ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată
următoarele:
Prin sentința nr. 119 din 15 mai 2008, Tribunalul Dolj, s
ecția civilă, a admis în parte acțiunea formulată
de reclamanții I.M.C. și D.M.Z. în contradictoriu cu
pârâții P.I., I.P.,
P.A., A.I. și Primarul municipiului Craiova.
A constatat nulitatea titlului statului pentru
imobilul din
Craiova.
A respins acțiunea împotriva Consiliului județean
Dolj.
A respins petitul privind revendicarea suprafeței
de teren.
A obligat pârâta P.A. să lase în deplină
proprietate
și liniștită posesie
imobilul construcție, în suprafață de 36,82 mp, identificat conform
contractului de vânzare-cumpărare nr. 503/1998.
A obligat pe pârâtul A.I. să lase în deplină proprietate și liniștită
posesie imobilul construcție, în suprafață
de
34,94 mp, identificat conform contractului de vânzare-
cumpărare nr.
504/1998.
A obligat pe pârâții P.I. și I. să lase în deplină
proprietate și liniștită posesie
imobilul construcție, în suprafață
de 65,93
mp, identificat conform contractului de vânzare-
cumpărare nr. 502/1998.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că
imobilul a fost
preluat
de Statul Roman în temeiul Decretului nr. 92/1950, fără
titlu valabil.
Imobilul fiind preluat fără titlu, nu putea fi vândut
chiriașilor în condițiile Legii nr. 112/1995, chiar
dacă aceștia ar fi
fost de bună credință, deoarece reclamanții aveau un
bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale.
Nu s-ar putea susține că dispozițiile reparatorii ale
Legii nr.
10/2001 ar putea constitui o
bază legală pentru despăgubirea
reclamanților,
deoarece demersurile acestora nu au avut rezultate
satisfăcătoare.
După cum rezultă din dispoziția emisă la 5 ani după notificare,
reclamanților li s-a restituit în natură suprafața de 29,29 mp teren din
suprafața totală liberă de 673,25 mp, precum și 2 dormitoare, vestibul și
pivniță, pentru restul
imobilului
propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin
echivalent.
Prin decizia nr. 34 din 5 februarie 2009, Curtea de
Apel
Craiova,
secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat
de pârâții Primarul municipiului Craiova,
P.I., I.P., P.A. și A.I. împotriva sentinței, pe care a
schimbat-o, în sensul că a respins
acțiunea
în totalitate.
A respins apelul declarat de reclamanți împotriva
aceleiași
sentințe.
Instanța de apel a apreciat că excepția inadmisibilității
cererii în revendicare este întemeiată, dar având
în vedere că
excepția nu este rezolvată în mod unitar în practica
judecătorească, iar decizia dată de Înalta Curte în recursul în interesul legii
nu este motivată și publicată, se impune examinarea pe fond a litigiului.
In ceea ce privește fondul litigiului, instanța de apel a constatat că
prima instanță a reținut în mod greșit lipsa de valabilitate a titlului
statului, deoarece controlul
neconstituționalității
Decretului nr. 92/1950 nu poate fi realizat
de către instanțele judecătorești, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998
prevede că există titlu valabil atunci când actul
de preluare a fost
realizat cu
respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la
care România
este parte și a legilor în vigoare.
A mai reținut instanța de apel, că autoarea
reclamanților a solicitat bunul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, care
reglementează situația juridică
a bunurilor trecute în proprietatea
statului cu titlu, ceea ce înseamnă că a recunoscut că
imobilul a
trecut în proprietatea
statului cu titlu.
Drept
consecință a faptului că bunul a fost preluat cu titlu,
reclamanții nu au un bun în sensul Convenției
pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Instanța de apel a mai constatat că dispoziția emisă în
temeiul Legii nr. 10/2001 a fost contestată de
aceștia în instanță,
procesul fiind încă pe rol.
In ceea ce privește apelul declarat de reclamanți,
instanța de
apel a
reținut că analizarea acestuia este „lipsită de relevanță
juridică", față de soluția
dată în apelurile pârâților.
împotriva
acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs
reclamanții.
Invocând dispozițiile art.
304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurenții au arătat, în esență, că hotărârea
cuprinde motive contradictorii, deoarece, deși instanța a reținut
că excepția inadmisibilității acțiunii este
întemeiată, nu a motivat
care este
argumentul pentru care a ajuns la această concluzie și a
analizat
litigiul pe fond.
În acest
fel s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil
al reclamanților.
Recurenții
au mai arătat că instanțele de judecată pot stabili
nelegalitatea preluării unui bun în temeiul
Decretului nr.
92/1950, decret care a fost
un act neconstituțional și nelegal.
Autorul
lor, M.C.I. era pensionar al Ministerului de
Finanțe încă din anul 1941, ca fost inspector
financiar și contabil,
motiv pentru care, față de acesta nu se puteau aplica dispozițiile
Decretului nr. 92/1950.
Deoarece imobilul a fost
preluat fără titlu, imobilul nu
putea face
obiectul Legii nr. 112/1995 și nu putea fi vândut către
chiriași, astfel încât nu sunt aplicabile nici
dispozițiile art. 18 lit. c)
din Legea nr. 10/2001.
Contractele
de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu rea
credință, deoarece era de notorietate că imobilul a fost naționalizat,
iar cumpărătorii au cunoscut încă de la data
încheierii
contractului că a fost construit de un particular înainte
de anul 1950, făcând apoi obiectul
naționalizării.
Au mai arătat recurenții, că
instanța de apel nu s-a
pronunțat asupra
cererii privind revendicarea suprafeței de teren
de 220 mp, aflată sub
construcții.
Criticile formulate permit
încadrarea recursului în
dispozițiile art.
304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și
sunt
fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 304 pct. 7 C.
proc. civ., o
hotărâre este susceptibilă de
casare dacă nu cuprinde motivele pe
care
se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de
natura
pricinii, iar, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
, instanța de apel va verifica, în limitele cererii de
apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea
legii de către prima
instanță.
Pentru
a putea permite controlul de legalitate, o hotărâre
trebuie să fie clară, să se
refere la probele administrate în cauză și
să cuprindă toate considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină
soluția dată.
In cauză, instanța de apel a
reținut că excepția
inadmisibilității
acțiunii în revendicare este întemeiată, dar a făcut
analiza fondului raportului juridic dedus
judecății.
Or, susținerea instanței de
judecată că acțiunea este
contradictorie și
analizarea pe fond a litigiului sunt elemente care
atrag incidența
dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Chiar
dacă soluția este aceea de respingere a acțiunii și în
cazul inadmisibilității și în
cazul respingerii pe fond a pretențiilor
reclamanților,
motivarea nu este de natură a face posibil
controlul
de legalitate al hotărârii, deoarece, în fapt, nu se poate
cunoaște ce
argumente de fapt și de drept a avut în vedere judecătorul atunci când a
pronunțat soluția.
Faptul că practica judiciară
este contradictorie la un
moment dat și că o
decizie în interesul legii, prin care instanța
supremă a soluționat o
anume chestiune de drept, nu a fost
motivată
și publicată în Monitorul Oficial, nu sunt de natură a
dispensa instanța de judecată de a face analiza
acelei chestiuni de
drept pe care o consideră incidență și o reține.
Apoi,
instanța de apel a arătat că instanțele de judecată nu
pot stabili nelegalitatea
preluării unui bun în baza Decretului nr.
92/1950,
dar a făcut o analiză a legalității preluării din perspectiva art. 6 din Legea
nr. 213/1998, concluzionând că
acest text
subliniază valabilitatea actelor normative de preluare și
interzice analiza de către instanța de judecată a
constituționalității
și legalității
actelor normative în baza cărora s-a procedat la
preluarea bunurilor.
In ciuda
acestor susțineri, instanța de apel, a constatat că nu
au existat critici privind modul de aplicare a
Decretului nr. 92/1950, că autoarea reclamanților, apelând la procedura
instituită de Legea nr. 112/1950 a recunoscut implicit că
preluarea s-a realizat în baza unui titlu valabil
și a concluzionat că
titlul de proprietate al statului este unul
valabil.
Și cu privire la acest
aspect, se constată că nu se poate stabili cu certitudine dacă instanța de apel
a avut în vedere respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind
constatarea nulității absolute a titlului
statului asupra imobilului
sau netemeinicia acestei cereri
Argumentele
prezentate în considerentele deciziei susțin
ambele soluții, fără a se putea determina, care a
fost, de fapt,
convingerea
și soluția instanței cu privire la această chestiune.
Ambiguitatea
hotărârii atacate cu privire la temeiul de drept
avut în vedere la respingerea acestei cereri
atrage, de asemenea,
incidența
dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De altfel, soluția instanței
de judecată pornește de la
premiza că
instanțele de judecată nu pot face controlul de constituționalitate al actelor
normative emise anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 47/1992 și, pe
cale de consecință nu pot
verifica
valabilitatea titlului statului, în condițiile în care art. 6 din
Legea nr. 213/1998 recunoaște valabilitatea
actelor normative de
preluare.
Or, o
astfel de interpretare a art. 6 din Legea nr. 213/1998
este profund greșită, ceea ce atrage și incidența
motivului de
casare prevăzut de art. 304
pct. 9 C. proc. civ.
Textul în discuție prevede în
alin. (1) că bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie
1989, sunt dobândite cu titlu
valabil, dacă, la data preluării, s-a
respectat
Constituția, tratatele internaționale la care România era
parte și
legile în vigoare la data preluării.
Prin
urmare, instanțelor nu numai că nu le este interzis să
verifice legalitatea preluării
și valabilitatea titlului statului, ci au
competența de a face o astfel de analiză tocmai în
temeiul art. 6
din Legea nr. 213/1998,
care prevede în alin. (3) că instanțele
judecătorești
sunt competente să stabilească valabilitatea titlului
de proprietate al
statului.
Se mai constată că instanța
de apel nu a răspuns nici
criticilor
formulate de reclamanți prin apelul declarat de aceștia,
limitându-se să constate că, având în vedere
faptul că imobilul a
trecut în proprietatea statului cu titlu,
analizarea criticilor
reclamanților „este
lipsită de relevanță juridică".
Or,
această motivare, în condițiile în care analiza cererii privind constatarea
nulității titlului statului este contradictorie și
în condițiile în care, potrivit art. 295 alin. (1) C.
proc. civ.
, instanța de apel verifică
stabilirea situației de
fapt și
aplicarea legii în limitele cererii de apel, echivalează cu
nesoluționarea
apelului declarat de reclamanți.
Pentru
toate considerentele mai sus expuse și fără a se mai analiza criticilor
formulate de recurenți vizând fondul raportul juridic dedus judecății, Înalta
Curte constată că recursul declarat
de reclamanți este fondat și îl va admite în temeiul
art. 312 alin. (1)
și art. 313 C. proc.
civ.
Pe cale
de consecință, se va casa decizia atacată, iar cauza va
fi trimisă aceleiași curți de apel, care va avea în
vedere cele
cuprinse în prezenta hotărârile,
precum și toate celelalte apărări și
susțineri ale părților.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de
reclamanții D.M.Z. și I.M.C. împotriva deciziei nr. 34 din 5 februarie 2009 a
Curții de Apel Craiova, secția
I
a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează.
Trimite
cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședința publică, astăzi 15 aprilie 2010.