ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7076/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 iulie 2009, reclamanții K.I. și K.C.D.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 cu privire la apartamentul nr. 19 compus din vestiar-hol, 3 camere, bucătărie, dependințe, boxă la subsol, terenul aferent în cotă indiviză de 5,62% din suprafața totală de 311 mp, precum și cotă indiviză de 5,62% din părțile de folosință comună ale clădirii, situat în București, pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, să fie obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să soluționeze notificarea și să trimită notificarea împreună cu actele doveditoare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiași instanțe la data de 12 august 2009, aceiași reclamanți au solicitat în contradictoriu cu același pârât, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtului la emiterea deciziei cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru apartamentul descris mai sus, pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. La termenul de judecată din 11 martie 2010, tribunalul a admis excepția de conexitate, dispunând conexarea celor două pricini, potrivit dispozițiilor art. 164 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 627 din 29 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea principală și cererea conexă formulate de reclamanți, a constatat că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 cu privire la apartamentul nr. 19, compus din vestiar-hol, 3 camere, bucătărie, dependințe, boxă la subsol, terenul aferent în cotă indiviză de 5,62% din suprafața totală de 311 mp, precum și cotă indiviză de 5,62% din părțile de folosință comună ale clădirii, situat în București, pentru care s-a formulat Notificarea nr. 2576 din 02 august 2001 și a obligat pârâtul să înainteze notificarea și actele doveditoare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum și la plata către reclamanta K.I.

a sumei de 4.200 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 sub nr. 2576 din 02 august 2001, reclamanții au solicitat măsuri reparatorii pentru apartamentul menționat. Imobilul a trecut în proprietatea statului, potrivit situației juridice a imobilului, ce rezultă din Adresa nr. 3436 din 02 august 2002 emisă de SC C. SA, prin Deciziile nr. 3050 din 10 noiembrie 1962 a Sfatului Popular al Capitalei și nr. 2044 din 30 noiembrie 1962 a Sfatului Popular V. I. Lenin. Prin Decizia nr. 3050/1962, Comitetul Executiv al Sfatului Popular a acceptat oferta de donație a imobilului, însă între părți nu s-a încheiat un contract de donație în formă autentică, astfel cum prevede art. 813 C. civ., decizia amintită având valoarea juridică a unei acceptări a donației.

Tribunalul a mai reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului este dovedit prin actul de vânzare-cumpărare din anul 1946, prin care R.P. a vândut către S.K. apartamentul în litigiu. Apartamentul nr. 19, împreună cu întregul imobil, a fost demolat conform Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980 și nu s-au acordat despăgubiri bănești, potrivit Adresei nr. 3436 din 02 august 2002, emisă de SC C. SA și Adresei nr. 893243/1969 din 01 martie 2010, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Imobiliară și Cadastrală. Din Certificatul de moștenitor din 04 decembrie 2007 încheiat în Franța, în fața notarului asociat J.L.H., s-a constatat că au calitatea de moștenitori ai autorului S.K., decedat în Franța, soția supraviețuitoare, I.K.

și descendentul, reclamantul K.C.D.S. Tribunalul a apreciat că nu se poate reține incidența Regulamentului nr. 44/2000 al Consiliului Uniunii Europene, față de dispozițiile art. 1 pct. 2 devenind aplicabile dispozițiile de drept comun, reprezentate de Legea nr. 105/1992. Potrivit art. 167 din această lege, hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată; b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul; c) există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În cauză, tribunalul a constatat îndeplinite cumulativ condițiile menționate mai sus, reținând că, prin emiterea certificatului de moștenitor ce s-a solicitat a fi recunoscut pe cale incidentală, nu este încălcată ordinea publică în dreptul internațional, nu a fost fraudată legea competentă a cârmui raportul juridic în litigiu, precum și existența unei convenții de reciprocitate între cele două state, astfel că instanța a recunoscut efectele juridice ale certificatului de moștenitor. Tribunalul a mai reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 cu privire la apartamentul nr. 19, pentru care s-a formulat Notificarea nr. 2576 din 02 august 2001 și a obligat pârâtul să emită dispoziție în sensul de mai sus, potrivit principiului disponibilității.

Având în vedere dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Tribunalul a obligat pârâtul să înainteze notificarea și actele doveditoare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta având atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titluri de despăgubire. Prin Decizia nr. 633 A din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât, reținând următoarele: Caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile nu poate constitui o justificare a întârzierii soluționării notificării, o asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinței soluționării într-un termen rezonabil a cererilor și petițiilor adresate oricărei instituții a statului.

Împrejurarea că art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea obligației unității notificate de a răspunde într-un fel sau altul notificării. Faptul că reclamanții nu au depus toate actele doveditoare nu poate fi invocat ca motiv de a refuza soluționarea notificării, ci doar, eventual, ca motiv de respingere a acesteia. Nu se poate reține o eventuală prorogare expresă sau tacită a termenului de 60 de zile, în sensul dispozițiilor art. 25.1 alin. (4) și art. 25.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Apelantul-pârât nu a făcut dovada că, de la data notificării și până la data declanșării prezentului litigiu (prin înregistrarea cererii de chemare în judecată), ar fi solicitat reclamanților să depună alte acte doveditoare la dosarul administrativ. Din examinarea probelor administrate în cauză, Curtea a apreciat, ca și prima instanță, că refuzul pârâtului de a emite dispoziția de soluționare a notificării este nejustificat. Împrejurarea că reclamanții nu au depus la dosarul administrativ toate actele doveditoare (în măsura în care apelanta ar face dovada că le-a solicitat să depună anumite acte) nu poate fi invocată de către apelantul-pârât ca motiv de întârziere în soluționarea notificării.

Apelantul avea obligația de a da o soluție cererii reclamanților, fie în sensul admiterii și propunerii măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, fie în sensul respingerii acestei cereri, în situația în care considera că nu sunt îndeplinite condițiile legale. Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului, precum și dovada calității de moștenitori, așa încât, în mod corect s-a reținut calitatea acestora de persoane îndreptățite la restituire. În ceea ce privește pretinsa piedică invocată de pârât în executarea obligației legale de înaintare a dosarului notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea a constatat că, prin sentința atacată, pârâtul nu a fost obligat să emită dispoziție sau decizie de soluționare a notificării, act care să fie supus controlului de legalitate exercitat de prefect.

Prin sentință s-a soluționat fondul notificării, constatându-se că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la autorul lor, singura obligație impusă în sarcina apelantului, în dispozitivul sentinței, fiind aceea de a înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Potrivit art. 16.9 2 din H.G.

nr. 1095/2005, prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în cadrul controlului de legalitate, prefectul ar trebui să verifice „îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoană îndreptățită, respectiv depunerea notificării cu respectarea condițiilor și în termenul prevăzut de lege, existența la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv sau, după caz, calitatea de moștenitor al fostului proprietar, existența actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului notificat în perioada de referință a legii și, după caz, expertizele și evaluările existente la dosar cu privire la valoarea imobilului care face obiectul notificării.

Totodată, se vor verifica înscrisurile care atestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului care face obiectul notificării, precum și imposibilitatea atribuirii în compensare a unor alte bunuri deținute de emitentul dispoziției”. Or, toate aceste aspecte sunt lămurite de judecător în cadrul prezentului litigiu, hotărârea judecătorească înlocuind decizia/dispoziția de soluționare a notificării pe care ar fi trebuit să o emită apelantul. Chiar dacă în practică, în baza unei astfel de hotărâri judecătorești, se procedează la emiterea unei dispoziții prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, această dispoziție reprezintă o formă de executare a hotărârii judecătorești și nu mai poate fi supusă controlului de legalitate exercitat de prefect.

În consecință, faza controlului administrativ de legalitate nu mai poate fi parcursă, pentru că ar însemna ca prefectul să efectueze un control administrativ asupra hotărârii judecătorești, ceea ce contravine principiului separației puterilor în stat. Împotriva sus-menționatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele: - reclamanții nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate privind calitatea lor de moștenitori ai proprietarului bunului solicitat, sens în care au susținut că reclamanții ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001.

- nu s-au făcut dovezi în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 privind eventuala despăgubire a reclamanților pentru bunul solicitat în cauză, potrivit acordurilor internaționale, încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. - invocând dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 au susținut că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlul de despăgubire doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în cauza de față. - instanța de apel ar fi trebuit, în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., să dispună reducerea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți în cauză, cu titlu de onorariu de avocat, în raport de întinderea prestației apărătorului reclamanților, în raport de volumul de muncă și complexitatea cauzei deduse judecății. Cheltuielile de judecată solicitate și acordate în cauză sunt exagerat de mari și în raport de dispozițiile Deciziei nr. 3504 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, care precizează exact onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocați. Recursul nu este fondat. Critica dezvoltată în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita reținere a calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, se vădește a nu fi fondată, instanțele fondului reținând corect că reclamanții, moștenitori ai defunctului S.K.

(calitate ce nu le-a fost contestată), proprietarul bunului litigios preluat abuziv de stat, au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în accepțiunea legii speciale (art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001). Critica privind nerespectarea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind modalitatea și condițiile de stabilire a despăgubirii cuvenite persoanelor îndreptățite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile în care nu a fost invocată în apel, se vădește a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită. Același caracter îl are și critica întemeiată pe inexistența declarației pretinse de art. 5 din Legea nr. 10/2001, ce a fost formulată direct în recurs, context în care, de asemenea, nu poate fi primită.

Cât privește critica constând în cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat și la necesitatea diminuării/reducerii sumei solicitate cu titlu de onorariu de avocat în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se constată, raportat la conținutul normei legale la care se face trimitere, că nesocotirea sa are eventual conotație de netemeinicie și, în niciun caz, de nelegalitate, pentru a putea fi subsumată motivului de recurs în care a fost încadrată. Dispozițiile legale enunțate consacră posibilitatea (ceea de semnifică caracterul dispozitiv al normei) judecătorului de a majora ori diminua cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în raport cu anumite elemente circumstanțiate de text și nu consacră nicidecum o anumită modalitate, imperativă, de stabilire a cheltuielilor de judecată pentru categoria ce reprezintă onorariul de avocat.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat. Urmează, de asemenea, a fi respinsă excepția nulității recursului invocată de intimați, criticile dezvoltate în declarația de recurs putând fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care au fost încadrate și din a cărui perspectivă au fost analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității cererii de recurs invocată de intimați. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei nr. 633A din 26 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011. Procesat de GGC - AZ