ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 969/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 969/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursurilor de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 325 din

24 noiembrie 2009, Tribunalul Tulcea, în temeiul art. 254 alin. (2) C.pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul L.D. la o

pedeapsă de 4 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. proc. pen. pe o durată de 2 ani.

În conformitate cu

art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. proc. pen.

În conformitate cu

art. 86

1

, art. 86

2

și art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus

suspendarea executării pedepsei de 4 ani închisoare și a pedepsei accesorii,

sub supraveghere pe o durată de 6 ani, care constituie termen de încercare.

În conformitate cu

art. 86

3

C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului

de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la

datele fixate, la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Tulcea;

- să anunțe în

prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare

care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să

justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice

informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

A atras atenția

inculpatului asupra consecințelor revocării suspendării sub supravegherea

executării pedepsei, prevăzute de art. 86

4

C. pen. cu referire la

art. 83 C. pen.

S-a constatat că

inculpatul a fost reținut și arestat în perioada 25 noiembrie 2008 -22

decembrie 2008.

În conformitate cu

art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească în folosul

statului suma de 5.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că inculpatul L.D. ocupa funcția

de președinte – director general al C.A.S. Tulcea. În calitatea de manager al

sistemului, la nivel local, în conformitate cu prevederile art. II al

contractului de management din 1 august 2005 încheiat între Casa Națională de

Asigurări de Sănătate și inculpat, acestuia din urmă i-a fost încredințată

organizarea, conducerea și administrarea C.A.S. Tulcea, precum și gestionarea

patrimoniului, a mijloacelor materiale și bănești.

Denunțătorul N.G.M. a

fost administratorul cabinetului medical individual „Dr. N.G.M.” S.R.L. din

Sulina, funcție deținută în prezent de soția sa. În luna august 2008, N.M.,

administratorul cabinetului medical individual din Sulina, a solicitat C.A.S. Tulcea,

acordarea unei suplimentări de fonduri. Aceasta deoarece cabinetul medical, în

baza relațiilor contractuale cu C.A.S. Tulcea presta și servicii medicale de

urgență postspitalicească și de transport medical. Sumele de bani pentru aceste

activități erau stabilite pentru fiecare lună în parte, conform contractului și

se decontau lunar. Astfel, decontările se efectuau conform bugetului solicitat,

iar eventualele depășiri de buget trebuiau decontate prin regularizare.

N.M. a solicitat în

august 2008 majorarea bugetului alocat cu 100.000 lei, sumă ce avea în vedere

depășirea bugetului aferent trimetrului al III-lea cu 68.000, precum și sumele

necesare trimestrului IV, iar în jurul datei de 16 octombrie 2008, a solicitat o nouă suplimentare, de aproximativ 60.000 lei.

Inculpatul L.D. l-a

contactat telefonic pe doctorul N.G.M., spunându-i că trebuie să aibă o

întrevedere pentru a stabili suma exactă de care avea nevoie ca suplimentare de

buget. Cei doi s-au întâlnit în biroul inculpatului, la sediul C.A.S. Tulcea,

în ziua de 16 octombrie 2008. Cu ocazia acestei întrevederi, conform

declarațiilor martorului N.G.M., inculpatul i-a pretins suma de 10.000 lei în

schimbul suplimentării solicitate.

La 19 noiembrie 2008,

inculpatul l-a contactat telefonic pe N.G.M., spunându-i că printr-o circulară

a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, s-a dispus sistarea oricărei

suplimentări de buget și orice mutare de fonduri dintr-un cont în altul. În

finalul convorbirii, au stabilit să se întâlnească pentru a mai discuta.

Cea de-a doua

întâlnire a avut loc tot în biroul inculpatului, când acesta l-a asigurat pe N.G.M.

că banii aferenți lunilor noiembrie și decembrie, respectiv suma de 52.000 lei

îi vor fi alocați din fondul Ambulanței Delta. Tot cu această ocazie, au

stabilit să se întâlnească pe 24 noiembrie 2008, dată la care N.G.M. trebuia

să-i aducă inculpatului suma de 10.000 lei și să semneze actul adițional la

contract.

La data de 24

noiembrie 2008, N.G.M. a intrat în biroul inculpatului, au discutat despre

faptul că actul adițional era semnat de celelalte părți, mai puțin de N.G.M.,

după care, martorul i-a înmânat suma de bani pretinsă de inculpat, făcând

precizarea că nu a avut bancnote care să însumeze 10.000 lei, astfel că îi dă

8.100 lei și 500 Euro. Inculpatul a afirmat că nu este nici o problemă și a luat

banii înmânați, mulțumindu-i, iar N.G.M. s-a dus să semneze actul adițional nr.

4, conform înțelegerii.

În baza autorizației

emise de Tribunalul Tulcea, în ziua de 24 noiembrie 2008 a fost efectuată o

percheziție în biroul inculpatului L.D. unde, pe masa de lucru, în partea

stângă, lângă monitorul unității de calcul, sub o coală de hârtie format A4, au

fost găsite sumele de 8.100 RON și 500 Euro.

În ceea ce privește

actul adițional nr.4, pe care martorul N.G.M. l-a semnat la 24 noiembrie 2008,

după momentul înmânării sumei pretinse de inculpat, martora V.A. a arătat că a

fost întocmit la data de 20 noiembrie 2008, pe ștampila aplicată menținându-se

data de 14 noiembrie 2008, deoarece așa a solicitat inculpatul. Martora a mai

arătat că la data de 20 noiembrie 2008, deși avea cerere de concediu începând

cu această zi, i s-a spus de către inculpatul L.D. să mai rămână la birou și să

întocmească Actul adițional nr. 4, precum și actul pentru diminuarea bugetului

doctorului B.I. Tot la data de 20 noiembrie 2008, martora V.A. a transmis prin

fax la Cabinetul doctorului N., din Sulina, Actul adițional numărul 4, care era

semnat de celelalte părți, (reprezentanții Casei de Asigurări de Sănătate

Tulcea), mai puțin furnizorul de servicii.

Obiectul actului

adițional nr. 4 îl constituie suma de 52.000 lei, reprezentând cheltuielile

aferente lunilor noiembrie și decembrie 2008 (sumă luată din bugetul Ambulanței

Tulcea, prin dispoziția inculpatului). Abia după semnarea acestui act, de toate

părțile, deci inclusiv de furnizorul de servicii, se putea emite ordonanțarea

de plată, ceea de înseamnă că înainte de a fi semnat și de doctorul N.G.M. nu

se putea emite ordonanțarea la plată.

Suma de 67.638 lei,

ce a fost virată la 21 noiembrie 2008 cabinetului medical individual „Dr. N.G.M.”

reprezintă decontările pentru lunile ianuarie-septembrie 2008, în conformitate

cu actul adițional nr. 2 din 16 octombrie 2008.

Inculpatul L.D.,

audiat atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată –

întrucât nu a putut nega primirea banilor – a insistat să precizeze, inclusiv

în notele scrise, dar și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală,

că nu a pretins acești bani și nu a condiționat acordarea suplimentării de

fonduri de remiterea sumei de 10.000 lei.

În urma analizei

materialului probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut că fapta

pentru care a fost trimis în judecată inculpatul L.D. există, a fost săvârșită

cu vinovăție în forma intenției directe și întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Pentru aceste

considerente, instanța fondului a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa

închisorii, iar ca modalitate de executare a dispus suspendarea sub

supraveghere în conformitate cu dispozițiile art. 86/1 C. pen.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termenul legal prevăzut de art. 383 C. proc. pen.,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA și inculpatul L.D.

Apelul declarat de

parchet a vizat netemeinicia pedepsei aplicate, cât și nelegalitatea sentinței,

constând în omisiunea aplicării pedepsei complementare.

Apelul declarat de

inculpat a vizat nelegalitatea și netemeinicia sentinței, apreciind că nu

există probe din care să rezulte săvârșirea infracțiunii de luare de mită, nici

în modalitatea pretinderii și nici în modalitatea primirii unei sume de bani în

scopul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu în vreun anumit fel.

În subsidiar, s-a

solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de luare de

mită în cea de primire de foloase necuvenite.

Ca modalitate de

executare s-a apreciat că dispozițiile art. 81 C. pen. sunt incidente în cauză,

solicitând aplicarea acestora în cazul condamnării la pedeapsa închisorii.

Prin decizia penală

nr. 81/P din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Constanța

și inculpatul L.D. împotriva sentinței penale nr. 325 din 24 noiembrie 2009, pronunțată

de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr. 2987/88/2008.

A desființat, în

parte, hotărârea apelată și, rejudecând, a dispus:

În temeiul art. 334 C.

proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în actul de

sesizare a instanței în sarcina inculpatului L.D., din infracțiunea prev. de

art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. 2 C. pen. în infracțiunea

prev. de art. 256 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr.

78/2000.

În temeiul art. 345 alin.

(2) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul L.D., pentru săvârșirea infracțiunii

de primire de foloase necuvenite, prev. și ped. de art. 256 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 2 ani

închisoare.

A aplicat

inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) ( teza a II-a),

și lit. b) C. pen.

A menținut aplicarea

art. 86

1

, art. 86

2

,

art. 86

3

C.

pen. față de inculpat pe un termen de încercare de 4 ani.

A dedus perioada

reținerii si a arestării preventive a inculpatului de la 25 noiembrie 2008 până

la 22 decembrie 2008.

A menținut măsura obligării

inculpatului L.D. de a nu părăsi țara.

În temeiul art. 256

alin. (2) C. pen., a confiscat suma de 8.100 lei și 500 Euro oferită

inculpatului de făptuitorul denunțător N.G.M. și ridicată ca mijloc de probă de

organele de urmărire penală.

Au fost înlăturate din

sentință dispozițiile contrare prezentei decizii și au fost menținute celelalte

dispoziții.

În temeiul art. 189 alin.

(2) C. proc. pen. a dispus plata din fondul Ministerului Justiției a

onorariului cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 50 lei.

În temeiul art. 192

alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat în

procesul penal au rămas în sarcina acestuia.

La pronunțarea

acestei decizii, instanța de prim control judiciar a reținut că hotărârea primei

instanțe își întemeiază dispozițiile referitoare la încadrarea juridică și

dispoziția de condamnare a inculpatului pe elemente de fapt ce rezultă din

declarațiile numitului N.G.M., atât cele consemnate până la începerea urmăririi

penale pe parcursul actelor premergătoare, cât și cele consemnate după

începerea urmăririi penale până la emiterea rechizitoriului care cuprinde și

dispoziția de neîncepere a urmăririi penale față de făptuitorul denunțător N.G.M.,

pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită întrucât există o cauză de

nepedepsire prevăzută de lege, respectiv art. 255 alin. (3) C. proc. pen.

De asemenea prima

instanță a audiat, în calitate de martor, pe aceeași persoană dând elementelor

de fapt relatate de acesta aceeași valoare probatorie cu cele rezultate din

declarația unui martor imparțial și fără interese în cauză, deși cele susținute

de către acesta cu privire la starea de fapt de dinainte de aprobarea

suplimentării de fonduri pentru cabinetul soției sale nu pot fi coroborate cu

nici un alt mijloc de probă și apar ca neverosimile in raport de atitudinea

procesuală a denunțătorului.

Astfel, se constată

că acesta, deși a declarat în autodenunț cât și în celelalte declarații

consemnate in cauză că încă din data de 19 noiembrie 2008 a fost contactat

telefonic de către L.D. si că s-a întâlnit cu acesta în biroul inculpatului,

inculpatul pretinzându-i o sumă de bani în sensul redistribuirii unei sume de

bani în bugetul CAS Tulcea de la cele alocate contractului încheiat cu

cabinetul medical Dr. I.B. la Cabinetul Medical Dr. N.G.M., aceste aspecte nu sunt confirmate de alte probe administrate în cauză și apar ca neverosimile,

întrucât se constată că denunțătorul a așteptat până la momentul în care exista

certitudinea suplimentării contractului cabinetului medical în care soția sa

avea interese și apoi a formulat autodenunțul.

Se constată că nota

de informare pentru efectuarea acestei realocări de fonduri a fost încheiată cu

mult înaintea datei de 19 noiembrie 2008, urmându-și traseul normal fiind aprobată

suplimentarea sumei contractate cu cabinetul medical Dr. N.G.M. înainte chiar

de data când denunțătorul susține că a fost contactat de către inculpat.

Practic, așa cum

rezultă din probele administrate în cauză, executarea atribuțiilor de serviciu

ale inculpatului cu privire la redistribuirea de fonduri a constat în avizarea

ca favorabilă a documentației necesare luării deciziei de către organul

colectiv de conducere a C.A.S. Tulcea și ulterior în executarea formalității

semnării din partea C.A.S. a actului adițional nr. 4 la contract, semnare care

a avut loc în data de 14 noiembrie 2008 cu câteva zile înainte de data când

denunțătorul susține că inculpatul i-a pretins o sumă de bani pentru executarea

acestei atribuții.

Ca atare, instanța de

apel constată că în cauză nu sunt probe legal administrate, pertinente,

concludente și verosimile din care să rezulte că înainte de exercitarea

atribuțiilor de serviciu de către inculpat acesta să pretindă sau să primească

vreo sumă de bani sau vreun alt folos.

În schimb, din

probele administrate în cauză, respectiv din cele rezultate din procesul verbal

de executare și constatare a infracțiunii flagrante coroborate cu celelalte

declarații administrate în cauză rezultă că, inculpatul L.D. a primit în mod

direct suma de 8100 lei și 500 Euro oferită de către făptuitorul denunțător N.G.M.

după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat in

temeiul acesteia, respectiv după ce a avizat favorabil documentația necesară

unei redistribuiri de fonduri în favoarea unui cabinet medical unde făptuitorul

denunțător avea interes, întrucât activitatea de medic de familie era

desfășurată de soția sa.

Fapta inculpatul

astfel cum este descrisă mai sus întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 alin. (1) C.

pen. făcându-se și aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în raport

de calitatea funcției inculpatului președinte-director general al C.A.S.

Tulcea, funcție de conducere cu atribuții de control la o instituție publică,

și nu aceea de luare de mită prev. de art. 254 C. pen., întrucât primirea

foloaselor a avut loc după îndeplinirea actelor de serviciu, iar elementul

factual vizând modalitatea alternativă a pretinderii de foloase nu este

dovedită în mod pertinent și concludent, ea fiind afirmată doar de către

făptuitorul denunțător pentru a justifica activitatea sa penală și pentru a-și

ascunde posibil propria inițiativă în inițierea discuțiilor cu inculpatul, mai

ales că făptuitorul a sesizat organele de urmărire penală doar după ce

rectificarea de buget a fost aprobată practic de abia după ce și-a realizat

propriile interese vizând cabinetul unde funcționa soția sa și în care inițial

funcționase acesta din urmă.

Ca modalitate de

executare a pedepsei, instanța de prim control judiciar apreciază că

suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este aptă să contribuie la

reabilitarea și reinserția socială a inculpatului.

În raport de soluția

adoptată, apreciază instanța de apel că apelul declarat de parchet apare ca

nefondat, sub aspectul criticilor referitoare la netemeinicia pedepsei.

Reține însă instanța

de prim control judiciar că apelul parchetului este întemeiat sub aspectul

omisiunii instanței de fond de a dispune confiscarea sumelor primite de

inculpat de la denunțător, astfel încât, în baza art. 256 alin. (2) C. pen. a

confiscat sumele de 8100 lei și 500 Euro de la inculpatul L.D.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 385/3

C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA

– Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul L.D.

Criticile formulate

de procuror vizează greșita schimbare a încadrării juridice a faptei reținute

în sarcina inculpatului, caz de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 17 C. proc.

pen.

De asemenea,

criticile formulate de procuror se referă și la netemeinicia pedepsei aplicate,

atât cu privire la cuantum cât și la modalitatea de executare a pedepsei, caz

de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen.

În recursul

inculpatului sunt invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 12,

13, 17/1 și 18 C. proc. pen., solicitând a se reține că încadrarea juridică a

faptei stabilită de instanța de apel este corectă, însă arată că în raport de

noua încadrare juridică a faptei se impune achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în sensul că faptei îi lipsește

unul din elementele constitutive, respectiv, vinovăția.

Analizând legalitatea

și temeinicia deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare invocate

conform art. 385/6 alin. (2) C. proc. pen., cât și din prisma dispozițiilor

art. 385/9 alin. (3) C. proc. pen., apreciază Înalta Curte că doar recursul

declarat de parchet este întemeiat și numai în anumite limite, după cum

urmează.

Reține Înalta Curte

că situația de fapt, modalitatea de comitere a faptei ca și încadrarea juridică

a faptei au fost corect stabilite de instanța fondului care, în mod justificat,

a apreciat că sunt întrunite în cauză elementele constitutive ale infracțiunii

de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) cu referire la art. 6 din

Legea nr. 78/2000.

Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciază că în mod eronat instanța de prim control

judiciar a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de

primire de foloase necuvenite, soluție nesusținută de materialul probator

administrat în cauză.

Infracțiunea de

primire de foloase necuvenite poate fi asemănată cu infracțiunea de luare de

mită, însă între cele două infracțiuni există diferențe substanțiale, cea mai

importantă fiind cea referitoare la existența unei înțelegeri anterioare

îndeplinirii sau neîndeplinirii de către funcționar, a actului în scopul căruia

a fost săvârșită infracțiunea, în cazul infracțiunii de luare mită, or, în

cazul infracțiunii de primire de foloase necuvenite nu există o asemenea

înțelegere între funcționar și beneficiarul actului, cel dintâi primind doar

foloasele după îndeplinirea actului respectiv.

Revenind la cauza

dedusă judecății, reține Înalta Curte că modul în care a acționat inculpatul,

conturează convingerea instanței că între inculpatul L.D. și martorul N.G.M. a

existat o asemenea înțelegere în baza căreia inculpatul a pretins și primit

suma de 10.000 lei de la martor pentru a-și îndeplini îndatoririle de serviciu.

Declarațiile

martorului N.G.M. sunt elocvente în acest sens, acesta declarând că la momentul

în care inculpatul i-a pretins remiterea sumei de 10.000 lei pentru aprobarea

suplimentării fondurilor, i-a făcut mai multe aluzii cu privire la faptul că

avea cheltuieli mari cu membrii comisiei de doctorat de la o universitate din

Republica Moldova unde își susținea teza de doctorat.

Declarațiile

martorului N.G.M. se coroborează și cu transcrierea înregistrării discuțiilor

purtate între cei doi în mediul ambiental în ziua de 24 noiembrie 1008, când a

fost remisă suma de 10.000 lei, ocazie cu care inculpatul a reluat discuțiile

privind cheltuielile ocazionate de susținerea tezei de doctorat, indicând

numele restaurantului la care urmau să fie invitați membrii comisiei de

doctorat, împrejurare ce denotă existența unei discuții anterioare pe această

temă.

De asemenea,

atitudinea inculpatului de nerespingere a sumei remise de către martor, conduce

la concluzia neechivocă a existenței unui moment al pretinderii acestei sume.

Și modalitatea

încheierii actului adițional de către inculpat conduce implicit la existența

unei înțelegeri prealabile între cei doi, înțelegere pe care inculpatul a încercat

să o ascundă tocmai prin înserarea în actul adițional a unor aspecte

necorespunzătoare adevărului.

Astfel martora V.A. a

declarat în mod constant pe parcursul procesului penal că, deși actul adițional

a fost încheiat la data de 20 noiembrie 2008, la cererea inculpatului, a

aplicat pe act ca dată a întocmirii, data de 14 noiembrie 2008.

De asemenea, mai

arată martora că tot în data de 20 noiembrie 2008, inculpatul a purtat o

discuție telefonică cu directorul B. pentru a obține acordul acestuia pentru diminuarea

bugetului alocat de CAS Tulcea și a menționat ca dată a întocmirii

documentelor, data de 14 noiembrie 2008, tot la dispoziția inculpatului.

Instanța de prim

control judiciar își întemeiază soluția de schimbare a încadrării juridice a

faptei în infracțiunea de primire de foloase necuvenite exclusiv pe

împrejurarea că semnarea actului adițional a avut loc la data de 14 noiembrie 2008,

în pofida probelor existente la dosar, din care rezultă fără putință de tăgadă

că întocmirea acestuia a avut loc la data de 20 noiembrie 2008, dată la care a

fost transmis Cabinetului medical al martorului N.G.M. spre semnare.

Infracțiunea de luare

de mită ca de altfel, toate celelalte infracțiuni de corupție, este o

infracțiune de pericol, astfel încât ea se consumă în momentul în care se

realizează una din modalitățile alternative prevăzute de lege.

Referitor la cauza

dedusă judecății rezultă din probele existente la dosar, că inculpatul L.D. a

pretins suma de 10.000 lei înainte de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu,

infracțiunea consumându-se în acel moment, iar faptul că obiectul mitei a fost

remis după întocmirea actului adițional nu produce efecte în plan juridic.

Ca atare, reține

Înalta Curte, că fapta comisă de inculpat întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de luare de mită, fapt pentru care va casa în totalitate

decizia penală atacată și va menține soluția pronunțată de instanța de fond,

sub aspectul modului de soluționare a laturii penale.

Față de soluția

adoptată, Înalta Curte reține că recursul declarat de inculpat, în sensul

achitării sale nu este fondat, aspectele invocate cu privire la existența unui

„complot” pus la cale de martorii V.A. și N.G.M. nefiind verosimile și nici în

măsură să conducă la adoptarea unei soluții contrare celei pronunțate de

instanța de fond.

Întrucât instanța de

fond a omis să dispună confiscarea sumei de bani obținută de inculpat din

săvârșirea infracțiunii de luare de mită, Înalta Curte va înlătura această

nelegalitate prin casarea în parte a sentinței penale și va dispune confiscarea

de la inculpat a sumelor de 8.100 lei și 500 Euro în favoarea statului.

Referitor la pedeapsa

aplicată inculpatului de instanța de fond, reține Înalta Curte că a fost corect

individualizată, în deplin acord cu criteriile generale de individualizare

judiciară a pedepsei reglementate de dispozițiilor art. 72 C. pen.

Natura faptei comise,

respectiv faptă de corupție, modalitatea de comitere a faptei constând în

atitudinea inculpatului de a pretinde și primi foloase materiale pentru a-și

îndeplini atribuțiile de serviciu, calitatea în care inculpatul a comis fapta,

aceea de director a CAS Tulcea, sunt împrejurări care justifică pedeapsa

aplicată atât sub aspectul cuantumului, cât și a modalității de executare.

Este adevărat că

fapta comisă de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social, însă la

individualizarea pedepsei s-au avut în vedere și circumstanțele personale ale

inculpatului, care este la primul conflict cu legea penală, având un

comportament pozitiv înainte de săvârșirea infracțiunii, infracțiune în raport

de care s-a apreciat că nu se impune stabilirea unei sancțiuni penale cu

executare în regim de detenție.

Înalta Curte, în

propria analiză apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului este aptă să contribuie

la atingerea scopului preventiv și educativ al pedepsei, neexistând indicii

care să impună înăsprirea sancțiunii penale nici sub aspectul cuantumului și

nici sub aspectul modalității de executare.

Față de gradul de

instruire al inculpatului, Înalta Curte apreciază că reinserția socială a

acestuia se poate realiza fără privare de libertate, măsurile de supraveghere

cărora trebuie să se supună fiind o garanție că acesta nu va continua să comită

fapte penale.

Reține Înalta Curte

că pedeapsa principală aplicată de instanța fondului satisface funcțiile

pedepsei, respectiv cea educativă, coercitivă și de exemplaritate, fapt pentru

care consideră că toate criticile formulate de parchet în acest sens, nu sunt

întemeiate.

Față de toate

argumentele prezentate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 385/15 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., să admită recursul parchetului, va casa în totalitate decizia

și în parte sentința penală în ceea ce privește neaplicarea dispozițiilor

referitoare la confiscarea specială și rejudecând, va menține sentința penală

în ceea ce privește latura penală a cauzei.

Va dispune

confiscarea sumelor de 8.100 lei și 500 Euro de la inculpat.

Va menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

În baza art. 385/15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de

Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția Națională Anticoruptie -

Serviciu Teritorial Constanța

împotriva

deciziei penale nr. 81/P din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția penală

și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Casează

în totalitate decizia penală atacată și în parte sentința penală nr.325 din 24

noiembrie 2009 a Tribunalului Tulcea numai în ceea ce privește neaplicarea

dispozițiilor referitoare la confiscarea specială și rejudecând în fond:

Menține

sentința penală nr. 325 din 24 noiembrie 2009 a Tribunalului Tulcea în ceea ce

privește latura penală a cauzei.

Dispune

confiscarea sumelor de 8100 lei și 500 Euro de la inculpatul L.D. ce au fost

dobândite în mod vădit din săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței .

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul

L.D.

împotriva aceleiași decizii.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 30 martie 2012.