ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4570/2011

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Dolj, secția civilă, la data de 05 decembrie 2007, reclamanta

G.F. a solicitat anularea dispoziției nr. 22897 din 14 noiembrie 2007 emisă de Primarul

mun. Craiova, prin care s-a respins cerere de restituire în natură a suprafeței

de 730 m.p. teren situat în Craiova, și obligarea pârâtului să emită altă dispoziție

de restituire în natură a terenului liber de construcții.

În motivarea cererii,

a arătat că prin dispoziție s-a propus acordarea de despăgubiri pentru 699 m.p.

teren, s-a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 40 m.p., pe considerentul

că nu s-a făcut dovada preluării abuzive, decizia fiind nelegală, întrucât o mare

parte din teren este liberă și se poate restitui în natură, s-a făcut dovada dreptului

de proprietate, inclusiv asupra celor 40 m.p.

Reclamanta a mai arătat

că prin dispoziția contestată nu s-au stabilit despăgubiri pentru construcție și

nu s-a precizat cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru teren.

Prin sentința civilă

nr. 339 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dolj s-a admis în parte contestația

reclamantei, au fost obligați pârâții să emită dispoziție prin care să propună acordarea

de despăgubiri și pentru construcția descrisă în procesul-verbal de preluare din

26 octombrie 1981 și raportul de expertiză întocmit în cauză de ing. B.C., fiind

menținute restul măsurilor.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că autorul reclamantei, numitul P.M., a dobândit

în proprietate imobilul din Craiova, în baza a două contracte de vânzare-cumpărare,

respectiv din 21 ianuarie 1949 pentru suprafața de 410 m.p. teren și din 19

iunie 1955 pentru 289 m.p., suprafața totală fiind de 699 m.p.

În baza Decretului

nr. 304/1980 terenul și casa cu 2 camere, sală și bucătărie și o anexă au fost expropriate,

fiind preluate de Stat prin procesul-verbal din 26 octombrie 1981, iar ulterior

construcțiile au fost demolate.

În privința terenului,

s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada deținerii în proprietate de către

autor și a diferenței de 40 m.p., solicitată prin notificare și, respectiv prin

acțiunea adresată instanței.

Terenul de 699 m.p. nu

poate fi restituit în natură, fiind afectat de utilități publice, și anume alei

betonate de acces la blocuri, parcări, spațiu verde, iar subteranul este străbătut

de rețeaua de canalizare ce deservește blocurile de locuințe, situație în care nu

sunt aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2991.

Nici prin acțiunea introductivă,

nici ulterior, reclamanta nu a cerut teren în compensare, o astfel de solicitare

fiind făcută pentru prima oară după închiderea dezbaterilor, în concluziile orale.

Asupra cuantumului despăgubirilor

nu se putea dispune prin dispoziția contestată, competența revenind, conform prevederilor

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

cu posibilitatea ulterioară a atacării la instanța de contencios administrativ,

întrucât notificarea s-a rezolvat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Instanța de fond a apreciat

însă întemeiată acțiunea pentru despăgubirile reprezentând contravaloarea construcțiilor

demolate după preluarea imobilului naționalizat.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta, invocând nerespectarea principiului restituirii în natură

a imobilelor preluate abuziv, consacrat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și acordarea

prevalenței restituirii în echivalent, măsură subsidiară instituită de lege.

În acest sens, reclamanta

a arătat că motivarea instanței este contrară prevederilor din art. 10 și situației

de fapt constatată în baza probelor, situație din care rezultă că terenul este liber,

aceasta confundă noțiunile de „utilități publice” și „utilități proprietate privată”,

ignorând faptul că blocurile din zonă sunt proprietate privată și ca atare aleile,

parcările și spațiile verzi reprezintă tot amenajări private.

Reclamanta a mai arătat

că instanța de fond și-a însușit concluziile expertului, care a întocmit o lucrare

sumară, ale cărei erori nu au fost remediate prin completarea la expertiză.

Prin decizia civilă

nr. 56 din 23 februarie 2009 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că nu

este contestată calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei pentru suprafața

de 699 m.p. și construcțiile existente pe teren la data preluării, demolate ulterior,

imobile pentru care, prin dispoziția contestată și prin sentința apelată, i s-a

recunoscut dreptul la despăgubiri, conform art. 11 din lege, însă aceasta nu a făcut

dovada dreptului de proprietate pentru diferența de 40 m.p. solicitată prin notificare.

Referitor la modalitatea

de acordare a despăgubirilor, instanța de apel a constatat că afectațiunea terenului

în litigiu a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză de expert I.I., prin

care s-a reținut că pe teren sunt alei betonate de acces la blocuri, parcări betonate

ce deservesc aceste blocuri, spații verzi, iar subteran terenul este străbătut de

o rețea de canalizare aferentă blocurilor, cu 6 guri de canal la suprafață.

Împrejurarea că în blocurile

din zonă sunt locuințe proprietate personală, nu schimbă afectațiunea publică a

terenului, atâta timp cât toate amenajările enumerate sunt destinate să deservească

nevoile comunității, astfel încât în mod corect prima instanță a constatat că terenul

nu poate fi restituit în natură, în cauză fiind incidentă măsura reparatorie subsidiară,

a acordării de despăgubiri.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta arătând că raportul de expertiză nu a avut în vedere

situația de fapt reală și nu a ținut cont de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, în sensul că din suprafața revendicată există o porțiune de teren de

324 m.p. care putea fi restituită în natură, nefiind afectată de căi de acces, conducte

de apă, gaze, petrol sau cabluri de electricitate, iar pentru suprafața de 375 m.p.

ce nu se poate restitui în natură se impune acordarea de despăgubiri bănești la

valoarea pieței.

A mai arătat că în apelul

formulat a solicitat suplimentarea probatoriului administrat la prima instanță,

reținându-se în mod eronat, la termenul din 23 februarie 2009, că nu ar fi cerut

completarea probatoriului.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, prin teren liber restituibil în natură se înțelege terenul neconstruit

sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces

(existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări trotuare), existența sau

utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol,

electricitate de mare calibru).

Conform art. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate

publică” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice,

respectiv suprafața de teren supusă unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității,

și anume, căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale și altele.

Dat fiind temeiul preluării,

anume exproprierea, pricina trebuie evaluată în baza dispozițiilor art. 11 din lege,

pentru care dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6) din același act normativ, reprezintă

norme de trimitere.

În speță, din probatoriile

administrate în cauză și care nu mai pot face obiect al analizei și interpretării

în calea de atac a recursului, instanțele anterioare au reținut că reclamanta este

îndreptățită la restituire pentru o suprafață de 699 m.p., care însă fiind afectată

de amenajări de utilitate publică nu poate fi restituită în natură, urmând a se

acorda măsuri reparatorii în echivalent.

Imposibilitatea de restituire

în natură, corect reținută, nu se datorează însă incidenței în cauză a art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci a incidenței dispozițiilor art. 11 alin.

(4) din aceeași lege, potrivit cărora „în cazul în care lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”, în coroborare cu reglementarea

conținută în art. 10 alin. (2).

Este cert că în cauză

scopul exproprierii s-a realizat, întrucât ansamblul de locuințe pentru care a operat

exproprierea a fost edificat, iar din raportul de expertiză efectuat în cauză a

rezultat că „întreg terenul cu S=699 m.p. revendicat de către reclamantă este fără

construcții și este afectat de utilități publice: alei betonate de acces la blocuri

și parcări betonate amenajate în fața acestor blocuri, spațiu verde aferent blocurilor”

și că „terenul este străbătut de o rețea de canalizare subterană aferentă blocurilor,

cu 6 guri de canal la suprafață, și nu se poate restitui în natură reclamantei”.

Astfel, zona din care

face parte și terenul în litigiu este sistematizată și utilizată conform scopului

de utilitate publică pentru care a fost emis Decretul nr. 304/1980, și anume, realizarea

unui număr de 697, respectiv 787 apartamente și a lucrărilor tehnico-edilitare aferente.

Realizarea scopului exproprierii

nu are un înțeles restrictiv, neînsemnând numai amprenta la sol a blocurilor construite,

de vreme ce legea nu permite restituirea în natură când lucrările ocupă funcțional

întregul teren sau când acesta ar fi afectat unor amenajări de utilitate publică

conform art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că prin construcția

blocurilor de locuințe nu a fost ocupată întreaga suprafață de teren expropriată

nu înseamnă că terenul nu ar fi fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost

preluat, întrucât în toate cazurile blocurile de locuințe se proiectează și se construiesc

cu păstrarea unor distanțe oarecare între ele (care variază conform proiectelor

de sistematizare), suprafețele rămase între blocuri nefiind susceptibile de a fi

retrocedate foștilor proprietari, ele fiind folosite ca spații verzi sau pentru

diferite utilități publice (parcări, spații de joacă, alei de acces, etc.), așa

cum, dealtfel, rezultă din expertiza efectuată cu prilejul cercetării în fond a

cauzei.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta G.F. împotriva deciziei nr. 56 din 23 februarie 2009 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2011.