ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința nr. 119 din 15 mai 2008, Tribunalul Dolj, s ecția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.M.C. și D.M.Z. în contradictoriu cu pârâții P.I., I.P., P.A., A.I. și Primarul municipiului Craiova. A constatat nulitatea titlului statului pentru imobilul din Craiova. A respins acțiunea împotriva Consiliului județean Dolj. A respins petitul privind revendicarea suprafeței de teren. A obligat pârâta P.A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție, în suprafață de 36,82 mp, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 503/1998. A obligat pe pârâtul A.I.

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție, în suprafață de 34,94 mp, identificat conform contractului de vânzare- cumpărare nr. 504/1998. A obligat pe pârâții P.I. și I. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție, în suprafață de 65,93 mp, identificat conform contractului de vânzare- cumpărare nr. 502/1998. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat de Statul Roman în temeiul Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil. Imobilul fiind preluat fără titlu, nu putea fi vândut chiriașilor în condițiile Legii nr. 112/1995, chiar dacă aceștia ar fi fost de bună credință, deoarece reclamanții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Nu s-ar putea susține că dispozițiile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 ar putea constitui o bază legală pentru despăgubirea reclamanților, deoarece demersurile acestora nu au avut rezultate satisfăcătoare. După cum rezultă din dispoziția emisă la 5 ani după notificare, reclamanților li s-a restituit în natură suprafața de 29,29 mp teren din suprafața totală liberă de 673,25 mp, precum și 2 dormitoare, vestibul și pivniță, pentru restul imobilului propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Prin decizia nr. 34 din 5 februarie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâții Primarul municipiului Craiova, P.I., I.P., P.A.

și A.I. împotriva sentinței, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea în totalitate. A respins apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe. Instanța de apel a apreciat că excepția inadmisibilității cererii în revendicare este întemeiată, dar având în vedere că excepția nu este rezolvată în mod unitar în practica judecătorească, iar decizia dată de Înalta Curte în recursul în interesul legii nu este motivată și publicată, se impune examinarea pe fond a litigiului.

In ceea ce privește fondul litigiului, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod greșit lipsa de valabilitate a titlului statului, deoarece controlul neconstituționalității Decretului nr. 92/1950 nu poate fi realizat de către instanțele judecătorești, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că există titlu valabil atunci când actul de preluare a fost realizat cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare. A mai reținut instanța de apel, că autoarea reclamanților a solicitat bunul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, care reglementează situația juridică a bunurilor trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce înseamnă că a recunoscut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu.

Drept consecință a faptului că bunul a fost preluat cu titlu, reclamanții nu au un bun în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Instanța de apel a mai constatat că dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost contestată de aceștia în instanță, procesul fiind încă pe rol. In ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța de apel a reținut că analizarea acestuia este „lipsită de relevanță juridică", față de soluția dată în apelurile pârâților. împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurenții au arătat, în esență, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece, deși instanța a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii este întemeiată, nu a motivat care este argumentul pentru care a ajuns la această concluzie și a analizat litigiul pe fond.

În acest fel s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil al reclamanților. Recurenții au mai arătat că instanțele de judecată pot stabili nelegalitatea preluării unui bun în temeiul Decretului nr. 92/1950, decret care a fost un act neconstituțional și nelegal. Autorul lor, M.C.I. era pensionar al Ministerului de Finanțe încă din anul 1941, ca fost inspector financiar și contabil, motiv pentru care, față de acesta nu se puteau aplica dispozițiile Decretului nr. 92/1950. Deoarece imobilul a fost preluat fără titlu, imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 și nu putea fi vândut către chiriași, astfel încât nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu rea credință, deoarece era de notorietate că imobilul a fost naționalizat, iar cumpărătorii au cunoscut încă de la data încheierii contractului că a fost construit de un particular înainte de anul 1950, făcând apoi obiectul naționalizării. Au mai arătat recurenții, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii privind revendicarea suprafeței de teren de 220 mp, aflată sub construcții. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., o hotărâre este susceptibilă de casare dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, iar, conform art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. , instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Pentru a putea permite controlul de legalitate, o hotărâre trebuie să fie clară, să se refere la probele administrate în cauză și să cuprindă toate considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția dată. In cauză, instanța de apel a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este întemeiată, dar a făcut analiza fondului raportului juridic dedus judecății. Or, susținerea instanței de judecată că acțiunea este contradictorie și analizarea pe fond a litigiului sunt elemente care atrag incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Chiar dacă soluția este aceea de respingere a acțiunii și în cazul inadmisibilității și în cazul respingerii pe fond a pretențiilor reclamanților, motivarea nu este de natură a face posibil controlul de legalitate al hotărârii, deoarece, în fapt, nu se poate cunoaște ce argumente de fapt și de drept a avut în vedere judecătorul atunci când a pronunțat soluția. Faptul că practica judiciară este contradictorie la un moment dat și că o decizie în interesul legii, prin care instanța supremă a soluționat o anume chestiune de drept, nu a fost motivată și publicată în Monitorul Oficial, nu sunt de natură a dispensa instanța de judecată de a face analiza acelei chestiuni de drept pe care o consideră incidență și o reține.

Apoi, instanța de apel a arătat că instanțele de judecată nu pot stabili nelegalitatea preluării unui bun în baza Decretului nr. 92/1950, dar a făcut o analiză a legalității preluării din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, concluzionând că acest text subliniază valabilitatea actelor normative de preluare și interzice analiza de către instanța de judecată a constituționalității și legalității actelor normative în baza cărora s-a procedat la preluarea bunurilor. In ciuda acestor susțineri, instanța de apel, a constatat că nu au existat critici privind modul de aplicare a Decretului nr. 92/1950, că autoarea reclamanților, apelând la procedura instituită de Legea nr. 112/1950 a recunoscut implicit că preluarea s-a realizat în baza unui titlu valabil și a concluzionat că titlul de proprietate al statului este unul valabil.

Și cu privire la acest aspect, se constată că nu se poate stabili cu certitudine dacă instanța de apel a avut în vedere respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a titlului statului asupra imobilului sau netemeinicia acestei cereri Argumentele prezentate în considerentele deciziei susțin ambele soluții, fără a se putea determina, care a fost, de fapt, convingerea și soluția instanței cu privire la această chestiune. Ambiguitatea hotărârii atacate cu privire la temeiul de drept avut în vedere la respingerea acestei cereri atrage, de asemenea, incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De altfel, soluția instanței de judecată pornește de la premiza că instanțele de judecată nu pot face controlul de constituționalitate al actelor normative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 47/1992 și, pe cale de consecință nu pot verifica valabilitatea titlului statului, în condițiile în care art. 6 din Legea nr. 213/1998 recunoaște valabilitatea actelor normative de preluare. Or, o astfel de interpretare a art. 6 din Legea nr. 213/1998 este profund greșită, ceea ce atrage și incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Textul în discuție prevede în alin. (1) că bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sunt dobândite cu titlu valabil, dacă, la data preluării, s-a respectat Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării.

Prin urmare, instanțelor nu numai că nu le este interzis să verifice legalitatea preluării și valabilitatea titlului statului, ci au competența de a face o astfel de analiză tocmai în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevede în alin. (3) că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului de proprietate al statului. Se mai constată că instanța de apel nu a răspuns nici criticilor formulate de reclamanți prin apelul declarat de aceștia, limitându-se să constate că, având în vedere faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, analizarea criticilor reclamanților „este lipsită de relevanță juridică". Or, această motivare, în condițiile în care analiza cererii privind constatarea nulității titlului statului este contradictorie și în condițiile în care, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. , instanța de apel verifică stabilirea situației de fapt și aplicarea legii în limitele cererii de apel, echivalează cu nesoluționarea apelului declarat de reclamanți. Pentru toate considerentele mai sus expuse și fără a se mai analiza criticilor formulate de recurenți vizând fondul raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat și îl va admite în temeiul art. 312 alin. (1) și art. 313 C. proc. civ. Pe cale de consecință, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă aceleiași curți de apel, care va avea în vedere cele cuprinse în prezenta hotărârile, precum și toate celelalte apărări și susțineri ale părților. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE Admite recursul declarat de reclamanții D.M.Z. și I.M.C. împotriva deciziei nr. 34 din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 aprilie 2010.