ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 186/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 774, pronunțată la data de 20 octombrie 2010, Secția comercială și

de contencios administrativ a Tribunalului Bacău a respins ca nefondată

acțiunea formulată de reclamantele SC D.N. SRL Bacău, prin lichidator judiciar SC

I.E. SRL Bacău și SC R.T. SRL Bacău, prin același lichidator, în contradictoriu

cu pârâta SC C.M.I. Bacău, și a obligat pe reclamante să plătească acesteia, în

solidar, suma de 428 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Spre a

hotărî astfel, tribunalul a reținut, în soluționarea capătului de cerere

privind obligarea pârâtei la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la

cele două spații închiriate, că potrivit dispozițiilor art. 5 lit. b), art. 5

lit. j) și k) și art. 12 din contractele de închiriere nr.3 și nr.5, încheiate

între părți, la data de 28 martie 2006, nici chiriașul și nici subchiriașul nu

pot efectua vreo îmbunătățire/modificare la aceste spații decât cu acordul

scris și dat în prealabil de către proprietarul imobilelor, iar, în situația în

care îmbunătățirile se realizează în afara dispozițiilor contractuale, acestea

rămân la dispoziția proprietarului fără alte pretenții de orice natură din

partea chiriașului sau subchiriașului, și că, în speță, reclamantele nu au

făcut dovada că au obținut acordul prealabil scris al pârâtei, proprietara

spațiilor închiriate pentru efectuarea îmbunătățirilor a căror contravaloare o

solicită și nici că aceste îmbunătățiri au fost efectuate.

Cu

referire la capătul de cerere privind restituirea bunurilor mobile existente în

spațiile închiriate, prima instanță a reținut că acestea nu se află în posesia

pârâtei și, în consecință, a apreciat că nu poate fi primită nici cererea

privind instituirea unui drept de retenție asupra bunurilor și îmbunătățirilor

solicitate până la restituirea, respectiv plata acestora.

Secția

comercială, contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Bacău, prin

decizia nr. 41, pronunțată la data de 19 aprilie 2011, a admis apelurile

formulate de reclamante împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o,

în parte, în sensul că a admis cererea privind obligarea pârâtei la restituirea

bunurilor mobile, astfel cum au fost identificate în procesul – verbal de

evacuare din data de 25 august 2009, menținând celelalte dispoziții ale acestei

hotărâri.

Pentru

a pronunța menționata decizie, prima instanță de control judiciar a reținut că

din procesul – verbal, încheiat de executorul judecătoresc cu ocazia evacuării

apelantelor – reclamante din spațiul închiriat, rezultă că acestea au lăsat în

spațiul pe care îl ocupaseră în calitate de chiriașe mai multe bunuri mobile,

identificate, atât pe baza constatării executorului judecătoresc, cât și pe

baza celor relatate de către intimata – pârâtă, proprietară a spațiului, care

recunoaște indirect că apelantele – reclamante sunt proprietarele bunurilor,

atât prin declarația sa, cuprinsă în procesul – verbal cu privire la aceste

bunuri, cât și prin faptul că urmărește realizarea creanței sale prin

valorificarea lor, având calitatea de detentor precar a acestor bunuri, a căror

împărțeală între cele două reclamante urmează a se face prin lichidatorii

judiciari care administrează patrimoniile acestora.

Cu

privire la cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii

îmbunătățirilor aduse de chiriașe spațiului închiriat instanța de apel a

constatat că astfel de lucrări erau prohibite în mod expres prin clauzele

contractuale, în lipsa consimțământului proprietarei locator, exprimat în

scris, a cărei dovadă nu a fost făcută, cum corect a reținut prima instanță.

Împotriva

menționatei decizii a formulat recurs intimata – pârâtă SC C.M.I. Bacău,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat, în esență, că

instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, dispunând restituirea

bunurilor mobile, deși prin cererea de apel s-a solicitat contravaloarea

acestora, (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.); a interpretat greșit procesul –

verbal de evacuare, reținând că bunurile mobile pe care acesta le menționează

sunt ale apelantelor – reclamante în lipsa oricărei dovezi a proprietății lor

și a recunoașterii sale exprese în acest sens, doar pe baza afirmației că

aceste bunuri nu îi aparțin, și a apreciat ca fiind nelegală decizia prin care

s-a admis apelul, față de art. 294 C. proc. civ. și cererea de obligare a

intimatei – pârâte la plata contravalorii bunurilor mobile și lipsită de temei

legal în ce privește acordarea dreptului lichidatorului apelantelor –

reclamante de a face împărțeala bunurilor între acestea.

Recursul

este nefondat.

Astfel,

prin cererea reconvențională, disjunsă, reclamantele au solicitat restituirea

bunurilor mobile existente în spațiile ce au făcut obiectul locațiunii, cerere

asupra căreia instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea principiului

disponibilității, aspect ce înlătură incidența motivului prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ.

Este de

observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează

nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deși rezultă fără dubiu natura

actului juridic dedus judecății ori înțelesul lui, instanța de apel, prin

interpretarea dată acestora, îi alterează, în mod substanțial natura sau

înțelesul lămurit vădit neîndoielnic, iar interpretarea procesului – verbal de

evacuare, ca înscris depus în probațiune, nu justifică invocarea precitatului

motiv de recurs bazat, exclusiv, pe denaturarea actului juridic.

Cum admiterea

apelului și schimbarea sentinței atacate a avut în vedere cererea privind

restituirea bunurilor mobile cu care reclamantele au învestit instanța de fond,

nu se poate reține încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., neregăsindu-se

în speță nici ipoteza pronunțării unei hotărâri lipsită de temei legal

prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru motivul invocat în susținerea

acesteia, respectiv modalitatea stabilită de instanță pentru „împărțeala” între

reclamante a bunurilor mobile dispus a le fi restituite.

Așa

fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC C.M.I. BACĂU împotriva deciziei nr. 41/2011 din

19 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 ianuarie 2012.