ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 581/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 119 din 15 mai 2008, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea titlului statului pentru imobilul situat în str. V. Alecsandri, a respins acțiunea împotriva C.J. Dolj, a respins petitul privind revendicarea suprafeței de teren, a obligat pârâta P.A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, construcție în suprafață de 36,82 m.p., identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 503/1998, pârâtul A.I. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, construcție în suprafață de 34,94 m.p., identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 504/1998, pârâții P.I.

și I. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, construcție în suprafață de 65,93 m.p., identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 502/1998. În fapt, s-a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la autorul reclamanților, fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950, situație în care acesta nu putea fi vândut, chiriașilor, în condițiile Legii nr. 112/1995, chiar dacă aceștia ar fi fost de bună - credință, reclamanții având un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.A.D.O.L.F. Dispozițiile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 ar putea constitui o bază legală pentru despăgubirea reclamanților, însă, în fapt, demersurile administrative ale acestora nu au avut un rezultat satisfăcător.

Dispoziția nr. 10871/2006 a fost emisă la 5 ani de la adoptarea legii și, prin aceasta, reclamanților, li s-a restituit în natură suprafața de 29,29 m.p. teren, din suprafața totală liberă de construcții de 673,25 m.p., precum și 2 dormitoare, vestibul și pivniță. Pentru restul imobilului în litigiu, s-a propus acordarea de despăgubiri prin echivalent. Prin decizia nr. 34 din 05 februarie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâților, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamanților în totalitate, a respins apelul reclamanților. S-a constatat că prima instanță a reținut în mod greșit lipsa de valabilitatea titlului statului, cât timp controlul de constituționalitate nu putea fi realizat de către o instanță judecătorească ordinară.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin titlu valabil de preluare a unui imobil înțelegându-se actul de preluare care a fost încheiat „cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare” din momentul preluării. Instanța fondului a ignorat cerința respectării și a „legilor în vigoare” la data preluării. Autoarea reclamanților a solicitat bunul în baza Legii nr. 112/1995 care reglementează situația juridică a bunurilor trecute cu titlu în proprietatea statului, ceea ce înseamnă că a recunoscut că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu titlu. Drept consecință a faptului că bunul a fost preluat cu titlu, reclamanții nu au un bun în sensul C.A.D.O.L.F.

Prin decizia nr. 2279 din 15 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru imposibilitatea exercitării controlului judiciar, hotărârea fiind nemotivată pe aspectele esențiale ale cauzei. Prin decizia civilă nr. 498 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamanților I.M.C. și D.M.Z., a admis apelul pârâților P.I., P.A., A.I., a pârâtului moștenitor P.M., și a pârâtului P.M. Craiova, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamanților. În rejudecare, examinând criticile formulate prin prisma îndrumărilor obligatorii date de instanța supremă, potrivit art. 315 C. proc.

civ., Curtea a reținut următoarele: Excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea cauzei în primă instanță nu este fondată, întrucât, potrivit art. 2 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei. Atât cererea privind constatarea lipsei de valabilitate a titlului statului, cât și cererea în revendicare au caracter evaluabil în bani, iar prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au precizat valoarea terenului la suma de 500.000 lei, valoare ce nu a fost contestată și în raport de care s-a apreciat asupra incidenței dispozițiilor legale sus menționate.

Ambele capete de cerere se subscriu prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, sunt scutite de taxa de timbru cererile formulate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente. S-a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare nu este întemeiată, întrucât în considerentele deciziei nr. 33, pronunțată de instanța supremă, s-a statuat că principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și cea generală, specialia generalibus derogant, este pe deplin aplicabil și în materia opțiunii dintre aplicarea Legii nr. 10/2001 și a dreptului comun în materia revendicării, chiar dacă nu este reiterat ca atare în cuprinsul legii speciale.

De vreme ce pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22decembrie 2989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură, persoanelor îndreptățite nu mai pot susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum s-a pretins a fi cazul celui în speță, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea foștilor proprietari sau a succesorilor acestora de a le revendica, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Instanța supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

- Cauza B. contra României din 1997. Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu conduce la privarea de dreptul de acces la instanță, întrucât împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină. Reclamanții au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia au beneficiat de măsuri reparatorii combinate. Dispoziția nr. 10871/2006 a fost contestată de reclamanți, iar prin decizia civilă nr. 4239 din 8 iulie 2010 a instanței supreme s-a păstrat soluția de respingere a contestației, menținându-se astfel valabilitatea dispoziției.

În cazul în care se constată că există neconcordanțe între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și C.E.D.O., au prioritate dispozițiile Convenției, în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, reclamanții trebuia să dovedească existența unui bun în patrimoniul lor, ori dreptul avut anterior anului 1950 de autorul lor nu constituie un bun în sensul Convenției.

Speranța reclamanților de a li se recunoaște un vechi drept de proprietate, care nu a fost exercitat o perioadă îndelungată de timp nu satisface definiția noțiunii autonome de bun, în acest sens fiind pronunțate în mod constant decizii de către instanța de la Strasbourg - Cauza Z. c. României, Cauza L. din 26 ianuarie 2006, Cauza C. din 11 iunie 2002, Cauza M. c. Cehiei etc. Pe de altă parte, s-a reținut că pârâții au un bun în sensul Convenției, dobândit cu bună-credință, titlul lor de proprietate fiind consolidat ca efect al omisiunii reclamanților de a uza de acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul special de prescripție reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

O eventuală admitere a acțiunii în revendicare împotriva pârâților ar aduce atingere acestui drept real și ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situație pârâții urmând să fie privați de un bun, iar consecințele adoptării unor norme neconforme cu Convenția ar urma să fie suportate de un particular, și nu de Stat, relevante sub acest aspect fiind cauzele P. și P. împotriva Republicii Cehe și R. contra României. Caracterul real al acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 17 februarie 2011, reclamanții, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu este întemeiată, întrucât în cadrul comparării titlurilor de proprietate, instanța de judecată trebuia să dea câștig de cauză titlului reclamanților. Acesta este mai bine caracterizat, mai vechi și provine de la adevăratul proprietar, fiind efectuate totodată formalitățile de publicitate imobiliară înaintea pârâților. C.E.D.O. garantează dreptul reclamanților de proprietate și nu există niciun argument pentru care prevederile Convenției ar fi în favoarea subdobânditorului unui imobil preluat fără titlu în stăpânirea statului.

Prevederile Legii nr. 10/2001 nu constituie o piedică pentru admiterea acțiunii în revendicare. Este adevărat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în raport cu Codul civil. Este adevărat că Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, în caz de concurs, legea specială prevalează. Însă, aceeași Înalta Curte de Casație și Justiție a decis ca, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate. Legea nr. 10/2001 contravine Convenției și, sub acest aspect, relevantă este Cauza K. împotriva României, în cuprinsul căreia s-a stipulat în mod expres următoarele: Curtea a statuat că, în contextul legislației care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de bună-credință, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate a reclamantului, constituie o privare de proprietate.

O asemenea privare, acompaniată de lipsa totală de compensații este contrară art. 1 din Primul Protocol adițional. Curtea a considerat, totodată, că aceasta nu corespunde exigențelor Convenției, deoarece nu este susceptibil să acorde în mod efectiv o compensație echivalentă. Din aceste considerente, datorită imposibilității reclamantului de a obține restituirea imobilului și a lipsei totale de compensații, Curtea a considerat că, în cauză, art. 1 din Protocolul I a fost încălcat.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Prima critică întemeiată pe dispozițiile convenționale, referitoare la protecția și garanțiile ce trebuie să însoțească pretinsul drept de proprietate al reclamanților, nu poate fi primită, întrucât pentru a exista protecția unui drept subiectiv, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., este necesar, potrivit jurisprudenței constante a instanței europene, să fie vorba de un bun actual al acestora, aflat în patrimoniul lor, calitatea de titulari ai dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând astfel în patrimoniul părților existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.

Aceasta înseamnă că nu este necesar doar ca fostul proprietar sau moștenitorii acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanților, ceea ce nu este cazul situației pendinte. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat, dată la care S.R. nu era semnatar al Convenției, nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât aceasta nu garantează dreptul de a dobândi/redobândi un anumit bun.

Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție presupune ca reclamanții să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acțiunea dedusă judecății. De altfel, în jurisprudența sa, în cauzele pronunțate împotriva României, în situații similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza P. c. României). Din perspectiva strictă a dispozițiilor de drept intern, în mod corect instanțele anterioare au reținut incidența dispozițiilor legii speciale, date fiind dispozițiile exprese ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În condițiile în care situația juridică particulară a imobilului revendicat nu a fost contestată, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, s-a concluzionat în mod judicios că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de către reclamanți, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și practica judiciară în privința comparării titlurile autorilor părților, pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

În mod corect a fost avută în vedere decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: „concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.

Principala clarificare pe care această decizie a instanței supreme a adus-o în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

S-a statuat totodată că, această analiză trebuie să țină cont de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei cauze, pentru a da expresie deplinei jurisdicții a instanțelor de judecată învestite, în contextul unor norme europene explicite privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.A.D.O.L.F., dar și de jurisprudența constantă a instanței de contencios european.

În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a recurentelor-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității raporturilor juridice în favoarea părților adverse, și, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia in interesul legii, redată în paragraful anterior. Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței instanței de contencios european, Cauza R. contra României, pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință.

Pârâții au cel puțin o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credință. Instanța europeană a apreciat că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, Cauza P. și P., și că persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.M.C. și D.M.Z. împotriva deciziei nr. 498 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.