ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 581/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 581/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

119 din 15 mai 2008, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis în parte acțiunea

reclamanților, a constatat nulitatea titlului statului pentru imobilul situat

în str. V. Alecsandri, a respins acțiunea împotriva C.J. Dolj, a respins

petitul privind revendicarea suprafeței de teren, a obligat pârâta P.A. să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, construcție în suprafață

de 36,82 m.p., identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 503/1998,

pârâtul A.I. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, construcție

în suprafață de 34,94 m.p., identificat conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 504/1998, pârâții P.I. și I. să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul, construcție în suprafață de 65,93 m.p.,

identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 502/1998.

În fapt, s-a reținut

că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la autorul reclamanților, fără

titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950, situație în care acesta nu

putea fi vândut, chiriașilor, în condițiile Legii nr. 112/1995, chiar dacă

aceștia ar fi fost de bună - credință, reclamanții având un bun în sensul art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la C.A.D.O.L.F.

Dispozițiile

reparatorii ale Legii nr. 10/2001 ar putea constitui o bază legală pentru

despăgubirea reclamanților, însă, în fapt, demersurile administrative ale

acestora nu au avut un rezultat satisfăcător.

Dispoziția nr. 10871/2006

a fost emisă la 5 ani de la adoptarea legii și, prin aceasta, reclamanților, li

s-a restituit în natură suprafața de 29,29 m.p. teren, din suprafața totală

liberă de construcții de 673,25 m.p., precum și 2 dormitoare, vestibul și

pivniță. Pentru restul imobilului în litigiu, s-a propus acordarea de

despăgubiri prin echivalent.

Prin decizia nr. 34

din 05 februarie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâților, a

schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamanților în totalitate,

a respins apelul reclamanților.

S-a constatat că

prima instanță a reținut în mod greșit lipsa de valabilitatea titlului

statului, cât timp controlul de constituționalitate nu putea fi realizat de către

o instanță judecătorească ordinară.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin titlu valabil

de preluare a unui imobil înțelegându-se actul de preluare care a fost încheiat

„cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era

parte și a legilor în vigoare” din momentul preluării. Instanța fondului a

ignorat cerința respectării și a „legilor în vigoare” la data preluării.

Autoarea

reclamanților a solicitat bunul în baza Legii nr. 112/1995 care reglementează situația

juridică a bunurilor trecute cu titlu în proprietatea statului, ceea ce

înseamnă că a recunoscut că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu titlu.

Drept consecință a

faptului că bunul a fost preluat cu titlu, reclamanții nu au un bun în sensul C.A.D.O.L.F.

Prin decizia nr. 2279

din 15 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

reclamanților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași

instanțe, pentru imposibilitatea exercitării controlului judiciar, hotărârea

fiind nemotivată pe aspectele esențiale ale cauzei.

Prin decizia civilă nr.

498 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamanților I.M.C. și D.M.Z.,

a admis apelul pârâților P.I., P.A., A.I., a pârâtului moștenitor P.M., și a pârâtului

P.M. Craiova, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamanților.

În rejudecare, examinând

criticile formulate prin prisma îndrumărilor obligatorii date de instanța

supremă, potrivit art. 315 C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele:

Excepția necompetenței

materiale a tribunalului în soluționarea cauzei în primă instanță nu este

fondată, întrucât, potrivit art. 2 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă în

primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o

valoare de peste 5 miliarde lei. Atât cererea privind constatarea lipsei de

valabilitate a titlului statului, cât și cererea în revendicare au caracter

evaluabil în bani, iar prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au precizat

valoarea terenului la suma de 500.000 lei, valoare ce nu a fost contestată și

în raport de care s-a apreciat asupra incidenței dispozițiilor legale sus

menționate.

Ambele capete de

cerere se subscriu prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

potrivit cărora, sunt scutite de taxa de timbru cererile formulate de foștii

proprietari sau moștenitorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de

stat sau de alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, precum și cererile accesorii și incidente.

S-a apreciat că excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare nu este întemeiată, întrucât în

considerentele deciziei nr. 33, pronunțată de instanța supremă, s-a statuat că

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și cea

generală, specialia generalibus derogant, este pe deplin aplicabil și în

materia opțiunii dintre aplicarea Legii nr. 10/2001 și a dreptului comun în

materia revendicării, chiar dacă nu este reiterat ca atare în cuprinsul legii

speciale. De vreme ce pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6

martie 1945 - 22decembrie 2989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură, persoanelor îndreptățite nu mai

pot susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în concurs cu acesta.

Referitor la

imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum s-a pretins a fi cazul celui

în speță, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea

foștilor proprietari sau a succesorilor acestora de a le revendica, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparație, or, Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil,

astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, cât

și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Instanța supremă a

decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat

procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în

revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența C.E.D.O. - Cauza B. contra

României din 1997.

Faptul că Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile,

nu conduce la privarea de dreptul de acces la instanță, întrucât împotriva

dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea

contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Reclamanții au uzat

de procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia au beneficiat de măsuri

reparatorii combinate.

Dispoziția nr. 10871/2006

a fost contestată de reclamanți, iar prin decizia civilă nr. 4239 din 8 iulie 2010

a instanței supreme s-a păstrat soluția de respingere a contestației,

menținându-se astfel valabilitatea dispoziției.

În cazul în care se

constată că există neconcordanțe între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și C.E.D.O.,

au prioritate dispozițiile Convenției, în măsura în care nu se aduce atingere

altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Din perspectiva art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, reclamanții trebuia să dovedească

existența unui bun în patrimoniul lor, ori dreptul avut anterior anului 1950 de

autorul lor nu constituie un bun în sensul Convenției. Speranța reclamanților

de a li se recunoaște un vechi drept de proprietate, care nu a fost exercitat o

perioadă îndelungată de timp nu satisface definiția noțiunii autonome de bun,

în acest sens fiind pronunțate în mod constant decizii de către instanța de la Strasbourg - Cauza Z. c. României, Cauza L. din 26 ianuarie 2006, Cauza C. din 11 iunie 2002,

Cauza M. c. Cehiei etc.

Pe de altă parte, s-a

reținut că pârâții au un bun în sensul Convenției, dobândit cu bună-credință,

titlul lor de proprietate fiind consolidat ca efect al omisiunii reclamanților

de a uza de acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul special

de prescripție reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

O eventuală admitere

a acțiunii în revendicare împotriva pârâților ar aduce atingere acestui drept

real și ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situație

pârâții urmând să fie privați de un bun, iar consecințele adoptării unor norme

neconforme cu Convenția ar urma să fie suportate de un particular, și nu de

Stat, relevante sub acest aspect fiind cauzele P. și P. împotriva Republicii

Cehe și R. contra României.

Caracterul real al

acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a

readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a

dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către

acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul

revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în

care acțiunea devine personală.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 17 februarie 2011,

reclamanții, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele

aspecte:

Acțiunea în revendicare

a imobilului în litigiu este întemeiată, întrucât în cadrul comparării

titlurilor de proprietate, instanța de judecată trebuia să dea câștig de cauză

titlului reclamanților. Acesta este mai bine caracterizat, mai vechi și provine

de la adevăratul proprietar, fiind efectuate totodată formalitățile de

publicitate imobiliară înaintea pârâților.

C.E.D.O. garantează

dreptul reclamanților de proprietate și nu există niciun argument pentru care

prevederile Convenției ar fi în favoarea subdobânditorului unui imobil preluat

fără titlu în stăpânirea statului.

Prevederile Legii nr.

10/2001 nu constituie o piedică pentru admiterea acțiunii în revendicare.

Este adevărat că Legea

nr. 10/2001 este o lege specială în raport cu Codul civil. Este adevărat că

Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, în caz de concurs, legea

specială prevalează. Însă, aceeași Înalta Curte de Casație și Justiție a decis

ca, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.

Legea nr. 10/2001

contravine Convenției și, sub acest aspect, relevantă este Cauza K. împotriva

României, în cuprinsul căreia s-a stipulat în mod expres următoarele: Curtea a

statuat că, în contextul legislației care guvernează revendicările imobiliare a

imobilelor naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către

un terț de bună-credință, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului

de proprietate a reclamantului, constituie o privare de proprietate. O asemenea

privare, acompaniată de lipsa totală de compensații este contrară art. 1 din

Primul Protocol adițional. Curtea a considerat, totodată, că aceasta nu

corespunde exigențelor Convenției, deoarece nu este susceptibil să acorde în

mod efectiv o compensație echivalentă. Din aceste considerente, datorită

imposibilității reclamantului de a obține restituirea imobilului și a lipsei totale

de compensații, Curtea a considerat că, în cauză, art. 1 din Protocolul I a

fost încălcat.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Prima critică întemeiată

pe dispozițiile convenționale, referitoare la protecția și garanțiile ce

trebuie să însoțească pretinsul drept de proprietate al reclamanților, nu poate

fi primită, întrucât pentru a exista protecția unui drept subiectiv, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., este necesar, potrivit

jurisprudenței constante a instanței europene, să fie vorba de un bun actual al

acestora, aflat în patrimoniul lor, calitatea de titulari ai dreptului fiindu-le

recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri

legislative de restituire, concretizând astfel în patrimoniul părților

existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea

lui.

Aceasta înseamnă că nu

este necesar doar ca fostul proprietar sau moștenitorii acestuia să se

legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci

și ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil,

printr-o hotărâre judecătorească, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea

preluării imobilului de către stat și, implicit, existența valabilă și

neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanților, ceea ce nu este cazul situației

pendinte.

Solicitarea de a se

restitui un bun preluat anterior de stat, dată la care S.R. nu era semnatar al

Convenției, nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât aceasta nu garantează dreptul de a dobândi/redobândi un anumit bun.

Noțiunea autonomă de

bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 din

Convenție presupune ca reclamanții să aibă cel puțin o speranță legitimă cu

privire la valoarea patrimonială invocată prin acțiunea dedusă judecății. De

altfel, în jurisprudența sa, în cauzele pronunțate împotriva României, în

situații similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat

de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza P.

c. României).

Din perspectiva

strictă a dispozițiilor de drept intern, în mod corect instanțele anterioare au

reținut incidența dispozițiilor legii speciale, date fiind dispozițiile exprese

ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În condițiile în care

situația juridică particulară a imobilului revendicat nu a fost contestată,

respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate

abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, s-a concluzionat în mod

judicios că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de

către reclamanți, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit

aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și practica judiciară

în privința comparării titlurile autorilor părților, pornind de la prevederile art.

480 C. civ.

În mod corect a fost

avută în vedere decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată în soluționarea

recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat următoarele: „concursul între legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O.,

Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.

Principala

clarificare pe care această decizie a instanței supreme a adus-o în

soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este

deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva

dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile

aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul

mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile

convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.,

care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în

patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul

de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una

legitimă, este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit

pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului

proporționalității. S-a statuat totodată că, această analiză trebuie să țină

cont de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei cauze, pentru a da

expresie deplinei jurisdicții a instanțelor de judecată învestite, în contextul

unor norme europene explicite privind protecția dreptului de proprietate,

reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.A.D.O.L.F., dar și

de jurisprudența constantă a instanței de contencios european.

În contextul acestor

reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația

juridică a recurentelor-reclamante a fost corect stabilită, la această

concluzie conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de

instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității

raporturilor juridice în favoarea părților adverse, și, pe de altă parte,

efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea

specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia

in interesul legii, redată în paragraful anterior.

Pe de altă parte, în

virtutea jurisprudenței instanței de contencios european, Cauza R. contra

României, pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995,

li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel

puțin o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu

recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în

situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu

bună-credință.

Instanța europeană a

apreciat că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube

disproporționate, Cauza P. și P., și că persoanele care au dobândit bunurile cu

bună-credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții I.M.C. și D.M.Z. împotriva deciziei nr.

498 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.