îndreptățită, respectiv depunerea notificării cu

respectarea condițiilor și în termenul prevăzut de lege, existența la dosar a

înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil

preluat în mod abuziv sau, după caz, calitatea de moștenitor al fostului

proprietar, existența actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a

imobilului notificat în perioada de referință a legii și, după caz, expertizele

și evaluările existente la dosar cu privire la valoarea imobilului care face

obiectul notificării. Totodată, se vor verifica înscrisurile care atestă

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului care face obiectul

notificării, precum și imposibilitatea atribuirii în compensare a unor alte

bunuri deținute de emitentul dispoziției”.

Or,

toate aceste aspecte sunt lămurite de judecător în cadrul prezentului litigiu,

hotărârea judecătorească înlocuind decizia/dispoziția de soluționare a

notificării pe care ar fi trebuit să o emită apelantul.

Chiar

dacă în practică, în baza unei astfel de hotărâri judecătorești, se procedează

la emiterea unei dispoziții prin care se propune acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, această dispoziție reprezintă o formă de executare a

hotărârii judecătorești și nu mai poate fi supusă controlului de legalitate

exercitat de prefect.

În

consecință, faza controlului administrativ de legalitate nu mai poate fi

parcursă, pentru că ar însemna ca prefectul să efectueze un control

administrativ asupra hotărârii judecătorești, ceea ce contravine principiului

separației puterilor în stat.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București,

reprezentat prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut

următoarele:

-

reclamanții nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate privind

calitatea lor de moștenitori ai proprietarului bunului solicitat, sens în care

au susținut că reclamanții ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în

temeiul Legii nr. 10/2001.

-

nu s-au făcut dovezi în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr.

10/2001 privind eventuala despăgubire a reclamanților pentru bunul solicitat în

cauză, potrivit acordurilor internaționale, încheiate de țara noastră privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie.

-

invocând dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 au susținut

că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlul de

despăgubire doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin.

(4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care

urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în cauza de

față.

-

instanța de apel ar fi trebuit, în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

să dispună reducerea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți în cauză,

cu titlu de onorariu de avocat, în raport de întinderea prestației apărătorului

reclamanților, în raport de volumul de muncă și complexitatea cauzei deduse

judecății.

Cheltuielile

de judecată solicitate și acordate în cauză sunt exagerat de mari și în raport

de dispozițiile Deciziei nr. 3504 a Consiliului Uniunii Barourilor din România,

care precizează exact onorariile minimale pentru serviciile prestate de către

avocați.

Recursul

nu este fondat.

Critica

dezvoltată în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., privind greșita reținere a calității reclamanților de persoane

îndreptățite la restituire, se vădește a nu fi fondată, instanțele fondului

reținând corect că reclamanții, moștenitori ai defunctului S.K. (calitate ce nu

le-a fost contestată), proprietarul bunului litigios preluat abuziv de stat, au

calitatea de persoane îndreptățite la restituire în accepțiunea legii speciale

(art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001).

Critica

privind nerespectarea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

privind modalitatea și condițiile de stabilire a despăgubirii cuvenite

persoanelor îndreptățite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în condițiile în care nu a fost invocată în apel, se vădește a

fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită.

Același

caracter îl are și critica întemeiată pe inexistența declarației pretinse de

art. 5 din Legea nr. 10/2001, ce a fost formulată direct în recurs, context în

care, de asemenea, nu poate fi primită.

Cât

privește critica constând în cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată la

plata cărora a fost obligat și la necesitatea diminuării/reducerii sumei

solicitate cu titlu de onorariu de avocat în conformitate cu prevederile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., se constată, raportat la conținutul normei legale la

care se face trimitere, că nesocotirea sa are eventual conotație de

netemeinicie și, în niciun caz, de nelegalitate, pentru a putea fi subsumată

motivului de recurs în care a fost încadrată.

Dispozițiile

legale enunțate consacră posibilitatea (ceea de semnifică caracterul dispozitiv

al normei) judecătorului de a majora ori diminua cuantumul cheltuielilor de

judecată reprezentând onorariu de avocat în raport cu anumite elemente

circumstanțiate de text și nu consacră nicidecum o anumită modalitate,

imperativă, de stabilire a cheltuielilor de judecată pentru categoria ce

reprezintă onorariul de avocat.

Ca

urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

Urmează,

de asemenea, a fi respinsă excepția nulității recursului invocată de intimați,

criticile dezvoltate în declarația de recurs putând fi subsumate motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care au fost încadrate și

din a cărui perspectivă au fost analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității cererii de recurs invocată de intimați.

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar

General împotriva Deciziei nr. 633A din 26 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011.

Procesat

de GGC - AZ