ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1956/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1956/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față
În baza lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința
penală nr. 125 din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba-lulia, secția penală
a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta S.S.D. împotriva
rezoluției din data de 30 iunie 2010 dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Alba Iulia, în dosarul nr. 143/P/2010 menținută prin rezoluția din 6
august 2010 dispusă de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Alba Iulia în dosar nr. 605/ll/2/2010, privind pe intimații A.D. și M.L.
S-au reținut, în esență, următoarele:
Prin plângerea formulată, petenta S.S.D. a
criticat
rezoluția nr. 143/P/2010 din 30 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Alba Iulia, menținută prin rezoluția
nr.
605/l 1/2/2010 din 6 august 2010 a procurorului general al parchetului
de
pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus
neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii A.D.
și M.L.
pentru săvârșirea
infracțiunii
prev.
de
art. 215 alin. (1)-(3) C.
pen.
În motivarea
plângerii, petenta a susținut că în cauză sunt întrunite elementele
constitutive ale infracțiunii reclamate, întrucât făptuitorii au încheiat trei
contracte de închiriere pentru spațiul de locuit ce a aparținut petentei și
făptuitorului A.D., contracte ce au fost înregistrate la Administrația Finanțelor
Publice Sibiu și deși M.L. a locuit doar în anumite perioade, a prejudiciat
Ministerul Administrației și Internelor cu chiria corespunzătoare celor trei
contracte.
Petenta a
solicitat desființarea rezoluțiilor și trimiterea cauzei
la procuror pentru începerea urmăririi penale a
făptuitorilor.
Examinând
actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Prin rezoluția
nr. 143/P/2010 din 30 iunie 2010 a Parchetului de
pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, s-a dispus neînceperea urmăririi
penale
față de făptuitorii A.D. și I.L., lucrători de poliție, pentru infracțiunea
prev. de
art. 215 alin. (1)-(3) C. pen. reținându-se că
nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în
convenție, iar din actele premergătoare nu rezultă date sau indicii cu privire
la vreo acțiune de inducere în eroare sau de menținere în eroare a persoanei
vătămate cu ocazia încheierii celor trei contracte de închiriere. Sub aspectul
laturii subiective nu rezultă că făptuitorii au fost de rea credință în
momentul încheierii contractului de închiriere.
S-a constatat
că, în perioada 2003-2005, la Administrația Finanțelor Publice Sibiu s-au
înregistrat trei contracte de închiriere încheiate de către A.D. și A.S. în
calitate de proprietari și M.L. în calitate de chiriaș cu privire la un spațiu
locativ-cameră de locuit în suprafață de 18 mp, situată în Sibiu. Aceste
contracte îndeplineau condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, fiind
semnate de cele trei părți contractuale, din evidențele fiscale rezultând că
proprietarii în calitate de locatari nu și-au achitat obligațiile fiscale
derivate din impozitul pe venitori din cedarea folosinței bunului.
Între A.D. și
petenta au intervenit neînțelegeri care au generat promovarea unei acțiuni de
divorț, proces în care a fost ascultat ca martor făptuitorul I.L. care, locuind
în locuința
acestora, avea cunoștință de
neînțelegerile care au generat divorțul.
S-a reținut că
numitul I.L. a locuit la domiciliul soților A., dovadă în acest sens fiind și
viza de reședință ce a avut-o la acest domiciliu.
Având în
vedere cele de mai sus, s-a constatat că în sarcina făptuitorilor nu se poate
reține comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Soluția a fost
menținută prin rezoluția nr. 605/II/2/2010 din 6 august 2010 a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin care a fost
respinsă plângerea petentei S.S.D.
Verificând
rezoluțiile atacate prin prisma criticilor formulate, dar și prin raportare la
prevederile art. 278 ind.1 C. proc. pen.,
instanța
a constatat că acestea sunt legale și temeinice, bazate pe o
justă
interpretare a actelor premergătoare efectuate în cauză.
În sarcina lui
A.D. - agent șef (fostul soț al petentei) și I.L. - inspector principal de poliție,
nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de înșelăciune
prev.
de
art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., deoarece din
verificările efectuate de procuror nu rezultă nici un fel de indicii privind
săvârșirea acestei infracțiuni și încasarea unor sume necuvenite de la MAI.
Contractele
încheiate între părți îndeplinesc condițiile de fond
și de formă și au produs efecte juridice. împrejurarea că proprietarii
imobilului
nu și-au achitat obligațiile fiscale având restanțe ce derivă
și din chiria restantă, nu poate constitui un
element de incriminare a
făptuitorilor.
Pe cale de
consecință, instanța a constatat că în mod corect procurorul a reținut că în
speță nu sunt întrunite elementele
constitutive
ale infracțiunii de înșelăciune
prev. de
art. 215
alin. (1), (2), (3)
C. pen., fiind justificată soluția de neîncepere a
urmăririi penale.
Împotriva sentinței a declarat recurs
petiționara.
Recursul
declarat de petiționară împotriva sentinței este nefondat.
Din examinarea
lucrărilor dosarului, se constată că, în mod
corect,
instanța de fond a dispus respingerea plângerii formulate de
petiționara,
ca nefondată.
Din actele
premergătoare efectuate, rezultă, într-adevăr, că, referitor la pretinsa
infracțiune de înșelăciune, în mod corect s-a reținut că nu există, în raport
de împrejurarea că nu au rezultat indicii cu privire la vreo acțiune de
inducere în eroare cu ocazia încheierii celor trei contracte de închiriere
încheiate de către A.D. și A.S. în calitate de proprietari și I.L.
în calitate de chiriaș cu privire la un spațiu
locativ-cameră de
locuit.
Așa cum a
rezultat din actele premergătoare efectuate, contractele încheiate în perioada
2003-2005, la Administrația
Finanțelor
Publice Sibiu îndeplineau condițiile de fond și de formă și
au produs
efecte juridice, nerezultând din verificările efectuate utilizarea vreunui
mijloc fraudulos cu ocazia încheierii și executării acestora.
În raport de
considerentele expuse, se constată că sentința instanței de fond este temeinică
și legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționara S.S.,
cu
obligarea acestuia la plata
cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de recurenta petiționară S.S. împotriva sentinței
penale nr. 125 din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba-lulia, secția penală.
Obligă
recurenta petiționară la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli
judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2011.