ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5987/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 351 din 26 iunie 2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. 4614/117/2005, s-a admis acțiunea civilă formulată

de reclamantul T.V. (decedat în timpul procesului, succesor legal fiind T.A.),

în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca.

S-a stabilit dreptul reclamantului T.A.

la măsuri reparatorii, sub forma acordării de bunuri în compensare și prin

echivalent, în ceea ce privește imobilul teren situat, din punct de vedere

administrativ, în municipiul Cluj-Napoca în suprafață totală de 1860 mp,

înscris în C.F. nr. 14540, nr. top 12845/1/3, C.F. nr. 14541, nr. top

12845/1/4, C.F. nr. 14543, nr. top 12845/1/5, după cum urmează:

S-a acordat în compensare

reclamantului imobilul teren în suprafață de 700 mp, situat în municipiul

Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 14677 Cluj, nr. top 21081/6/32.

S-a stabilit în favoarea aceluiași

reclamant dreptul la măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri în sumă de

1.224.500 Euro, achitate în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, pentru partea din imobilul mai sus identificat,

pentru care nu poate fi acordată măsura compensării.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Prin decizia civilă nr. 272/A din 17

octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte

sentința, în sensul că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în

echivalent aferente întregii suprafețe de 1860 mp teren preluat abuziv,

despăgubirile urmând a fi acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantul T.A. și pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca,

ambele recursuri fiind admise prin decizia nr. 6696 din 17 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunându-se casarea deciziei date în apel și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

În rejudecarea apelului declarat de

pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, Curtea de Apel Cluj, secția civilă,

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia civilă nr. 15/A

din 22 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de Primarul

municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 351 din 26 iunie 2008 a Tribunalului Cluj.

A obligat pe apelant la plata sumei

de 15000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamantul-intimat.

La pronunțarea acestei decizii,

Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte de Casație și Justiție

a statuat, în recurs, împrejurarea potrivit căreia Primarul municipiului

Cluj-Napoca nu s-a conformat obligației prevăzute de art. 1 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, neîntocmind tabelul care să cuprindă bunurile disponibile și/sau,

după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare, ceea ce nu ar putea

conduce la concluzia că terenul în suprafață de 700 mp, situat în municipiul

Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 14677 Cluj nr. top 21081/6/32 nu este

susceptibil de acordare către reclamant, cu titlu de compensare parțială.

Această statuare a instanței de

recurs este obligatorie pentru judecătorii apelului, fiind aplicabile

prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, statuările

instanțelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra

necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Or, judecata în apel poartă asupra

fondului cauzei, ceea ce atrage obligativitatea dezlegărilor făcute, așa cum

s-a arătat, prin decizia nr. 6696 din 17 iunie 2009 a instanței supreme.

Motivul de apel conform căruia,

imobilul teren în suprafață de 700 mp, nu ar putea fi atribuit reclamantului în

compensare nu poate fi primit, aceasta și în condițiile în care, urmând

dezlegările instanței de casare, verificările efectuate de prezenta instanță la Primăria municipiului Cluj-Napoca au evidențiat că acest teren nu a fost revendicat de alte

persoane în temeiul Legii nr. 10/2001 sau a O.U.G. nr. 94/2000, el fiind

cuprins în lista de inventar a Primăriei municipiului Cluj-Napoca sub titlul

„Terenuri, concesiuni, grădini, domeniu privat” la poziția nr. 734 (f. 13-17).

Printr-o altă adresă (f. 19),

Primăria municipiului Cluj-Napoca a mai precizat că, privitor la terenul

solicitat în compensare nu există nici cereri în revendicare depuse în baza

legilor fondului funciar, cu excepția unei cereri întemeiate pe prevederile

Legii nr. 169/1997, care a fost formulată de chiar reclamantul (decedat) T.V.,

cerere care nu este încă soluționată.

Astfel fiind, rezultă că nu există

impedimente legale la atribuirea în compensare a terenului solicitat către

reclamantul T.A..

Neîntemeiat este și motivul de apel

potrivit căruia reclamantului nu i se cuveneau măsuri reparatorii aferente

suprafeței de 1860 mp teren, ci doar corespunzător suprafeței de 1710 mp

evidențiată în cartea funciară (f. 6-8 dosar nr. 3834/2004 al Judecătoriei

Cluj-Napoca), căci din examinarea listei anexă la Decretul de expropriere nr. 168 din 27 iunie 1983 rezultă (f. 23 dosar nr. 4703/2005 al

Tribunalului Cluj), că suprafața efectiv expropriată de la reclamantul T.V. a

fost de 1860 mp

Or, așa cum instanța de apel a

statuat și în primul ciclu procesual, câtă vreme principiul care fundamentează

Legea nr. 10/2001 și configurează în mod decisiv vocația ei reparatorie este

acela al realizării unei reparații integrale, concluzia de tras nu poate fi

decât aceea că trebuie avută în vedere întreaga suprafață preluată în mod

abuziv, chiar dacă, în fapt, aceasta este mai întinsă decât cea menționată în

foaia de avere a cărții funciare.

Neconcordanța dintre înscrierile din

cartea funciară și întinderea reală a terenului nu trebuie să impieteze asupra

dreptului la reparație al persoanei îndreptățite, câtă vreme, pe de o parte,

este cert că s-a preluat în mod efectiv de la T.V. o suprafață de 1870 mp

teren, iar pe de altă parte, este de principiu că mențiunile tabulare

garantează existența dreptului real înscris, iar nu și exactitatea întinderii

fizice a suprafețelor de teren intabulate.

Este de văzut, totodată, și faptul

că expertiza topografică efectuată în cauză (f. 94 dosar tribunal), face

vorbire despre preluarea unei suprafețe de 1860 mp, iar nu de 1710 mp, astfel

încât, în raport cu cele ce preced, apelul se va respinge ca nefondat, conform

art. 297 C. proc. civ.

În baza art. 274 C. proc. civ., a

fost obligat pârâtul la a-i plăti reclamantului suma de 15.000 lei cheltuieli

de judecată, în apel, reprezentând onorariu avocațial (f. 22 dosar apel

rejudecare, f. 11 dosar apel - prim ciclu procesual).

Împotriva deciziei curții de apel a declarat și

motivat recurs, în termen legal, Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Criticile formulate prin motivele de

recurs pot fi structurate, în esență, astfel:

- Instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, în

raport de faptul că la nivelul municipiului Cluj-Napoca nu au fost identificate

bunuri sau servicii care să poată fi oferite în compensare, conform legii

speciale.

- Instanța nu poate cenzura

susținerile unității deținătoare, care arată că nu deține terenuri pentru a fi

acordate în compensare reclamanților.

- Legea nr. 10/2001 nu impune

obligativitatea acordării celor îndreptățiți, în compensare, a altor bunuri, când

nu există bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare, singura

măsură reparatorie posibilă și legală fiind acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, constând în despăgubiri în condițiile legii speciale.

- Se mai critică faptul că prin

notificare, cât și prin precizarea de acțiune înregistrată la data de 9 august

2005, reclamantul a solicitat restituirea suprafeței de 1700 mp, teren

expropriat, ci nu de 1860 mp, așa cum a acordat instanța de apel.

- O ultimă critică vizează greșita

stabilire a cheltuielilor de judecată în cuantum de 15000 lei, în sarcina

Primarului municipiului Cluj-Napoca, în condițiile în care, această parte nu

este în culpă procesuală.

În recurs, intimatul-reclamant T.A.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, pentru motivele pe larg expuse în conținutul acestei cereri, care se

constituie ca apărări de fond la motivele de recurs.

Examinând recursul prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru

considerentele ce succed:

Prin decizia de casare nr. 6696 din 17

iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au soluționat

unele din problemele de drept puse în discuție prin recursul de față, cum ar fi

întinderea dreptului la reparațiune al persoanei îndreptățite în condițiile

Legii nr. 10/2001, aspect asupra căruia s-a statuat în mod obligatoriu pentru

instanța de trimitere, dreptul reclamantului în cauză de a beneficia de

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație, pentru întreaga

suprafață expropriată de 1860 mp teren situat în municipiul Cluj-Napoca, județul

Cluj.

Prin urmare instanța de trimitere nu

era îndreptățită să modifice această concluzie a instanței de recurs, care se

impune cu putere de lucru judecat, neconformarea atrăgând casarea hotărârii

pronunțate pentru nelegalitate.

De asemenea, în determinarea

categoriei măsurilor reparatorii acordate reclamantului, instanța de control

judiciar a stabilit că textul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportat

la art. 1 alin. (2) și (5) din aceeași lege, consacră o ordine de prioritate în

stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, care trebuie acordate atunci

când restituirea în natură nu este posibilă, prevăzând prevalența măsurii

compensării cu alte bunuri sau servicii, celei de acordare de titluri de

despăgubire.

Cum prin decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a rezolvat problema referitoare la măsura reparatorie

aplicabilă, instanța de trimitere avea obligația să stabilească numai situația

juridică actuală a terenului solicitat de reclamant cu titlu de compensare

parțială, respectiv, dacă acesta figurează în domeniul privat al localității și

împrejurarea dacă acesta face obiectul unei alte notificări sau cereri de

restituire.

Prin urmare, criticile recurentului

pârât referitoare la incidența măsurii de reparație privind acordarea în compensare,

celor îndreptățiți, a altor bunuri, față de obligativitatea deciziei de casare,

rămân fără relevanță.

Referitor la situația juridică a terenului

situat în str. U. nr. 97, atribuit cu titlu de compensare parțială, Înalta

Curte va înlătura critica conform căreia acest teren nu ar putea fi atribuit

reclamantului pentru că se află în proprietatea privată a Statului român,

reținând că, în mod corect instanța de apel, administrând probe în acest sens,

a stabilit că nu există impedimente legale la atribuirea în compensare a

terenului către intimatul-reclamant.

Aceasta, având în vedere și

dezlegările instanței de casare, potrivit cu care, împrejurarea că Primarul

municipiului Cluj-Napoca nu s-a confruntat obligației prevăzute de art. 1 alin.

(5) din lege, nu are și nu poate avea semnificația pretinsă de pârât, atât timp

cât, rezultă că terenul în discuție deținut cu titlu de închiriere de reclamant

din anul 1983, este liber și figurează înscris în evidențele de publicitate imobiliară

în proprietatea statului.

Susținerea recurentului-pârât în

sensul că, instanța de judecată a acordat despăgubiri reclamantului, fără să

condiționeze restituirea despăgubirilor primite la expropriere, actualizate cu

rata inflației, nu poate fi primită, în contextul în care, recurentul pârât nu

a făcut dovada că asemenea despăgubiri ar fi fost efectiv plătite reclamantului

la data exproprierii.

Referitor la obligarea

recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că

acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., față de

apelantul-pârât Primarul Municipiului Cluj-Napoca, acesta formulând apel care

s-a dovedit a fi nefondat, atât în primul ciclu procesual, cât și în

rejudecare, după casare, astfel încât, cheltuielile ocazionate de această

judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial, trebuie suportate, exclusiv,

de apelant ca parte căzută în pretenții.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 15 A din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 noiembrie 2010.