ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4570/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția civilă, la data de 05 decembrie 2007, reclamanta G.F. a solicitat anularea dispoziției nr. 22897 din 14 noiembrie 2007 emisă de Primarul mun. Craiova, prin care s-a respins cerere de restituire în natură a suprafeței de 730 m.p. teren situat în Craiova, și obligarea pârâtului să emită altă dispoziție de restituire în natură a terenului liber de construcții. În motivarea cererii, a arătat că prin dispoziție s-a propus acordarea de despăgubiri pentru 699 m.p. teren, s-a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 40 m.p., pe considerentul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive, decizia fiind nelegală, întrucât o mare parte din teren este liberă și se poate restitui în natură, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, inclusiv asupra celor 40 m.p.

Reclamanta a mai arătat că prin dispoziția contestată nu s-au stabilit despăgubiri pentru construcție și nu s-a precizat cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru teren. Prin sentința civilă nr. 339 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dolj s-a admis în parte contestația reclamantei, au fost obligați pârâții să emită dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri și pentru construcția descrisă în procesul-verbal de preluare din 26 octombrie 1981 și raportul de expertiză întocmit în cauză de ing. B.C., fiind menținute restul măsurilor. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că autorul reclamantei, numitul P.M., a dobândit în proprietate imobilul din Craiova, în baza a două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv din 21 ianuarie 1949 pentru suprafața de 410 m.p.

teren și din 19 iunie 1955 pentru 289 m.p., suprafața totală fiind de 699 m.p. În baza Decretului nr. 304/1980 terenul și casa cu 2 camere, sală și bucătărie și o anexă au fost expropriate, fiind preluate de Stat prin procesul-verbal din 26 octombrie 1981, iar ulterior construcțiile au fost demolate. În privința terenului, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada deținerii în proprietate de către autor și a diferenței de 40 m.p., solicitată prin notificare și, respectiv prin acțiunea adresată instanței. Terenul de 699 m.p. nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de utilități publice, și anume alei betonate de acces la blocuri, parcări, spațiu verde, iar subteranul este străbătut de rețeaua de canalizare ce deservește blocurile de locuințe, situație în care nu sunt aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2991.

Nici prin acțiunea introductivă, nici ulterior, reclamanta nu a cerut teren în compensare, o astfel de solicitare fiind făcută pentru prima oară după închiderea dezbaterilor, în concluziile orale. Asupra cuantumului despăgubirilor nu se putea dispune prin dispoziția contestată, competența revenind, conform prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu posibilitatea ulterioară a atacării la instanța de contencios administrativ, întrucât notificarea s-a rezolvat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Instanța de fond a apreciat însă întemeiată acțiunea pentru despăgubirile reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate după preluarea imobilului naționalizat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, invocând nerespectarea principiului restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, consacrat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și acordarea prevalenței restituirii în echivalent, măsură subsidiară instituită de lege. În acest sens, reclamanta a arătat că motivarea instanței este contrară prevederilor din art. 10 și situației de fapt constatată în baza probelor, situație din care rezultă că terenul este liber, aceasta confundă noțiunile de „utilități publice” și „utilități proprietate privată”, ignorând faptul că blocurile din zonă sunt proprietate privată și ca atare aleile, parcările și spațiile verzi reprezintă tot amenajări private.

Reclamanta a mai arătat că instanța de fond și-a însușit concluziile expertului, care a întocmit o lucrare sumară, ale cărei erori nu au fost remediate prin completarea la expertiză. Prin decizia civilă nr. 56 din 23 februarie 2009 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că nu este contestată calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei pentru suprafața de 699 m.p. și construcțiile existente pe teren la data preluării, demolate ulterior, imobile pentru care, prin dispoziția contestată și prin sentința apelată, i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, conform art. 11 din lege, însă aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru diferența de 40 m.p.

solicitată prin notificare. Referitor la modalitatea de acordare a despăgubirilor, instanța de apel a constatat că afectațiunea terenului în litigiu a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză de expert I.I., prin care s-a reținut că pe teren sunt alei betonate de acces la blocuri, parcări betonate ce deservesc aceste blocuri, spații verzi, iar subteran terenul este străbătut de o rețea de canalizare aferentă blocurilor, cu 6 guri de canal la suprafață. Împrejurarea că în blocurile din zonă sunt locuințe proprietate personală, nu schimbă afectațiunea publică a terenului, atâta timp cât toate amenajările enumerate sunt destinate să deservească nevoile comunității, astfel încât în mod corect prima instanță a constatat că terenul nu poate fi restituit în natură, în cauză fiind incidentă măsura reparatorie subsidiară, a acordării de despăgubiri.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta arătând că raportul de expertiză nu a avut în vedere situația de fapt reală și nu a ținut cont de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că din suprafața revendicată există o porțiune de teren de 324 m.p. care putea fi restituită în natură, nefiind afectată de căi de acces, conducte de apă, gaze, petrol sau cabluri de electricitate, iar pentru suprafața de 375 m.p. ce nu se poate restitui în natură se impune acordarea de despăgubiri bănești la valoarea pieței. A mai arătat că în apelul formulat a solicitat suplimentarea probatoriului administrat la prima instanță, reținându-se în mod eronat, la termenul din 23 februarie 2009, că nu ar fi cerut completarea probatoriului.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin teren liber restituibil în natură se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări trotuare), existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru). Conform art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafața de teren supusă unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume, căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Dat fiind temeiul preluării, anume exproprierea, pricina trebuie evaluată în baza dispozițiilor art. 11 din lege, pentru care dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6) din același act normativ, reprezintă norme de trimitere. În speță, din probatoriile administrate în cauză și care nu mai pot face obiect al analizei și interpretării în calea de atac a recursului, instanțele anterioare au reținut că reclamanta este îndreptățită la restituire pentru o suprafață de 699 m.p., care însă fiind afectată de amenajări de utilitate publică nu poate fi restituită în natură, urmând a se acorda măsuri reparatorii în echivalent.

Imposibilitatea de restituire în natură, corect reținută, nu se datorează însă incidenței în cauză a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci a incidenței dispozițiilor art. 11 alin. (4) din aceeași lege, potrivit cărora „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”, în coroborare cu reglementarea conținută în art. 10 alin. (2). Este cert că în cauză scopul exproprierii s-a realizat, întrucât ansamblul de locuințe pentru care a operat exproprierea a fost edificat, iar din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că „întreg terenul cu S=699 m.p.

revendicat de către reclamantă este fără construcții și este afectat de utilități publice: alei betonate de acces la blocuri și parcări betonate amenajate în fața acestor blocuri, spațiu verde aferent blocurilor” și că „terenul este străbătut de o rețea de canalizare subterană aferentă blocurilor, cu 6 guri de canal la suprafață, și nu se poate restitui în natură reclamantei”. Astfel, zona din care face parte și terenul în litigiu este sistematizată și utilizată conform scopului de utilitate publică pentru care a fost emis Decretul nr. 304/1980, și anume, realizarea unui număr de 697, respectiv 787 apartamente și a lucrărilor tehnico-edilitare aferente.

Realizarea scopului exproprierii nu are un înțeles restrictiv, neînsemnând numai amprenta la sol a blocurilor construite, de vreme ce legea nu permite restituirea în natură când lucrările ocupă funcțional întregul teren sau când acesta ar fi afectat unor amenajări de utilitate publică conform art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că prin construcția blocurilor de locuințe nu a fost ocupată întreaga suprafață de teren expropriată nu înseamnă că terenul nu ar fi fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat, întrucât în toate cazurile blocurile de locuințe se proiectează și se construiesc cu păstrarea unor distanțe oarecare între ele (care variază conform proiectelor de sistematizare), suprafețele rămase între blocuri nefiind susceptibile de a fi retrocedate foștilor proprietari, ele fiind folosite ca spații verzi sau pentru diferite utilități publice (parcări, spații de joacă, alei de acces, etc.), așa cum, dealtfel, rezultă din expertiza efectuată cu prilejul cercetării în fond a cauzei. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.F. împotriva deciziei nr. 56 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2011.