ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2309/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 3729 din 5 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea reclamantului S.V. în

contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești (devenit

acum Ministerul Justiției), ca rămasă fără obiect. Instanța a dispus obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat

redobândirea cetățeniei române încă din anul 2006, iar la data soluționării

cererii de chemare în judecată instanța a constatat că a fost soluționată

cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, în sensul că a fost

examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru Cetățenie, care a întocmit

raportul potrivit prevederilor art. 17 și 18 din Legea nr. 21/1991.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești,

criticând soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală pe aspectul obligării

la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a arătat

că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea autorității la plata

cheltuielilor de judecată, atâta timp cât soluția pe fondul cererii de chemare

în judecată a fost de respingere, în condițiile în care instanța nu a reținut

culpa procesuală a Ministerului Justiție și Libertăților Cetățenești.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt

suportate de partea care cade în pretenții.

Având ca fundament

aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata

cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții.

Or, instituția

recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data

introducerii acțiunii reclamantei, în temeiul art. 275 C. proc. civ., fiind

consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor

atunci când cererea reclamantei a fost respinsă întrucât pârâtul și-a

îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Culpa procesuală a

pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor

judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de

chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și

cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția

pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen

rezonabil.

Culpa recurentului a

fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-și ia toate diligențele pentru a

verifica stadiul cererii intimatei-reclamante și să comunice un răspuns în

acest sens.

Orice amânare în

soluționarea cererii reclamantei a însemnat depășirea termenului rezonabil avut

în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și a determinat-o să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat

autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea

reclamantei ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de

chemare în judecată.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 3729 din 5

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2010.